Decizie nr. 256 din 5 mai 2016

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Daniela Ramona Mariţiu - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 din Codul penal, excepţie ridicată de Robert Daniel Sârbu în Dosarul nr. 4.300/312/2015 al Judecătoriei Slobozia. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.660D/2015.

2.La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care arată că instanţa de contencios constituţional s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii acestor dispoziţii, respingând excepţia de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. Având în vedere că nu au intervenit elemente noi, de natură să justifice reconsiderarea jurisprudenţei în materie, apreciază că soluţia şi considerentele reţinute în jurisprudenţă îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză, astfel că solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

4.Prin Încheierea din 4 noiembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 4.300/312/2015, Judecătoria Slobozia a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 din Codul penal, excepţie ridicată de Robert Daniel Sârbu, cu ocazia soluţionării unei cauze penale.

5.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine că prevederile criticate încalcă principiul separaţiei şi echilibrului puterilor, deoarece puterea legislativă a interferat în activitatea puterii judecătoreşti dispunând modalitatea în care cea din urmă trebuie să aplice o pedeapsă în cazul concursului de infracţiuni. De asemenea, textul criticat aduce atingere independenţei judecătorilor, întrucât, atunci când pronunţă o sentinţă, aceştia nu sunt independenţi în a lua decizia care să se întemeieze pe baza aprecierilor şi convingerilor raportate la probele administrate în cauză, la condiţiile concrete în care s-a săvârşit fapta, precum şi la conduita inculpatului.

6.Judecătoria Slobozia arată că dispoziţiile criticate stabilesc modalitatea de aplicare a pedepsei în caz de concurs de infracţiuni, în funcţie de pedeapsa aplicată pentru fiecare infracţiune în parte. Instanţa apreciază că dispoziţiile art. 39 din Codul penal stabilesc doar procedura de urmat în cazul sancţionării unui concurs de infracţiuni, judecătorul fiind cel care analizând probele stabileşte dacă fapta îndeplineşte trăsăturile esenţiale ale infracţiunii şi individualizează pedepsele aplicate. Prin urmare, instanţa apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

7.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

8.Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că, potrivit art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora se stabilesc prin lege organică, revenind legiuitorului să reglementeze care este conţinutul concursului de infracţiuni, precum şi tratamentul sancţionator aplicat acestuia. Astfel, alegerea uneia sau alteia dintre soluţiile consacrate în diversele sisteme de drept (absorbţia, cumulul juridic, cumulul aritmetic, sporul obligatoriu, sporul facultativ etc.) reprezintă o opţiune de politică legislativă, ea constituind atributul exclusiv al legiuitorului, în virtutea rolului său constituţional.

9.În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate raportată la art. 126 din Constituţie, consideră, de asemenea, că nici aceasta nu poate fi reţinută. Rolul instanţei de judecată de realizare a actului de justiţie este pe deplin realizat chiar şi în cazul în care legea impune aplicarea unui spor obligatoriu de pedeapsă. Instanţa dispune de marja de apreciere necesară şi de posibilitatea de individualizare a pedepselor pentru fiecare caz în parte cu ocazia aplicării pedepsei pentru fiecare infracţiune concurentă, conform regulilor Codului penal privind criteriile de individualizare a pedepselor.

10.Avocatul Poporului apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că individualizarea pedepselor îmbracă atât forma individualizării legale, operaţiune care se realizează de legiuitor în faza elaborării legii, cât şi forma individualizării judiciare, care se realizează de către instanţa de judecată şi constă în aplicarea pedepsei concrete infractorului pentru fapta comisă. Individualizarea judiciară trebuie să se înscrie în coordonatele stabilite de legiuitor, judecătorul urmând să stabilească pedeapsa ce va fi aplicată, în funcţie de principiile individualizării legale şi de anumite criterii prevăzute de lege, precum gradul concret de pericol social al faptei, periculozitatea infractorului, împrejurările în care s-a comis fapta şi altele. Prin dispoziţiile legale criticate sunt stabilite principiile pe care judecătorul trebuie să le aibă în vedere atunci când aplică pedeapsa principală în caz de concurs de infracţiuni, principii care presupun parcurgerea a două etape de individualizare judiciară a pedepsei: individualizarea pedepsei pentru fiecare infracţiune în parte, urmată de aplicarea pedepsei pentru ansamblul infracţional săvârşit. Ca atare, nu poate fi vorba despre o interferenţă a legislativului în puterea judecătorească, întrucât art. 39 din Codul penal stabileşte coordonatele individualizării legale, fixând cadrul general pe care judecătorul trebuie să îl respecte atunci când procedează la individualizarea judiciară a pedepsei.

11.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

12.Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, art. 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

13.Deşi instanţa de judecată a sesizat instanţa de contencios constituţional cu întreg art. 39 din Codul penal, având în vedere cauza în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, precum şi infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată autorul acesteia, Curtea Constituţională apreciază că aplicabile speţei sunt dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b), c), d) şi e) din Codul penal, iar nu întreg art. 39. Astfel, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b), c), d) şi e) din Codul penal, cu următorul conţinut: "(1) În caz de concurs de infracţiuni, se stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte şi se aplică pedeapsa, după cum urmează: [...] b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite;

c)când s-au stabilit numai pedepse cu amendă, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite;

d)când s-au stabilit o pedeapsă cu închisoare şi o pedeapsă cu amendă, se aplică pedeapsa închisorii, la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii;

e)când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare şi mai multe pedepse cu amendă se aplică pedeapsa închisorii conform lit. b), la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii conform lit. c)."

14.În opinia autorului excepţiei textul criticat contravine prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (4) referitor la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale, art. 124 alin. (1) şi (3) referitor la înfăptuirea justiţiei şi art. 126 alin. (1) potrivit căruia justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.

15.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că, răspunzând unei critici similare, a statuat, prin Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 913 din 9 decembrie 2015, că individualizarea sancţiunilor de drept penal este, pe de o parte, legală - revine legiuitorului, care stabileşte normativ pedepsele şi celelalte sancţiuni de drept penal, prin fixarea unor limite minime şi maxime ale fiecărei pedepse, care să corespundă în abstract importanţei valorii sociale ocrotite prin săvârşirea faptei incriminate, iar, pe de altă parte, judiciară - pe care o realizează judecătorul în cadrul limitelor stabilite de lege.

16.Cu acel prilej, Curtea a subliniat importanţa individualizării legale a sancţiunilor de drept penal prin aceea că legiuitorul nu poate să confere judecătorului o libertate absolută în stabilirea pedepsei concrete, întrucât ar exista riscul unei interpretări şi aplicări arbitrare a pedepsei. Pe de altă parte, Curtea a apreciat că, în reglementarea sancţiunilor de drept penal de către legiuitor, trebuie stabilit un echilibru între dreptul fundamental, care face obiectul limitării impuse de sancţiune, şi valoarea socială a cărei protecţie a determinat limitarea. Prin individualizarea legală legiuitorul oferă judecătorului puterea de stabilire a pedepsei în cadrul anumitor limite predeterminate - minimul şi maximul special al pedepsei, dar, totodată, îi oferă aceluiaşi judecător instrumentele care îi permit alegerea şi determinarea unei sancţiuni concrete, în raport cu particularităţile faptei şi cu persoana infractorului.

17.Curtea a constatat că în prima etapă a operaţiunii de determinare concretă a pedepsei, în cazul concursului de infracţiuni, judecătorul stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune concurentă în parte, ca şi cum ar fi singură, folosind în acest scop criteriile generale de individualizare a pedepsei şi, eventual, criteriile speciale, respectiv cauzele generale de agravare sau de atenuare a pedepsei. În această etapă, judecătorul realizează o individualizare a răspunderii penale pentru fiecare infracţiune care se află în pluralitatea de infracţiuni săvârşite de infractor, făcându-se abstracţie de existenţa celorlalte infracţiuni, fiecare infracţiune păstrându-şi gradul său de pericol social. Curtea reţine aşadar deplina independenţă a judecătorului în a proceda la individualizarea judiciară a sancţiunilor pentru fiecare dintre infracţiunile concurente. În cea de-a doua etapă, judecătorul identifică pedeapsa cea mai grea la care, potrivit prevederilor criticate, adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite. În acest mod, aplică pedeapsa pe care inculpatul urmează să o execute pentru toate infracţiunile, aşadar pedeapsa rezultantă sau pedeapsa de ansamblu, pedeapsă ce trebuie să reflecte pericolul social care reiese din comiterea infracţiunilor concurente.

18.În concluzie, Curtea a reţinut că reglementarea tratamentului penal al concursului de infracţiuni intră în atribuţiile organului legiuitor, conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituţional de unică autoritate legiuitoare a ţării, prevăzut la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, care, realizând o individualizare legală a sancţiunilor în materie, apreciază, în concret, în funcţie de o serie de criterii, printre care şi frecvenţa fenomenului infracţional. Aşa fiind, prin adoptarea noului regim juridic de sancţionare a celor două forme de concurs de infracţiuni - real şi formal, cât priveşte persoana fizică, infractor major, reglementând mai sever tratamentul sancţionator al celui care repetă comportamentul infracţional, Parlamentul s-a plasat în interiorul marjei sale de apreciere.

19.De asemenea, Curtea a reţinut că, în activitatea de judecată, judecătorii nu sunt independenţi faţă de lege, potrivit art. 124 alin. (3) din Legea fundamentală aceştia "se supun numai legii". Textul constituţional precitat raportat la dispoziţiile constituţionale ale art. 16 alin. (2) potrivit cărora "Nimeni nu este mai presus de lege" şi ale art. 124 alin. (1) care stabilesc că "Justiţia se înfăptuieşte în numele legii" fixează poziţia justiţiei, a judecătorului faţă de lege. De asemenea, Curtea a reţinut că, potrivit normelor procesual penale ale art. 2, "Procesul penal se desfăşoară potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege" şi "Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii" [art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală]. Cu alte cuvinte, judecătorul nu creează legea, ci o aplică la speţa concretă. Competenţa judecătorului implică nu numai identificarea normei aplicabile şi analiza conţinutului său, ci şi o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit. Organul legislativ, emitent al normei juridice, poate fi însă mai restrictiv, obligându-l pe judecător să fie mai apropiat de lege, ori poate prefera, ţinând seama de diversitatea şi complexitatea relaţiilor sociale, o redactare generală a legii (a se vedea în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 337 din 16 septembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 929 din 12 octombrie 2004).

20.Având în vedere cele expuse, Curtea apreciază că atât considerentele, cât şi soluţia din această decizie îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză, neintervenind elemente noi de natură să determine o reconsiderare a jurisprudenţei Curţii.

21.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Sârbu Robert Daniel în Dosarul nr. 4.300/312/2015 al Judecătoriei Slobozia şi constată că dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b), c), d) şi e) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Slobozia şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 5 mai 2016.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Daniela Ramona Mariţiu