Decizie nr. 694 din 20 mai 2010

Tudorel Toader - preşedinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Augustin Zegrean - judecător

Marinela Mincă - procuror

Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 184 din Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi, referitoare la modificarea dispoziţiilor art. 385^9 alin. 1 pct. 12 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Vasile Laţa în Dosarul nr. 78/62/2005 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală.

Dezbaterile au avut loc în ziua de 11 mai 2010 şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunţarea pentru 20 mai 2010.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 31 august 2009, pronunţată în Dosarul nr. 78/62/2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. I pct. 184 din Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi, în ce priveşte partea de modificare a dispoziţiilor art. 385^9 alin. 1 pct. 12 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Vasile Laţa în dosarul de mai sus.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 21 referitoare la Accesul liber la justiţie, ale art. 53 referitoare la Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi art. 20 referitoare la Tratatele internaţionale privind drepturile omului raportate la dispoziţiile art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la Dreptul la un recurs efectiv, deoarece prin abrogarea posibilităţii de a contesta pe calea recursului o hotărâre nelegală atunci când nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni este afectat tocmai dreptul la un recurs efectiv, care trebuie să asigure o reparaţie adecvată.

În susţinerea tezei neconstituţionalităţii dispoziţiilor legale contestate, autorul excepţiei face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 783/2009 prin care Curtea a constatat că este neconstituţională abrogarea art. 385^9 alin. 1 pct. 17^1 din Codul de procedură penală, care prevedea că se poate face recurs când hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este nefondată.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. I pct. 184 din Legea nr. 356/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 677 din 7 august 2006, referitoare la modificarea dispoziţiilor art. 385^9 alin. 1 pct. 12 din Codul de procedură penală, care au următorul conţinut: "Codul de procedură penală, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 78 din 30 aprilie 1997, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează: [...]

184.La articolul 385^9, punctele 7 şi 12 ale alineatului 1 vor avea următorul cuprins:

[...]

12.când instanţa a pronunţat o hotărâre de condamnare pentru o altă faptă decât cea pentru care condamnatul a fost trimis în judecată, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 334-337;.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, potrivit actelor existente la dosar, autorul excepţiei a fost cercetat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art. 254 alin. 1 din Codul penal raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie şi, după ce instanţa de fond l-a achitat reţinând că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, lipsind latura subiectivă şi cea obiectivă, instanţa de apel l-a condamnat la o pedeapsă privativă de libertate. Pentru acest motiv, inculpatul a formulat recurs împotriva soluţiei pronunţate în apel şi care constituie obiectul Dosarului nr. 78/62/2005 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, dosar în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate.

Autorul excepţiei arată, ca urmare a modificărilor aduse Codului de procedură penală, că prin textul legal criticat nu mai poate contesta pe calea recursului o hotărâre nelegală ce vizează incidenţa unui caz de achitare, şi anume acela când nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii. Prin urmare, consideră că i-a fost restrâns până la anihilare accesul la justiţie şi la un recurs efectiv.

Faţă de aceste susţineri, Curtea găseşte excepţia de neconstituţionalitate întemeiată şi urmează a o admite pentru următoarele considerente:

Accesul la justiţie, consacrat de art. 21 din Constituţia României, presupune posibilitatea concretă de a uza de toate mijloacele procesuale pentru apărarea unui drept sau interes legitim, inclusiv împotriva unei condamnări posibil incorecte, sens în care, potrivit art. 2 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, "Orice persoană declarată vinovată de o infracţiune de către un tribunal are dreptul să ceară examinarea declaraţiei de vinovăţie sau a condamnării sale de către o jurisdicţie superioară." Prin urmare, Curtea constată că autorului excepţiei, condamnat fiind pentru prima dată în apel, i-a fost suprimat accesul efectiv la o cale de atac în faţa unei jurisdicţii superioare, cu scopul de a contesta decizia prin care a fost declarat vinovat. Chiar dacă acest examen poate fi limitat din raţiuni ce justifică un scop legitim, restrângerea nu trebuie să golească reexaminarea de sensul, de esenţa sa. Aceleaşi raţiuni le consacră şi Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în art. 13 referitoare la Dreptul la un recurs efectiv. Astfel, textul permite invocarea în substanţă a drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie, pentru că un recurs efectiv (fie el apel sau recurs, aşa cum este definit de Codul de procedură penală român) vizează orice posibilă încălcare imputabilă autorităţilor, mai cu seamă atunci când pretinsa lezare a dreptului a fost comisă de persoane oficiale în exerciţiul funcţiilor lor. Dreptul în cauză este unul subiectiv de natură procedurală şi poate fi invocat atunci când legiuitorul, ca autoritate publică, l-a afectat prin acţiunea sau omisiunea sa. Or, imposibilitatea părţii interesate de a invoca o interpretare posibil eronată a probelor de natură a stabili incorect dacă sunt sau nu întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni afectează dreptul la apărare, prin inexistenţa unui proces echitabil care să asigure, între altele, accesul în faţa unei jurisdicţii superioare pentru a dispune cu privire la redresarea situaţiei litigioase, adică la existenţa unei încălcări denunţate, la înlăturarea ei şi a consecinţelor sale pentru titular. Aceasta întrucât caracterul efectiv al unei căi de atac impune ca aceasta să fie de natură a împiedica executarea unor măsuri contrare dispoziţiilor Convenţiei şi ale căror consecinţe apar ca potenţial ireversibile. Or, înlăturarea din legislaţia procedural română a posibilităţii de a contesta pe calea recursului o hotărâre când nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni generează incapacitatea de reparaţie a urmărilor pe care le-ar putea produce o condamnare posibil eronată.

Aşa fiind, Curtea constată că autorul excepţiei trebuie să aibă un acces neîngrădit la o instanţă superioară pentru a contesta o asemenea decizie. Chiar dacă incidenţa reclamată este situată pe tărâmul căii ordinare de atac a recursului, Curtea constată că acest caz de casare presupune o evidentă stabilire eronată a faptelor în existenţa sau inexistenţa lor, în împrejurările în care au fost comise, fie prin luarea în considerare a probelor care le confirmau, fie prin denaturarea conţinutului acestora, cu condiţia să fi influenţat soluţia adoptată. Or, reţinerea unei împrejurări esenţiale fără ca probele administrate să o susţină sau nereţinerea unei împrejurări esenţiale, deşi probele administrate o confirmau, sunt ipoteze rezultate dintr-o reală denaturare a acestora şi care justifică pe deplin necesitatea menţinerii în legislaţie a unei asemenea posibilităţi de cenzură ce vizează aspecte de evidentă lipsă a legalităţii unei hotărâri penale, care se circumscriu lato sensu în sfera principiului referitor la dreptul la un proces echitabil şi la un recurs efectiv. Iată de ce, chiar dacă motivul de casaţie referitor la întrunirea elementelor constitutive ale unei infracţiuni atinge starea de fapt, în drept el vizează modul judicios în care latura de drept a cauzei a fost rezolvată prin corecta interpretare şi aplicare a legii şi mai ales prin evitarea oricărei încălcări a normelor de drept de natură a influenţa rezolvarea cauzei. O asemenea analiză nu echivalează însă cu transformarea recursului într-o cale de atac prin care se examinează cauza sub toate aspectele. Dimpotrivă, se menţine caracterul său de jurisdicţie exercitabilă numai în cazuri strict determinate definite lato sensu ca violări ale legii, ducând la o judecată care nu poartă asupra fondului, ci exclusiv asupra legalităţii hotărârii anterior pronunţate, legalitate ce va fi validată doar ca urmare a aprecierii probelor deja existente la dosar.

Pe cale de consecinţă, Curtea constată că, prin eliminarea posibilităţii de a contesta pe calea recursului o hotărâre judecătorească atunci când nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, închide părţii interesate calea valorificării efective a dreptului încălcat, sens în care dispoziţiile art. I pct. 184 din Legea nr. 356/2006 în ce priveşte partea referitoare la modificarea dispoziţiilor art. 385^9 alin. 1 pct. 12 din Codul de procedură penală contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 şi ale art. 20 raportate la art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

De asemenea, Curtea mai constată că argumentele prezentei decizii nu echivalează cu instituirea nelimitată a unor alte căi de atac, chiar dacă o pretinsă condamnare nelegală a fost pronunţată în recurs, deoarece legislaţia procedural penală română, ce cuprinde 3 grade de jurisdicţie, este apreciată ca suficientă pentru a se da garanţie şi efectivitate drepturilor pretins încălcate.

În sfârşit, Curtea constată că, în acord cu jurisprudenţa sa, spre exemplu Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. Astfel, Curtea reţine că atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept. În consecinţă, atât Parlamentul, cât şi Guvernul, respectiv autorităţile şi instituţiile publice urmează, în aplicarea legii criticate, să respecte cele stabilite de Curtea Constituţională în considerentele şi dispozitivul prezentei decizii.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Vasile Laţa în Dosarul nr. 78/62/2005 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. I pct. 184 din Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi, referitoare la modificarea dispoziţiilor art. 385^9 alin. 1 pct. 12 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 20 mai 2010.

PREŞEDINTE,

prof. univ. dr. TUDOREL TOADER

Magistrat-asistent,

Afrodita Laura Tutunaru