Decizie nr. 718 din 6 decembrie 2016

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

1.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, excepţie ridicată de Mariana Popa în Dosarul nr. 1.160/45/2015 al Curţii de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 183 D/2016.

2.La apelul nominal se constată lipsa autoarei excepţiei. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Se arată că dispoziţiile legale criticate au mai format obiectul controlului de constituţionalitate, Curtea Constituţională pronunţând, în acest sens, spre exemplu, Decizia nr. 10 din 14 ianuarie 2016, ale cărei considerente sunt aplicabile şi în prezenta cauză.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4.Prin Încheierea penală nr. 30/DLF din 10 decembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 1.160/45/2015, Curtea de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, excepţie ridicată de Mariana Popa într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii formulate împotriva unei ordonanţe prin care a fost luată o măsură asigurătorie.

5.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că obligativitatea luării măsurilor asigurătorii în cazul săvârşirii infracţiunilor reglementate în cuprinsul Legii nr. 78/2000, prevăzută prin textul criticat, anticipează o condamnare a persoanei urmărită penal, aspect ce contravine dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale invocate de autoarea excepţiei.

6.În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

7.Guvernul opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că dispoziţii similare celor ale art. 20 din Legea nr. 78/2000 se regăseau la art. 163 alin. 6 din Codul de procedură penală din 1968, care au fost supuse controlului de constituţionalitate, Curtea Constituţională pronunţând, în acest sens, Decizia nr. 7 din 15 ianuarie 2008, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată. Se susţine că atât soluţia, cât şi considerentele deciziei anterior menţionate sunt aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză.

8.Avocatul Poporului apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, întrucât argumentele aduse în susţinerea sa vizează, în realitate, modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 78/2000, şi nu constituţionalitatea acestora.

9.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

10.Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

11.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000, care au următorul cuprins: "În cazul în care s-a săvârşit o infracţiune dintre cele prevăzute în prezentul capitol, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie."

12.Se susţine că textul criticat contravine prevederilor constituţionale ale art. 21 alin. (3), cu privire la dreptul la un proces echitabil, ale art. 23 alin. (11), referitor la prezumţia de nevinovăţie şi, prin prisma prevederilor art. 20 din Constituţie referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, prevederilor art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la legalitatea pedepsei.

13.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 78/2000 au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, prin raportare la critici de neconstituţionalitate similare, instanţa de contencios constituţional pronunţând, în acest sens, Decizia nr. 10 din 14 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 4 aprilie 2016, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată.

14.Prin decizia anterior menţionată, instanţa de contencios constituţional, făcând trimitere la Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 20 noiembrie 2015 (paragrafele 14 şi 15), a reţinut că măsurile asigurătorii sunt definite drept măsuri procesuale cu caracter real, care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile care aparţin suspectului, inculpatului, părţii responsabile civilmente sau altor persoane, prin instituirea unui sechestru asupra acestora în vederea confiscării speciale, a confiscării extinse, executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori acoperirii despăgubirilor civile. Aceste măsuri au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune, plata amenzii, a cheltuielilor judiciare sau realizarea confiscării, dispuse prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă. Potrivit art. 249 alin. (3)-(5) din Codul de procedură penală, măsurile asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului; în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate; în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a acestora. Măsurile asigurătorii se dispun de procuror, în cursul urmăririi penale, din oficiu sau la cererea părţii civile, prin ordonanţă motivată, de judecătorul de cameră preliminară sau de instanţa de judecată în timpul procesului penal, la sesizarea procurorului, a părţii civile sau din oficiu, prin încheiere motivată, producându-şi efectele de la momentul dispunerii până la momentul pronunţării hotărârii definitive în dosarul penal. Prin aceleaşi decizii, Curtea a reţinut că măsura asigurătorie, indiferent de organul judiciar care o instituie, trebuie motivată, fiind necesar să se arate, în cuprinsul actului prin care se dispune (ordonanţă sau încheiere), îndeplinirea condiţiilor legale privind necesitatea dispunerii măsurii şi, de asemenea, întinderea prejudiciului sau a valorii necesare pentru care se solicită sechestrul şi valoarea care urmează a fi garantată în acest fel. De asemenea, pentru instituirea sechestrului asigurător nu este necesar ca suspectul sau inculpatul să pregătească ori să realizeze manopere sau activităţi din care să rezulte că ar intenţiona ascunderea bunurilor sale, măsura putând fi dispusă în toate cazurile în care s-a produs un prejudiciu sau legea impune confiscarea specială sau extinsă.

15.Totodată, Curtea a constatat că dispunerea măsurilor asigurătorii şi instituirea sechestrului asigurător se fac pe baza valorilor implicate în cauză (valoarea prejudiciului sau a sumelor probabile ce trebuie confiscate, bonitatea suspectului sau a inculpatului, valoarea patrimoniului de care acesta dispune) şi sunt lăsate, de regulă, la aprecierea organelor judiciare. De la această regulă Codul de procedură penală şi legile speciale prevăd excepţii referitoare atât la obligativitatea instituirii sechestrului asigurător, cât şi la imposibilitatea luării măsurilor asigurătorii, acestea din urmă având drept criterii calitatea titularilor şi tipul bunurilor.

16.Cu privire la cea dintâi categorie de excepţii, dispoziţiile art. 249 alin. (7) din Codul de procedură penală instituie obligativitatea instituirii sechestrului în cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitatea de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă, indiferent dacă aceasta are sau nu desemnat un reprezentant legal şi indiferent dacă acesta înţelege să formuleze o cerere de sechestru. Cazuri de instituire obligatorie a sechestrului asigurător sunt prevăzute: la art. 32 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 702 din 12 octombrie 2012, cu modificările ulterioare, conform căruia luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie în cazul săvârşirii oricărei infracţiuni de spălare a banilor sau de finanţare a actelor de terorism; la art. 11 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005, care prevede obligativitatea luării măsurilor asigurătorii în situaţia săvârşirii unei infracţiuni prevăzute de această lege; şi la art. 20 din Legea nr. 78/2000, criticat de autorul excepţiei.

17.Analizând obiectul legilor anterior enumerate, precum şi particularităţile infracţiunilor în cazul cărora este prevăzută excepţia luării obligatorii a măsurilor asigurătorii, Curtea a reţinut că reglementarea acestor excepţii a fost determinată, în mod special, de importanţa relaţiilor sociale ocrotite prin acestea, de caracteristicile elementelor constitutive ale laturii obiective a acestor infracţiuni şi de pericolul social crescut al faptelor incriminate.

18.Referitor la norma juridică a cărei neconstituţionalitate se invocă în prezenta cauză, Curtea a constatat că aceasta obligă organele judiciare la luarea măsurilor asigurătorii în cazul unor infracţiuni ce au un obiect material care poate atinge valori foarte mari şi al căror pericol social este, de asemenea, foarte ridicat. Aşa fiind, şi prejudiciile provocate prin săvârşirea infracţiunilor constau în sume însemnate de bani. În aceste condiţii, textul criticat are rolul de a asigura posibilitatea acoperirii parţiale sau totale a pagubelor provocate, caracterul obligatoriu al măsurilor asigurătorii având rolul de a împiedica sustragerea, ascunderea sau înstrăinarea bunurilor ce fac obiectul lor.

19.Aşa fiind, Curtea a constatat că, prin prisma particularităţilor infracţiunilor reglementate prin Legea nr. 78/2000, obligativitatea instituirii măsurilor asigurătorii apare ca fiind justificată.

20.Referitor la pretinsa încălcare, prin textul criticat, a dispoziţiilor art. 44 din Constituţie, Curtea, făcând trimitere la Decizia nr. 207 din 31 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 3 iunie 2015 (paragraful 19), a statuat că, până la dovedirea vinovăţiei în materie penală, indisponibilizarea instituită prin sechestru nu afectează substanţa dreptului avut asupra bunurilor supuse măsurii.

21.Cu privire la pretinsa încălcare, prin textul criticat, a accesului liber la justiţie, Curtea a constatat că dreptul fundamental prevăzut la art. 21 din Constituţie semnifică posibilitatea de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin normele de procedură penală, în cadrul unui proces judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. Or, simpla instituire a măsurilor asigurătorii, conform art. 20 din Legea nr. 78/2000, nu este de natură a înlătura aceste garanţii procesuale, aşa încât nu poate fi reţinută restrângerea sau încălcarea, prin textul criticat, a prevederilor art. 21 din Constituţie. De altfel, tot prin Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, Curtea a observat că indisponibilizarea bunurilor prin luarea măsurilor asigurătorii nu are în vedere drepturi în materie penală în sensul art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit căruia orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil de către o instanţă independentă şi imparţială.

22.Referitor la respectarea, prin dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 78/2000, a prevederilor art. 23 alin. (11) din Constituţie, Curtea a constatat că instituirea unor măsuri cu caracter provizoriu şi preventiv în vederea împiedicării distrugerii, sustragerii sau înstrăinării unor bunuri care au legătură cu săvârşirea unei infracţiuni nu este de natură a încălca prezumţia de nevinovăţie a proprietarului sau posesorului acestora, prezumţie care subzistă până la constatarea vinovăţiei acestuia printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

23.Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a determina modificarea jurisprudenţei mai sus arătate, cele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 10 din 14 ianuarie 2016 sunt valabile şi în prezenta cauză.

24.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Mariana Popa în Dosarul nr. 1.160/45/2015 al Curţii de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi constată că dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 6 decembrie 2016.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop