Decizia nr. 559 din 19 septembrie 2017

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.

1.Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 104 alin. (2) din Codul penal și art. 104 alin. (2) cu referire la art. 43 alin. (1) din Codul penal, excepție ridicată de Ciprian Daniel Lungu în Dosarul nr. 16.811/3/2016 al Tribunalului București - Secția I penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.464D/2016.2. La apelul nominal se prezintă personal autorul excepției și asistat de apărătorul ales, domnul avocat Daniel Caraman din cadrul Baroului București, cu delegație la dosar. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul apărătorului autorului excepției, care pune concluzii de admitere a acesteia. Astfel, în fapt, autorul excepției a fost condamnat, sub imperiul Codului penal din 1969, la o pedeapsă cu închisoare, din care a fost liberat condiționat. În cursul liberării a beneficiat de un câștig ca urmare a zilelor muncite de 224 de zile. În urma acestui câștig, printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, s-a constatat că îndeplinește condițiile pentru a fi liberat condiționat. De asemenea, al doilea termen al recidivei constă în pedeapsa stabilită într-o altă hotărâre prin care s-a pronunțat o pedeapsă pe care o execută în prezent. În această hotărâre s-a stabilit că, drept urmare a situației de recidivă anterioare, i se aplică și restul rămas neexecutat din pedeapsa anterioară, în modalitatea prevăzută în dispozițiile art. 43 alin. (1), respectiv art. 104 alin. (2) din noul Cod penal, apreciindu-se că legea penală nouă este mai favorabilă în mod global și că, prin această modalitate, ultima instanță de judecată a repus în vigoare și în executare cele 224 de zile pentru care se pronunțase o hotărâre anterioară de liberare condiționată. Situația juridică pe care o critică ar fi aceea că modalitatea în care a fost aplicată legea penală cu privire la pedeapsa stabilită în caz de recidivă cu aplicarea revocării sunt instituții care se aplică ca urmare a dispozițiilor penale noi și care, evident, ca urmare a dezlegării date de Curtea Constituțională, se aplică global. În aceste condiții, în care s-a aplicat legea penală nouă, solicită Curții Constituționale să observe două aspecte care nu au fost lămurite prin dispoziții tranzitorii odată cu aplicarea noului Cod penal. Astfel, dispozițiile privitoare la calculul termenului de recidivă, la aplicarea pedepsei în caz de recidivă și, respectiv, la revocarea restului rămas neexecutat contravin dispozițiilor art. 1 alin. (5) și art. 124 alin. (2) din Legea fundamentală. Așa fiind, apreciază că dispozițiile legale criticate ar trebui să primească din partea Curții Constituționale o decizie interpretativă și că această modalitate de aplicare a legii prin retroactivarea acelei părți din pedeapsă încalcă autoritatea de lucru judecat și funcțiile justiției.

4.Potrivit legii penale vechi calculul pedepsei în caz de recidivă se realiza prin cumul juridic, iar potrivit art. 43 alin. (1) din Codul penal pedeapsa în caz de recidivă se calculează prin cumul aritmetic. Aceasta este o problemă care ar trebui să primească o decizie interpretativă, în sensul că, în cazul în care se combină situații juridice reglementate de legea veche cu situații juridice reglementate legea nouă, acea soluție, odată intrată în puterea lucrului judecat, nu poate să primească interpretarea din noul Cod penal. Așa fiind, dispozițiile art. 43 alin. (1) din Codul penal sunt neconstituționale, în măsura în care permit combinarea dispozițiilor penale din legi diferite, fiind, de asemenea, și o problemă de predictibilitate. Solicită să se constate că situația adusă în fața Curții Constituționale are o substanță care trebuie supusă dezlegării în sensul de a se stabili dacă Decizia Curții Constituționale nr. 265 din 6 mai 2014 produce efecte erga omnes și față de această speță sau permite combinarea acestor dispoziții și situațiilor juridice anterior stabilite prin hotărâri judecătorești definitive.

5.De asemenea, autorul excepției depune concluzii scrise și arată că, potrivit Deciziei Curții Constituționale nr. 265 din 6 mai 2014, nu pot fi combinate dispoziții mai favorabile din legi succesive. Susține că, deși a solicitat instanței de judecată să i se ia încadrarea din noul Cod penal și să se contopească pe vechea lege, cererea a fost respinsă, întrucât acest lucru nu este posibil din cauza deciziei mai sus amintite. Or, dacă nu se pot combina dispozițiile din legi succesive înseamnă că nu este permis nici să i se ia restul de pedeapsă din legea veche și să i se adauge la pedeapsa stabilită potrivit legii noi.

6.Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate, ca neîntemeiată. Arată că inculpatul a fost condamnat la 6 ani închisoare pentru o faptă care pare a fi săvârșită sub imperiul legii vechi și s-a revocat un rest de pedeapsă de 1.311 zile rămas neexecutat tot dintr-o sentință penală aplicată în baza legii vechi. Acestei situații juridice i s-a aplicat legea nouă, în sensul că s-a revocat restul neexecutat și s-a adăugat la pedeapsa nouă. Apreciază că, în cauză, instanțele de judecată au făcut aplicarea principiilor constituționale la care face referire autorul excepției și nu există niciun motiv pentru a se admite excepția. Hotărârea judecătorească care trebuie avută în vedere este acea hotărâre prin care s-a dispus o pedeapsă cu închisoare și cea prin care judecătorul a constatat că pentru fapta veche inculpatul trebuie să execute o anumită pedeapsă. Împrejurarea că s-a dispus liberarea condiționată ca urmare a muncii prestate are relevanță doar pentru liberarea condiționată, însă, atunci când se apreciază recidiva, adică faptul că inculpatul a săvârșit o nouă faptă după ce fusese condamnat anterior, trebuie avută în vedere nu liberarea condiționată, ci pedeapsa care a fost stabilită anterior. Prin urmare, ceea ce s-a întâmplat în cauză este chiar o aplicare a principiului potrivit căruia justiția se înfăptuiește în numele legii. Acestei situații juridice i-a fost aplicată legea nouă, care spune că, atunci când se săvârșește o nouă faptă, în termenul liberării condiționate, restul de pedeapsă se adaugă. Nu se poate intra în aprecierea a ceea ce a făcut judecătorul fondului, care a considerat că legea nouă este mai favorabilă. În plus, ceea ce a făcut judecătorul fondului constă în aceea că a aplicat Decizia Curții Constituționale nr. 265 din 6 mai 2014 și a dat eficiență art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală, potrivit căruia legea penală mai favorabilă este o lege care retroactivează. Așa fiind, niciun text constituțional nu este încălcat prin aplicarea acestor prevederi legale.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

7.Prin Sentința penală nr. 1.570/F din 23 iunie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 16.811/3/2016, Tribunalul București - Secția I penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor „art. 104 alin. (2) din Codul penal și art. 104 alin. (2) cu referire la art. 43 alin. (1) din Codul penal“, excepție ridicată de Ciprian Daniel Lungu într-o cauză având ca obiect soluționarea unei contestații la executare.

8.În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că prevederile legale criticate sunt neconstituționale, „atât timp cât prin aplicarea art. 104 alin. (2) din Codul penal se dispune asupra revocării fracției de pedeapsă care este considerată ca executată pe baza muncii prestate sau a instruirii școlare și formării profesionale, așa cum rezultă din art. 96 alin. (2) din Legea nr. 254/2013“.

9.De asemenea, prevederile art. 104 alin. (2) din Codul penal raportate la art. 43 alin. (1) din Codul penal sunt în contradicție cu dispozițiile constituționale ale art. 61 alin. (1) referitor la Parlament ca organ reprezentativ suprem și art. 15 alin. (2) referitor la principiul neretroactivității legii, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile, deoarece permit combinarea instituțiilor de drept penal din ambele coduri penale, creându-se, astfel, o a treia lege, lex tertia.

10.Atât timp cât liberarea condiționată și restul de pedeapsă rămas după liberare au fost dispuse în baza vechiului Cod penal - unde nu se prevedea liberarea condiționată sub supraveghere și nici adunarea restului de pedeapsă rămas la pedeapsa nouă, în cazul comiterii unei infracțiuni până la expirarea în întregime a pedepsei anterioare, ca în cazul noului Cod penal -, este interzisă adunarea restului de pedeapsă din vechiul Cod penal cu pedeapsa aplicată în baza noului Cod penal, în raport cu timpul săvârșirii infracțiunii și momentul tragerii la răspundere penală, întrucât nu se poate reține că o normă din Codul penal care reglementează o anumită instituție de drept penal (recidivă, concurs de infracțiuni, prescripție, rest de pedeapsă) este independentă de legea căreia îi aparține.

11.Tribunalul București - Secția I penală opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Astfel, legiuitorul face o delimitare clară și fără echivoc între cele două instituții, respectiv condițiile liberării condiționate, când se are în vedere perioada executată ca urmare a muncii prestate, precum și condițiile în care se impune revocarea restului neexecutat din pedeapsa anterioară.

12.Așa fiind, norma prevăzută de art. 104 alin. (2) din Codul penal corespunde principiilor constituționale invocate și respectă valorile statului de drept, în care drepturile persoanelor private de libertate sunt garantate.

13.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

14.Guvernul apreciază că dispozițiile legale criticate sunt constituționale. Astfel, intervenirea liberării condiționate după intrarea în vigoare a noului Cod penal nu modifică esențial raportul juridic general legat de tragerea la răspundere penală a unei persoane, așa încât, analiza legii aplicabile revocării liberării condiționate se face de către instanța de judecată, ținând cont de succesiunea legilor penale în timp intervenite de la momentul condamnării definitive și până la momentul pronunțării definitive asupra revocării. Chiar în cazul în care se stabilește o pedeapsă principală potrivit legii noi și se revocă beneficiul liberării condiționate din executarea altei pedepse, potrivit art. 61 din Codul penal din 1969, nu se produce o lex tertia, întrucât raporturile juridice de drept penal sunt diferite. Unul vizează tragerea la răspundere penală pentru fapta nouă săvârșită, iar celălalt vizează, în principal, executarea unei pedepse anterioare pentru care se dispusese liberarea condiționată.

15.De altfel, aceasta este, în realitate, o problemă de aplicare și interpretare a legii care excedează competenței Curții Constituționale, revenind instanței de judecată sarcina de a stabili, în concret, modalitatea de revocare a liberării condiționate și de executare a restului de pedeapsă.

16.În ce privește fracția de pedeapsă ce poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate, aceasta este reglementată de art. 100 alin. (3) din Codul penal și prezintă relevanță doar la acordarea liberării condiționate, nu și la revocarea acesteia în cazul comiterii unei noi infracțiuni, unde se are în vedere doar restul de pedeapsă rămas neexecutat.

17.Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile legale criticate sunt constituționale. Astfel, acestea stabilesc cu suficientă precizie principiile care trebuie avute în vedere de judecător în situația în care revocă liberarea condiționată, urmare a săvârșirii unei noi infracțiuni, care a fost descoperită în termenul de supraveghere și pentru care s-a pronunțat o condamnare la pedeapsa închisorii, chiar după expirarea acestui termen.

18.De altfel, în cauza de față se relevă, în realitate, o problemă de aplicare a legii care excedează competenței Curții Constituționale, revenind exclusiv instanței de judecată sarcina de a stabili în concret modalitatea de calculare a pedepsei rămase de executat, în funcție de situația de fapt și de aspectele caracteristice ale acesteia.

19.De asemenea, pretinsa contradicție între vechea reglementare și cea nouă, susținută de autorul excepției sub aspectul adăugirii, respectiv a contopirii restului de pedeapsă rămas neexecutat, nu constituie o chestiune de constituționalitate, întrucât instanța de contencios constituțional nu exercită controlul specific prin compararea mai multor texte de lege și sancționarea eventualelor neconcordanțe, ci se raportează exclusiv la dispozițiile Constituției.

20.Prin Decizia nr. 1.105 din 8 septembrie 2011, Curtea Constituțională a statuat că o eventuală diferență de tratament juridic rezultată în urma modificării legii nu reprezintă o problemă de constituționalitate, ci una de succesiune în timp a legii, ce se aplică numai pentru viitor. Astfel, ori de câte ori o lege nouă modifică dispozițiile legale anterioare cu privire la anumite raporturi sociale, toate efectele produse înainte de intrarea ei în vigoare nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii reglementări.

21.Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse, susținerile autorului excepției și ale apărătorului acestuia, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

22.Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

23.Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit dispozitivului încheierii de sesizare, dispozițiile „art. 104 alin. (2) din Codul penal și art. 104 alin. (2) cu referire la art. 43 alin. (1) din Codul penal“. În realitate, autorul excepției critică cele două articole, respectiv art. 43 alin. (1) referitor la Pedeapsa în caz de recidivă și art. 104 alin. (2) referitor la Revocarea liberării condiționate, ambele din Codul penal și care au următorul conținut:

–Art. 43 alin. (1): „(1) Dacă înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată se săvârșește o nouă infracțiune în stare de recidivă, pedeapsa stabilită pentru aceasta se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas neexecutat din aceasta.“;

–Art. 104 alin. (2): „(2) Dacă după acordarea liberării cel condamnat a săvârșit o nouă infracțiune, care a fost descoperită în termenul de supraveghere și pentru care s-a pronunțat o condamnare la pedeapsa închisorii, chiar după expirarea acestui termen, instanța revocă liberarea și dispune executarea restului de pedeapsă. Pedeapsa pentru noua infracțiune se stabilește și se execută, după caz, potrivit dispozițiilor de la recidivă sau pluralitate intermediară.“24. Autorul excepției de neconstituționalitate susține că dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale ale art. 1 alin. (4) și (5) referitor la principiul separației și echilibrului puterilor în stat și la obligativitatea respectării Constituției și a legilor, art. 15 alin. (2) referitor la principiul neretroactivității legii cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile, art. 61 alin. (1) referitor la Parlament ca organ reprezentativ suprem și art. 124 referitor la Înfăptuirea justiției.

25.Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile legale criticate reglementează condițiile în care se poate dispune revocarea liberării condiționate și criteriile de stabilire a pedepsei pentru noua infracțiune care se va executa, potrivit dispozițiilor de la recidivă sau pluralitate intermediară.

26.Liberarea condiționată reprezintă o individualizare post iudicium a executării pedepsei închisorii sau detențiunii pe viață și implică punerea în libertate a condamnatului mai înainte de executarea integrală a pedepsei. Prin urmare, legiuitorul a creat acest instrument juridic prin care se constată că nu mai este necesară continuarea executării pedepsei în regim de detenție până la împlinirea integrală a duratei stabilite cu ocazia condamnării, întrucât condamnatul a dovedit că a făcut progrese evidente în vederea reintegrării sociale. Acesta nu este, însă, un drept al condamnatului, ci o facilitate pe care în anumite circumstanțe o poate primi, având, prin urmare, numai o vocație la care poate accede, dacă sunt îndeplinite anumite condiții legale.

27.Consecințele liberării condiționate decurg din stabilirea unui termen de supraveghere, respectiv de 10 ani de la data liberării condiționate din pedeapsa detențiunii pe viață, și, respectiv, intervalul cuprins între data liberării condiționate și data împlinirii duratei pedepsei cu închisoare - a se vedea art. 99 alin. (3) și art. 100 alin. (6) din Codul penal.

28.Astfel, o pedeapsă se consideră executată dacă în intervalul de timp de la liberare și până la împlinirea duratei pedepsei cel condamnat nu a săvârșit din nou o infracțiune.

29.În schimb, dacă după acordarea liberării cel condamnat a săvârșit o nouă infracțiune, care a fost descoperită în termenul de supraveghere și pentru care s-a pronunțat o condamnare la pedeapsa închisorii, instanța revocă liberarea și dispune executarea restului de pedeapsă, pedeapsa pentru noua faptă urmând să se stabilească și să se execute potrivit dispozițiilor de la recidivă sau pluralitate intermediară.

30.În prezenta cauză, prin Sentința penală nr. 332/F din 26 februarie 2015, Tribunalul București - Secția penală a dispus condamnarea inculpatului Ciprian Daniel Lungu la pedeapsa de 6 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie. În baza art. 104 alin. (2) din Codul penal s-a dispus revocarea liberării condiționate pentru restul de 1.311 zile rămas neexecutat din pedeapsa de 12 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 670/2003, pronunțată de Tribunalul București. În baza art. 43 alin. (1) din Codul penal, a fost adăugat la pedeapsa de 6 ani închisoare restul rămas neexecutat de 1.311 zile ca urmare a revocării liberării condiționate, în final inculpatul având de executat pedeapsa de 6 ani și 1.311 zile.

31.Așa fiind, autorul excepției susține neconstituționalitatea dispozițiilor legale ale art. 43 alin. (1) și art. 104 alin. (2) din Codul penal - pe care s-a fundamentat hotărârea de condamnare - prin trimitere și la art. 96 alin. (2) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 14 august 2013, potrivit cărora „Reducerea fracțiunii de pedeapsă care este considerată ca executată pe baza muncii prestate sau a instruirii școlare și formării profesionale nu poate fi revocată“, susținând că, în restul de pedeapsă de 1.311 zile rămas de executat, au fost luate în calcul și cele 224 de zile câștigate ca urmare a muncii prestate și care nu trebuiau să fie revocate.

32.O astfel de critică nu poate fi primită, deoarece, prin invocarea excepției, autorul acesteia tinde la exercitarea de către Curtea Constituțională a unui control ce ține de fondul cauzei. Împrejurarea că zilele câștigate ca urmare a muncii prestate au fost revocate sau nu nu reprezintă o problemă de constituționalitate, cu atât mai mult cu cât dispozițiile legale criticate, respectiv art. 43 alin. (1) și art. 104 alin. (2) din Codul penal, nu stabilesc nimic în ceea ce privește partea din durata pedepsei care este considerată ca executată pe baza muncii prestate și/sau a instruirii școlare și formării profesionale.

33.În plus, potrivit art. 100 alin. (3) din Codul penal, în calculul fracțiunilor de pedeapsă prevăzute de lege în vederea liberării condiționate în cazul pedepsei închisorii se va ține seama de partea din durata pedepsei ce poate fi considerată ca executată pe baza muncii prestate. Prin urmare, această durată a pedepsei ce poate fi considerată ca executată în baza muncii prestate poate fi avută în vedere exclusiv la calculul fracțiunilor de pedeapsă ce constituie condiții ale liberării condiționate potrivit art. 100 alin. (3) din Codul penal.

34.De asemenea, nu poate fi primită nici critica referitoare la încălcarea dispozițiilor constituționale ale art. 61 alin. (1) referitor la Parlament ca organ reprezentativ suprem și art. 15 alin. (2) referitor la principiul neretroactivității legii cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile. Astfel, este atributul exclusiv al legiuitorului de a stabili condițiile în care poate fi acordată liberarea condiționată și mijloacele de stimulare a condamnaților în vederea îndeplinirii scopurilor pedepsei, liberarea condiționată, fiind deci doar o vocație pe care o au, prin voința acestuia, toți condamnații care, după ce au executat fracțiunile de pedeapsă stabilite de lege, după criteriile arătate, îndeplinesc, de asemenea, și condiția de a fi disciplinați și de a da dovezi temeinice de îndreptare, inclusiv atunci când nu prestează muncă. Tot astfel, este dreptul legiuitorului de a dispune cu privire la consecințele săvârșirii unei noi infracțiuni pe durata supravegherii.

35.Prin urmare, fiind o creație a legiuitorului, este firesc ca acesta să determine nu numai condițiile, dar și sfera de incidență a nerespectării lor, respectiv revocarea liberării și executarea restului de pedeapsă, pedeapsa pentru noua infracțiune stabilindu-se potrivit dispozițiilor de la recidivă sau pluralitate intermediară. Câtă vreme aplicarea acestei măsuri se face prin hotărâre judecătorească, pronunțată ca urmare a finalizării procesului penal, nu poate fi primită susținerea în sensul că reglementarea criticată ar aduce atingere înfăptuirii actului de justiție, independenței judecătorului sau nesocotirii rolului Parlamentului, judecătorul nefăcând altceva decât să aplice, potrivit procedurii și condițiilor prevăzute, în acord cu art. 126 alin. (2) din Constituție, legea stabilită de Parlament.

36.De asemenea, nu poate fi pusă în discuție problema aplicării legii penale mai favorabile în ce privește tratamentul sancționator al recidivei/pluralității intermediare, întrucât noua faptă este comisă sub imperiul legii noi, care reglementează cu privire la aceste instituții. De altfel, Curtea Constituțională a statuat, prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014, par. 48, că nu este permisă o a treia formă de tratament sancționator ce combină dispoziții atât din legea veche, cât și din legea nouă și că, pentru a satisface cerințele constituționale ale art. 16 alin. (1) potrivit cărora „Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări“, este interzisă alternarea instituțiilor de drept penal din cele două legi, deoarece, în caz contrar, în aplicarea legii penale mai favorabile, s-ar crea o discriminare pozitivă cu consecința creării unui privilegiu pentru infractorul care este judecat în perioada de tranziție a legii. Mai mult, în materie penală, cu excepția legii penale mai favorabile care va fi privită ca interzicând o lex tertia, legea nouă este aplicabilă de îndată tuturor situațiilor ce se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum și tuturor efectelor produse de raporturile juridice nou-create. De aceea, inculpatul care a înțeles să încalce legea nouă prin săvârșirea unei noi infracțiuni s-a expus consecințelor care derivă din acest fapt, așa încât aplicarea dispozițiilor legii noi în privința recidivei sau a pluralității intermediare era previzibilă pentru acesta.

37.Așa fiind, analizând dispozițiile legale criticate, Curtea constată că acestea nu contravin nici prevederilor art. 124 din Constituție ce consacră unicitatea, egalitatea și imparțialitatea justiției, atât timp cât regulile pe care le instituie se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în situații identice sau similare.

38.De asemenea, spre deosebire art. 32 din Codul penal din 1969, potrivit căruia prin pluralitate de infracțiuni se înțelegea concurs de infracțiuni sau recidivă, în actuala reglementare, potrivit art. 35 și următoarele, legiuitorul a stabilit trei forme ale pluralității de infracțiuni reținute în doctrina penală și confirmate de practica judiciară, și anume concursul de infracțiuni, recidiva și pluralitatea intermediară.

39.Așa fiind, potrivit art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, „Tratamentul sancționator al pluralității de infracțiuni se aplică potrivit legii noi atunci când cel puțin una dintre infracțiunile din structura pluralității a fost comisă sub legea nouă, chiar dacă pentru celelalte infracțiuni pedeapsa a fost stabilită potrivit legii vechi, mai favorabilă“. Cu alte cuvinte, a statuat Curtea Constituțională în jurisprudența sa, dacă cel puțin una dintre infracțiunile concurente a fost comisă după intrarea în vigoare a noului Cod penal, se va aplica legea penală mai favorabilă numai la individualizarea pedepsei pentru infracțiunile comise sub legea veche, iar tratamentul sancționator al concursului va fi în mod obligatoriu cel prevăzut de noul Cod penal, chiar dacă este mai sever, deoarece sub imperiul acestuia s-a desăvârșit configurația concursului. Art. 10 din Legea nr. 187/2012 reglementează tratamentul sancționator al pluralității de infracțiuni care și-a desăvârșit configurația prin comiterea ultimei infracțiuni sub legea nouă, așa încât pedeapsa rezultantă urmează să se aplice potrivit principiului legii mai conforme cu interesele apărării sociale, care este legea nouă, și că stabilirea limitelor apărării sociale este atributul exclusiv al legiuitorului, conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituțional de unică autoritate legiuitoare a țării, prevăzut la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală. Prin urmare, principiul aplicării legii penale mai blânde pentru infractor nu trebuie privit în mod absolut, ci în raport cu interesul apărării sociale, care nu permite crearea unei situații juridice mult prea favorabile acestuia. În aceste condiții, este obligatorie aplicarea legii noi tratamentului sancționator al concursului de infracțiuni, așadar doar atunci când cel puțin una dintre infracțiunile concurente a fost săvârșită după intrarea în vigoare a noii legi, nefiind obligatorie aplicarea legii noi atunci când toate faptele sunt comise sub legea veche, dar judecarea lor are loc sub legea nouă, în această din urmă ipoteză urmând a se face aplicarea celor statuate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 (a se vedea Decizia nr. 822 din 3 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 127 din 18 februarie 2016, paragrafele 12, 15 și 16).

40.În ce privește critica raportată la dispozițiile constituționale ale art. 1 alin. (4) și (5) referitor la principiul separației și echilibrului puterilor în stat și la obligativitatea respectării Constituției și a legilor, Curtea constată că autorul excepției nu a motivat-o, limitându-se la simpla indicare a unor temeiuri constituționale pretins afectate.

41.De asemenea, critica potrivit căreia există o neconcordanță între prevederile art. 43 alin. (1) și art. 104 alin. (2) din Codul penal și cele ale art. 96 alin. (2) din Legea nr. 254/2013, nu poate fi primită, întrucât examinarea constituționalității unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestui text cu dispozițiile constituționale pretins a fi încălcate, iar nu compararea mai multor prevederi legale între ele și raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparație la dispoziții ori principii ale Constituției. Procedându-se altfel s-ar ajunge, inevitabil, la concluzia că, deși fiecare dintre dispozițiile legale este constituțională, numai coexistența lor ar pune în discuție constituționalitatea uneia dintre ele (a se vedea Decizia nr. 39 din 3 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 143 din 26 februarie 2015, paragraful 18, sau Decizia nr. 293 din 22 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 573 din 31 iulie 2014, paragraful 18).

42.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Ciprian Daniel Lungu în Dosarul nr. 16.811/3/2016 al Tribunalului București - Secția I penală și constată că dispozițiile art. 43 alin. (1) și art. 104 alin. (2) din Codul penal sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului București - Secția I penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 19 septembrie 2017.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Afrodita Laura Tutunaru