Decizia nr. 679 din 6 noiembrie 2018

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1.Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Ion Eugen Căpuzu în Dosarul nr. 4.028/331/2016 al Judecătoriei Vălenii de Munte și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.045D/2017.2. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. Astfel, dispozițiile legale contestate au fost instituite de legiuitor tocmai pentru a da posibilitatea ca, în funcție de aprecierea în concret a interesului public, să se evite folosirea unor cheltuieli procesuale care ar depăși cu mult valoarea pagubei produse prin săvârșirea infracțiunii, așa cum se întâmplă în prezenta cauză. De altfel, în măsura în care autorul faptei este cunoscut, persoana vătămată nu rămâne cu prejudiciul neacoperit, deoarece există posibilitatea formulării unei acțiuni civile separate.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4.Prin Decizia nr. 1 din 20 februarie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 4.028/331/2016, Tribunalul Prahova - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Ion Eugen Căpuzu într-o cauză având ca obiect soluționarea cererii formulate de Ministerul Public de confirmare a ordonanței de renunțare la urmărirea penală. În urma respingerii ca inadmisibilă a excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia, conform art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, a formulat recurs împotriva încheierii judecătoriei, iar tribunalul a sesizat Curtea Constituțională.

5.În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia susține că prevederile legale menționate încalcă dispozițiile constituționale referitoare la accesul liber la justiție și la dreptul de petiționare.

6.În opinia sa, dispozițiile legale contestate, care permit organului de anchetă să dispună renunțarea la urmărirea penală, sunt nelegale atât prin prisma prevederilor Constituției, cât și prin prisma încurajării fenomenului infracțional, deoarece infractorul este conștient de împrejurarea că poate comite o infracțiune și că poate rămâne și cu beneficiul material rezultat din săvârșirea acesteia.

7.Așa fiind, apreciază că soluția legislativă consacrată de dispozițiile art. 318 din Codul de procedură penală, în condițiile în care a fost deposedat de un bun aflat în proprietate și în condițiile în care nu a fost despăgubit, echivalează cu refuzul autorităților de a soluționa plângerea persoanei vătămate, fapt ce reprezintă o încălcare a drepturilor constituționale mai sus menționate.

8.Tribunalul Prahova - Secția penală, contrar art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, nu și-a exprimat opinia cu privire la excepția de neconstituționalitate invocată.

9.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

10.Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Art. 318 din Codul de procedură penală reglementează, corelativ introducerii principiului oportunității exercitării acțiunii penale - art. 7 alin. (2) din Codul de procedură penală -, instituția renunțării la urmărirea penală, care se poate dispune în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani. Această instituție și-a dovedit utilitatea practică, contribuind la degrevarea instanțelor de judecată de un număr însemnat de dosare pentru care procurorii au apreciat că nu există interes public în urmărirea penală a respectivelor fapte.

11.Astfel, dispozițiile de renunțare la urmărirea penală au fost aplicate în cursul anului 2015 față de un număr de 49479 de suspecți și inculpați, iar în cursul anului 2014, față de un număr de 49135 de suspecți sau inculpați.

12.Prin Decizia Curții Constituționale nr. 23 din 20 ianuarie 2016 s-a constatat că renunțarea la urmărirea penală de către procuror, fără ca aceasta să fie supusă controlului și încuviințării instanței de judecată, echivalează cu exercitarea de către acesta a unor atribuții care aparțin sferei competenței instanțelor judecătorești, reglementată de art. 126 alin. (1) din Constituție, potrivit căruia justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege. Pentru acest motiv, Curtea Constituțională a constatat că renunțarea de către procuror la urmărirea penală în condițiile reglementate de art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală contravine Legii fundamentale.

13.Prin modificarea art. 318 prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016 a fost acoperit și viciul acesta de neconstituționalitate.

14.Așa fiind, Guvernul apreciază că modul în care sunt reglementate criteriile după care este analizat interesul public avut în vedere pentru renunțarea la urmărirea penală este unul previzibil, lipsit de echivoc, astfel încât nu sunt afectate prevederile constituționale invocate.

15.Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

16.Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

17.Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 318, cu denumirea marginală Renunțarea la urmărire penală, din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat prin art. II pct. 82 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 noiembrie 2016, care au următorul conținut:

(1)În cazul infracțiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, procurorul poate renunța la urmărirea penală când constată că nu există un interes public în urmărirea faptei.

(2)Interesul public se analizează în raport cu:

a)conținutul faptei și împrejurările concrete de săvârșire a faptei;

b)modul și mijloacele de săvârșire a faptei;

c)scopul urmărit;

d)urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârșirea infracțiunii;

e)eforturile organelor de urmărire penală necesare pentru desfășurarea procesului penal prin raportare la gravitatea faptei și la timpul scurs de la data săvârșirii acesteia;

f)atitudinea procesuală a persoanei vătămate;

g)existența unei disproporții vădite între cheltuielile pe care le-ar implica desfășurarea procesului penal și gravitatea urmărilor produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârșirea infracțiunii.

(3)Când autorul faptei este cunoscut, la aprecierea interesului public sunt avute în vedere și persoana suspectului sau a inculpatului, conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii, atitudinea suspectului sau a inculpatului după săvârșirea infracțiunii și eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii.

(4)Atunci când autorul faptei nu este identificat, se poate dispune renunțarea la urmărirea penală prin raportare doar la criteriile prevăzute la alin. (2) lit. a), b), e) și g).

(5)Nu se poate dispune renunțarea la urmărirea penală pentru infracțiunile care au avut ca urmare moartea victimei.

(6)Procurorul poate dispune, după consultarea suspectului sau a inculpatului, ca acesta să îndeplinească una sau mai multe dintre următoarele obligații:

a)să înlăture consecințele faptei penale sau să repare paguba produsă ori să convină cu partea civilă o modalitate de reparare a acesteia;

b)să ceară public scuze persoanei vătămate;

c)să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității, pe o perioadă cuprinsă între 30 și 60 de zile, în afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă;

d)să frecventeze un program de consiliere.

(7)În cazul în care procurorul dispune ca suspectul sau inculpatul să îndeplinească obligațiile prevăzute la alin. (6), stabilește prin ordonanță termenul până la care acestea urmează a fi îndeplinite, care nu poate fi mai mare de 6 luni sau de 9 luni pentru obligații asumate prin acord de mediere încheiat cu partea civilă și care curge de la comunicarea ordonanței.

(8)Ordonanța de renunțare la urmărire cuprinde, după caz, mențiunile prevăzute la art. 286 alin. (2), precum și dispoziții privind măsurile dispuse conform alin. (6) din prezentul articol și art. 315 alin. (2)-(4), termenul până la care trebuie îndeplinite obligațiile prevăzute la alin. (6) din prezentul articol și sancțiunea nedepunerii dovezilor la procuror, precum și cheltuielile judiciare.

(9)În cazul neîndeplinirii cu rea-credință a obligațiilor în termenul prevăzut la alin. (7), procurorul revocă ordonanța. Sarcina de a face dovada îndeplinirii obligațiilor sau prezentarea motivelor de neîndeplinire a acestora revine suspectului ori inculpatului.

(10)Ordonanța prin care s-a dispus renunțarea la urmărirea penală este verificată sub aspectul legalității și temeiniciei de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când a fost întocmită de acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior. Când a fost întocmită de un procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ordonanța este verificată de procurorul-șef de secție, iar când a fost întocmită de acesta, verificarea se face de către procurorul general al acestui parchet.

(11)Dispozițiile alin. (10) se aplică în mod corespunzător atunci când ierarhia funcțiilor într-o structură a parchetului e stabilită prin lege specială.

(12)Ordonanța prin care s-a dispus renunțarea la urmărirea penală, verificată potrivit alin. (10), se comunică în copie, după caz, persoanei care a făcut sesizarea, părților, suspectului, persoanei vătămate și altor persoane interesate și se transmite, spre confirmare, în termen de 10 zile de la data la care a fost emisă, judecătorului de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță.

(13)Judecătorul de cameră preliminară stabilește termenul de soluționare și dispune citarea persoanelor prevăzute la alin. (12).

(14)Judecătorul de cameră preliminară hotărăște prin încheiere motivată, în camera de consiliu, cu citarea persoanelor prevăzute la alin. (12), precum și cu participarea procurorului, asupra legalității și temeiniciei soluției de renunțare la urmărirea penală. Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică soluționarea cererii de confirmare.

(15)Judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea și temeinicia soluției de renunțare la urmărirea penală pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul de urmărire penală și a înscrisurilor noi prezentate și, prin încheiere, admite sau respinge cererea de confirmare formulată de procuror. În cazul în care respinge cererea de confirmare, judecătorul de cameră preliminară:

a)desființează soluția de renunțare la urmărire penală și trimite cauza la procuror pentru a începe sau a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mișcare acțiunea penală și a completa urmărirea penală;

b)desființează soluția de renunțare la urmărirea penală și dispune clasarea.

(16)Încheierea prin care s-a pronunțat una dintre soluțiile prevăzute la alin. (15) este definitivă. În cazul în care judecătorul a respins cererea de confirmare a soluției de renunțare la urmărirea penală, o nouă renunțare nu mai poate fi dispusă, indiferent de motivul invocat.

18.Autorul excepției de neconstituționalitate susține că dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale ale art. 21 referitor la Accesul liber la justiție și art. 51 referitor la Dreptul de petiționare.

19.Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că stabilirea competenței instanțelor judecătorești și instituirea regulilor de desfășurare a procesului, deci și reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Curtea a reținut, cu mai multe prilejuri, că acesta este sensul art. 129 din Constituție, text care face referire la „condițiile legii“ atunci când reglementează exercitarea căilor de atac („Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii“), ca de altfel și al art. 126 alin. (2) din Constituție, care, referindu-se la competența instanțelor judecătorești și la procedura de judecată, stabilește că acestea „sunt prevăzute numai de lege“ (a se vedea în acest sens Decizia nr. 460 din 28 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.153 din 7 decembrie 2004).

20.Procurorul, ca titular al dreptului de a exercita acțiunea penală, este cel care decide cu privire la rezultatul urmăririi penale, fie prin trimiterea în judecată a inculpatului, fie prin adoptarea unei alte soluții. Terminarea urmăririi are însă un caracter relativ, întrucât există posibilitatea ca urmărirea penală să fie reluată, actele emise de procuror nebucurându-se de autoritate de lucru judecat.

21.De aceea, procedura de confirmare de către judecătorul de cameră preliminară a renunțării la urmărirea penală, astfel reglementată, constituie o garanție procesuală a caracterului echitabil al actului, acordată participanților la procesul penal, conform dispozițiilor art. 21 alin. (3) din Constituție și celor ale art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Ca urmare a instituirii acestor garanții, atât persoana în privința căreia este formulată o acuzație în materie penală, cât și ceilalți participanți la procesul penal au dreptul de a-și apăra interesele procesuale, în mod echitabil, în fața unei instanțe independente și imparțiale, instituite prin lege. În acest sens, potrivit art. 318 alin. (12) și (13) din Codul de procedură penală, ordonanța prin care s-a dispus renunțarea la urmărirea penală se comunică în copie, după caz, persoanei care a făcut sesizarea, părților, suspectului, persoanei vătămate și altor persoane interesate și se transmite, spre confirmare, în termen de 10 zile de la data la care a fost emisă, judecătorului de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță, care va dispune citarea persoanelor mai sus menționate.

22.Așa fiind, nu poate fi primită susținerea potrivit căreia dispozițiile legale criticate afectează dreptul la un proces echitabil ori dreptul de petiționare.

23.De asemenea, prevederile art. 318 din Codul de procedură penală sunt o reflectare a Deciziei nr. 23 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 31 martie 2016, prin care s-a statuat că sintagma „interes public“ nu este determinată de legiuitor prin prevederile art. 318 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală, în redactarea anterioară Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 18/2016, iar elementele enumerate în cuprinsul acestora drept criterii de determinare a „interesului public“ nu sunt de natură a defini noțiunea anterior referită, acestea constituind criterii de individualizare a pedepselor, în cazul constatării de către o instanță de judecată a săvârșirii unor infracțiuni (paragraful 15). De aceea, legiuitorul a pus în acord prevederile legale constatate neconstituționale cu decizia Curții Constituționale și a stabilit, potrivit art. 318 alin. (4) din Codul de procedură penală, că, atunci când autorul faptei nu este identificat, se poate dispune renunțarea la urmărirea penală prin raportare doar la criteriile prevăzute la alin. (2) lit. a), b), e) și g), respectiv conținutul faptei și împrejurările concrete de săvârșire a faptei, modul și mijloacele de săvârșire a faptei, eforturile organelor de urmărire penală necesare pentru desfășurarea procesului penal prin raportare la gravitatea faptei și la timpul scurs de la data săvârșirii acesteia și existența unei disproporții vădite între cheltuielile pe care le-ar implica desfășurarea procesului penal și gravitatea urmărilor produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârșirea infracțiunii.

24.Curtea reține că renunțarea la urmărirea penală reprezintă o cauză de stingere a acțiunii penale și, totodată, o soluție de neurmărire penală introdusă de legiuitor în arhitectura dreptului procesual penal român, care are la bază principiul oportunității, așa cum este prevăzut în art. 7 alin. (2) din Codul de procedură penală, potrivit căruia „În cazurile și în condițiile prevăzute expres de lege, procurorul poate renunța la exercitarea acțiunii penale dacă, în raport cu elementele concrete ale cauzei, nu există un interes public în realizarea obiectului acesteia“.

25.Oportunitatea continuării cercetărilor și aprecierea interesului public în urmărirea infracțiunii presupun, dincolo de criteriile prevăzute de dispozițiile art. 318 alin. (1)-(3) din Codul de procedură penală, și o evaluare a cheltuielilor și resurselor investite în cercetarea unei infracțiuni, urmărindu-se ca acestea să fie proporționale cu valoarea socială ocrotită de legea penală, o evaluare a eficienței aplicării unei eventuale pedepse, luarea în considerare a unei sancțiuni alternative pedepsei, care ar fi aptă să corecteze comportamentul infractorului, dacă acesta este cunoscut, sau o evaluare a gradului de afectare a interesului particular manifestat de persoana vătămată în urmărirea infracțiunii. De aceea, pentru constatarea existenței/inexistenței unui interes public în urmărirea unei infracțiuni este necesar, pe de o parte, ca aceasta să fie, in abstracto, de o gravitate redusă, obiectivată printr-un anumit regim sancționator, iar, pe de altă parte, in concreto, fapta săvârșită să nu prezinte un pericol social major, luându-se în considerare conținutul faptei, modul și mijloacele de săvârșire, scopul urmărit, împrejurările concrete de săvârșire sau urmările produse sau care s-ar fi putut produce.

26.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Ion Eugen Căpuzu în Dosarul nr. 4.028/331/2016 al Judecătoriei Vălenii de Munte și constată că dispozițiile art. 318 din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Prahova - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 6 noiembrie 2018.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Afrodita Laura Tutunaru