Decizie nr. 148 din 18 martie 2014

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Toni Greblă - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cătălina Gliga.

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 215 alin. (3) şi (4) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, excepţie ridicată de Ecaterina Andronescu în Dosarul nr. 5.673/2/2011 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 691D/2013.

La apelul nominal se prezintă, pentru autoarea excepţiei, domnii avocaţi Traian Briciu şi Dragoş Cîrnu, ambii din Baroul Bucureşti, cu delegaţii la dosar, iar pentru partea Agenţia Naţională de Integritate se prezintă domnul Dragoş Vaida, cu delegaţie la dosar.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Magistratul-asistent referă asupra faptului că, la dosar, partea Agenţia Naţională de Integritate a transmis un punct de vedere potrivit căruia dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul domnului avocat Traian Briciu, care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate din perspectiva dispoziţiilor constituţionale ale art. 15 alin. (2). În acest sens arată că, deşi doctrina nu are o viziune unitară asupra problemei referitoare la neretroactivitatea legii, consideră că, în mod obişnuit, situaţiile juridice în curs pot primi ca aplicare legea nouă fără ca aceasta să retroactiveze, dar astfel de situaţii se referă la dreptul de proprietate, la personalitate, la dispoziţii legate de exerciţiul unei profesii ori la căsătorie. Prin urmare, aproximativ toate teoriile din dreptul civil care afirmă că situaţiile juridice în curs pot primi legea nouă fără să retroactiveze au în vedere stări perene (cum ar fi dreptul de proprietate) ori stări viagere (cum ar fi cele referitoare la personalitate). Or, în prezenta cauză se schimbă întreg fundamentul, deoarece este pus în discuţie un mandat determinat de 4 ani, care este mai aproape de teoria contractelor guvernate de regula tempus regit actum.

De asemenea, chiar şi teoria referitoare la drepturi câştigate distinge între drepturi şi simple expectative. Aşa fiind, ceea ce s-a dobândit în momentul primirii mandatului de rector este dreptul de a exercita funcţia respectivă până la finalul acesteia. Totodată, nici în cazul teoriei aplicării imediate a legii noi, nu s-a acceptat ca un drept dobândit legal sub imperiul legii vechi să poată fi restructurat/şters de legea nouă. Chiar dacă a avut spre analiză aspecte referitoare la durata, şi nu la conţinutul unui mandat, Curtea Constituţională s-a pronunţat în acelaşi mod cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 375 din 6 iulie 2005.

Totodată, depune concluzii prin care solicită admiterea excepţiei.

Distinct de argumentele colegului său, domnul avocat Dragoş Cîrnu doreşte să evidenţieze un alt aspect ce ţine de cealaltă faţă a mandatului, şi anume nu din perspectiva celui care îşi asumă mandatul, ci din perspectiva instituţiei în care acesta se exercită. Or, încetarea mandatului în condiţiile criticate lipseşte universitatea de dreptul de a beneficia de îndeplinirea responsabilităţilor asumate de către rector.

Domnul Dragoş Vaida pune concluzii pentru Agenţia Naţională de Integritate şi solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, sens în care face trimitere la jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de admitere în parte a excepţiei de neconstituţionalitate din perspectiva încălcării principiului consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie, deoarece este absurd să se pretindă unui subiect de drept să răspundă pentru o condiţie care nu exista la momentul constituirii dreptului. Face trimitere şi la jurisprudenţa instanţei supreme în materie prin care aceasta s-a pronunţat prin Decizia nr. 7.422 din 25 noiembrie 2013.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 15 octombrie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 5.673/2/2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 215 alin. (3) şi (4) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, excepţie ridicată de Ecaterina Andronescu în dosarul de mai sus având ca obiect soluţionarea recursului formulat împotriva unui raport de evaluare referitor la starea de incompatibilitate.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia susţine că prevederile legale menţionate sunt neconstituţionale, sens în care relevă următoarele:

Normele contestate sunt neconstituţionale sub aspectul neretroactivităţii în măsura în care s-ar interpreta că se aplică şi mandatelor în curs la data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2011. Noile cazuri de incompatibilitate nu pot fi reţinute în persoana celui care la momentul intrării în vigoare a legii se află în cursul exercitării mandatului, atâta timp cât la data ocupării funcţiilor sau demnităţilor în cauză deţinerea cumulativă a acestora nu genera o stare de incompatibilitate. Alegerea persoanelor în funcţiile sau demnităţile în cauză s-a realizat în baza legilor existente la data respectivă, legi care reglementau un anumit regim juridic al incompatibilităţilor senatorilor şi deputaţilor. Aceste legi se aplică situaţiilor născute în temeiul reglementărilor lor, în baza cărora s-au creat efecte juridice. Or, situaţiile juridice astfel născute nu pot să fie modificate printr-o lege nouă, întrucât s-ar aplica retroactiv.

Aşadar, dacă art. 215 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 1/2011 ar fi aplicabil mandatelor în curs ar însemna practic o modificare a regimului juridic al incompatibilităţilor deputaţilor şi senatorilor.

Mai mult, dacă s-ar considera că legea nouă produce efecte imediate, inclusiv cu privire la mandatele în curs de derulare, în situaţia apariţiei ulterioare a unei legi ce abrogă cazurile de incompatibilitate reţinute în persoana autoarei excepţiei, s-ar impune redobândirea funcţiei cu privire la care anterior s-a reţinut starea de incompatibilitate, creându-se o permanentă stare de incertitudine şi nesiguranţă, contrară principiului stabilităţii mandatelor elective în curs de exerciţiu. Or, dispoziţiile legale criticate au fost abrogate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2012 privind luarea unor măsuri în domeniul învăţământului şi cercetării, precum şi în ceea ce priveşte plata sumelor prevăzute în hotărâri judecătoreşti devenite executorii în perioada 1 ianuarie - 31 decembrie 2013.

În susţinerea acestor raţiuni autoarea excepţiei face trimitere la considerentele avute în vedere de Curtea Constituţională cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 375 din 6 iulie 2005, potrivit căreia "legiuitorul este liber să redimensioneze, printr-o lege nouă, durata mandatelor funcţiilor de conducere în alt fel decât legea în vigoare, dar numai pentru viitor, nu şi pentru mandatele în curs, astfel ar însemna să nesocotească regula neretroactivităţii legii, care este normă la nivel constituţional, prevăzută de art. 15 alin. 2 din Legea fundamentală."

Deşi decizia menţionată se referă la mandatele judecătorilor şi procurorilor care îndeplineau funcţii de conducere la data apariţiei Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare, problema de drept este aceeaşi, astfel încât considerentele Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate. Regula de principiu stabilită de instanţa de contencios constituţional se aplică, pentru identitate de raţiune, şi speţei deduse judecăţii, astfel încât orice modificare legislativă va produce efecte doar pentru viitor. De aceea, constatarea unui caz de incompatibilitate şi încetarea mandatului acordat pentru o perioadă de 4 ani întrucât ulterior a intrat o nouă lege în vigoare, care instituie noi cazuri de incompatibilitate ce nu existau la momentul numirii în funcţie, reprezintă chiar suprimarea unui drept printr-o lege nouă.

Mai mult decât atât, în scopul aplicării legii noi la noile situaţii juridice viitoare, dispoziţiile tranzitorii de la art. 364 alin. (2) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011 prevăd că, "la finalizarea actualului mandat, noile organe de conducere ale universităţilor se vor stabili în baza prezentei legi".

De asemenea, principiul autonomiei universitare presupune dreptul comunităţii academice de a se conduce şi de a-şi exercita libertăţile academice fără niciun fel de ingerinţă externă. Altfel spus, autonomia universitară implică, înainte de toate, dreptul autorităţii academice de a-şi desemna conducerea.

În virtutea acestui principiu, statul nu poate să intervină prin lege şi să limiteze acest drept, restricţiile prevăzute de art. 215 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 1/2011 fiind de natură să afecteze desfăşurarea procesului de învăţământ în instituţiile de învăţământ superior de stat, care funcţionează în mod legal.

Totodată, pentru numirea într-o funcţie de conducere în învăţământ nu trebuie avute în vedere calitatea de membru al unui partid politic ori funcţia de conducere deţinută în cadrul unui partid politic, ci calitatea prestaţiei unui cadru didactic universitar, calificarea profesională, experienţa şi seriozitatea de care dă dovadă în exercitarea funcţiei de conducere.

De asemenea, necesitatea punerii la adăpost a exercitării atribuţiilor specifice de conducere într-o instituţie de învăţământ de pretinse suspiciuni cu privire la obiectivitatea rectorului nu poate crea premisa limitării dreptului fundamental al acestuia la asociere într-un partid politic, precum şi a dreptului fundamental de a fi ales în structurile de conducere ale unui partid politic.

Autoarea excepţiei apreciază că prin textul legal contestat se încalcă dreptul la muncă, întrucât limitările existente exclud posibilitatea ca rectorul unei universităţi să exercite această funcţie atâta timp cât ocupă şi o funcţie de demnitate publică sau de conducere în cadrul unui partid politic.

În sfârşit, se mai arată că dispoziţiile legale criticate nu respectă exigenţele impuse de art. 53 din Constituţie.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia contencios administrativ şi fiscal opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, sens în care face trimitere la jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale. Restricţia impusă prin dispoziţiile art. 215 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 1/2011 reprezintă opţiunea legiuitorului, care a dorit să stabilească cu claritate condiţiile ce se cer a fi întrunite pentru ocuparea şi deţinerea poziţiei/funcţiei de rector al unei universităţi, condiţii a căror îndeplinire reprezintă o garanţie pentru evitarea atât a ingerinţelor de natură să afecteze autonomia universitară, cât şi a posibilităţii de deturnare a actului de educaţie, acestea necontravenind principiului constituţional al neretroactivităţii legii civile.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Preşedintele Senatului consideră că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. Astfel, dispoziţiile art. 215 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 1/2011 sunt constituţionale numai în măsura în care se aplică în conformitate cu prevederile art. 364 alin. (2) din aceeaşi lege, potrivit cărora, "La finalizarea actualului mandat, noile organe de conducere ale universităţilor se vor stabili în baza prezentei legi". Din interpretarea gramaticală a acestora se desprind următoarele consecinţe juridice:

–Art. 364 alin. (2) cuprinde o dispoziţie tranzitorie prin care se asigură trecerea între vechea şi noua reglementare, motiv pentru care se aplică cu prioritate faţă de orice altă prevedere din noua lege;

–Potrivit principiului de drept ubi lex non distinguit, nec noc distinguere debemus, tuturor situaţiilor juridice care se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 364 alin. (2) li se aplică această dispoziţie tranzitorie.

În concluzie, nu poate fi incompatibilă cu funcţia de senator persoana care deţine mandatul de rector în desfăşurare la data intrării în vigoare a noii legi.

Totodată, preşedintele Senatului arată că incompatibilităţile prevăzute de Legea nr. 1/2011 se aplică numai pentru viitor, în caz contrar fiind încălcate prevederile art. 15 alin. (2) coroborate cu art. 32 alin. (6), art. 37 alin. (1), art. 40, art. 41 şi art. 53 din Constituţia României. Astfel, orice schimbare în componenţa organelor de conducere ale universităţilor, în cursul mandatului în desfăşurare la intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2011, va fi tratată în raport cu vechea reglementare din moment ce noile organe de conducere ale universităţilor se vor stabili în baza noii legi numai la finalizarea mandatului în curs, interpretarea gramaticală şi sintactică a textului conducând în mod inerent la aceeaşi concluzie pe care logica juridică o impune.

Per a contrario, dispoziţiile Legii nr. 1/2011 nu se aplică în privinţa mandatelor în curs, până la finalizarea acestora, respectiv până la împlinirea termenului pentru care au fost încredinţate/dobândite, în caz contrar fiind încălcate prevederile constituţionale mai sus arătate.

Preşedintele Camerei Deputaţilor consideră că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. Astfel, art. 364 alin. (2) din Legea nr. 1/2011 reprezintă o dispoziţie tranzitorie prin care se asigură trecerea de la vechea la noua reglementare, motiv pentru care legiuitorul a inserat-o în titlul VII - Dispoziţii tranzitorii şi finale din cuprinsul legii. Ca atare această normă se aplică cu prioritate faţă de prevederile art. 215 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 1/2011. Aşa fiind, nu poate fi incompatibilă cu funcţia de rector persoana care deţine mandatul de rector în desfăşurare la data intrării în vigoare a legii, pentru că orice schimbare în componenţa organelor de conducere ale universităţilor, în cursul mandatului în desfăşurare la intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2011, va fi tratată în raport cu vechea reglementare din moment ce noile organe de conducere ale universităţilor se vor stabili în baza noii legi numai la finalizarea mandatului în curs, interpretarea gramaticală şi sintactică a textului conducând în mod inerent la aceeaşi concluzie pe care logica juridică o impune.

Aşa fiind, dispoziţiile Legii nr. 1/2011 nu se aplică în privinţa mandatelor în curs, până la finalizarea acestora, respectiv până la împlinirea termenului pentru care au fost încredinţate/dobândite.

Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. Astfel, prevederile legale criticate reprezintă opţiunea legiuitorului, care a dorit să stabilească cu claritate condiţiile ce se cer a fi întrunite pentru ocuparea şi deţinerea poziţiei/funcţiei de rector al unei universităţi, condiţii a căror îndeplinire reprezintă o garanţie pentru evitarea atât a ingerinţelor de natură să afecteze autonomia universitară, cât şi a posibilităţii de deturnare a actului de educaţie, intenţia legiuitorului fiind aceea de a feri mediul universitar de subiectivismul care caracterizează în general viaţa politică.

În plus, dispoziţiile legale criticate nu interzic nici deţinerea unei funcţii de conducere sau a unei demnităţi publice şi nici ocuparea funcţiei de rector, ci doar cumularea acestora, ceea ce înseamnă că - de la data intrării în vigoare a Legii educaţiei naţionale (care, în mod evident, se aplică numai pentru viitor) - persoana care deţine concomitent funcţia de rector şi o altă funcţie de demnitate publică trebuie să opteze şi să renunţe la una dintre ele. Astfel, deşi autoarea excepţiei face referire indirectă la clasificarea tripartită a situaţiilor juridice constituite anterior adoptării unei noi reglementări, atunci când examinează acţiunea în timp a acesteia în ceea ce le priveşte, înţelege să se raporteze univoc la momentul constituirii lor. Or, în raport cu acest moment, orice normă juridică ulterioară ar fi retroactivă, indiferent dacă îşi propune să reglementeze post-factum momentul constituirii unei situaţii juridice epuizate prin însuşi faptul constituirii sale (facta praeterita) ori situaţii juridice aflate în derulare (facta pendentia) sau efectele juridice ale unor asemenea situaţii ce intervin sau urmează să intervină (facta futura), în cazul în care respectiva situaţie juridică îşi are sorgintea, nemijlocită sau mijlocită, într-un act juridic anterior intrării în vigoare a noii reglementări. Aşa fiind, Avocatul Poporului constată că legea nouă este aplicabilă de îndată situaţiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum şi tuturor efectelor produse de situaţiile juridice formate după abrogarea legii vechi. Prin urmare, dispoziţiile art. 215 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 1/2011 nu contravin principiului constituţional referitor la neretroactivitatea legii civile. În acest sens, se face trimitere la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 698 din 28 iunie 2012.

Referitor la critica fundamentată pe încălcarea dispoziţiilor art. 41 alin. (1), Avocatul Poporului apreciază că nu poate fi reţinută, întrucât dispoziţiile supuse controlului nu constituie o restrângere a exercitării dreptului de a profesa, ci doar cumularea funcţiei de rector cu o altă funcţie de conducere sau de demnitate publică, ceea ce înseamnă că persoana care deţine concomitent aceste funcţii trebuie să opteze şi să renunţe la una dintre ele.

Prevederile art. 37 alin. (1) şi art. 40 din Constituţie nu au incidenţă în cauză.

Guvernul nu a comunicat punctul său de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale preşedintelui Senatului, preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse, susţinerile părţilor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 215 alin. (3) şi (4) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 18 din 10 ianuarie 2011. Cu privire la aceste prevederi, Curtea constată că acestea au fost abrogate prin art. I pct. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2012 privind luarea unor măsuri în domeniul învăţământului şi cercetării, precum şi în ceea ce priveşte plata sumelor prevăzute în hotărâri judecătoreşti devenite executorii în perioada 1 ianuarie-31 decembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 864 din 19 decembrie 2012. Cu toate acestea, întrucât prevederile art. 215 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 1/2011 continuă să producă efecte juridice în cauza dedusă judecăţii instanţei de fond, în lumina jurisprudenţei Curţii Constituţionale (a se vedea Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011), Curtea urmează a examina constituţionalitatea acestor dispoziţii, care au următorul cuprins:

(3)Persoanele care ocupă o funcţie de conducere sau de demnitate publică nu pot exercita funcţia de rector pe perioada îndeplinirii mandatului.

(4)Funcţia de rector este incompatibilă cu deţinerea de funcţii de conducere în cadrul unui partid politic, pe perioada exercitării mandatului.

Autoarea excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 15 alin. (2) referitor la principiul neretroactivităţii legii, art. 32 alin. (6) referitor la garantarea autonomiei universitare, art. 37 alin. (1) referitor la dreptul de a fi ales, art. 40 referitor la Dreptul de asociere, art. 41 referitor la Munca şi protecţia socială a muncii şi art. 53 referitor la Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate au mai fost supuse controlului său din perspectiva unor critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 698 din 28 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 23 august 2012, a confirmat compatibilitatea soluţiei legislative contestate cu Legea fundamentală şi, prin urmare, argumentele acolo statuate rămân valabile. Cu acel prilej, Curtea Constituţională a statuat că "restricţia impusă prin prevederile art. 215 alin. (3) şi (4) din lege reprezintă opţiunea legiuitorului care a dorit să stabilească cu claritate condiţiile ce se cer a fi întrunite pentru ocuparea şi deţinerea poziţiei/funcţiei de rector al unei universităţi, condiţii a căror îndeplinire reprezintă o garanţie pentru evitarea atât a ingerinţelor de natură să afecteze autonomia universitară, cât şi a posibilităţii de deturnare a actului de educaţie." Prin urmare, ceea ce a avut în vedere instanţa de contencios constituţional s-a cantonat în zona delimitată de situaţiile juridice care s-au constituit, s-au modificat ori care s-au stins după intrarea în vigoare a legii noi, respectiv Legea nr. 1/2011. Or, în prezenta cauză situaţia generatoare de critici nu se încadrează în niciuna din cele 3 ipoteze anterioare avute în vedere, fiind una continuă şi cantonată în zona de aplicare a legii din perspectiva exigenţelor consacrate de art. 15 alin. (2) din Constituţie. De aceea, spre deosebire de jurisprudenţa existentă, Curtea va analiza excepţia dintr-un punct de vedere diferit şi acesta constă în identificarea existenţei motivelor care impun sau nu intervenţia sa, pentru că principiul neretroactivităţii legii civile este indisolubil legat de procesul de interpretare şi de aplicare al legii. Or, Curtea Constituţională, nefiind instanţă de drept comun chemată să dezlege pricini cu relevanţă ordinară, va interveni numai atunci când cel chemat să spună dreptul este încătuşat de lege prin imposibilitatea de a respecta o normă constituţională.

Curtea constată că potrivit art. 364 alin. (2) din Legea nr. 1/2011 "La finalizarea actualului mandat, noile organe de conducere ale universităţilor se vor stabili în baza prezentei legi." Prin aceste norme tranzitorii, legiuitorul a urmărit să rezolve toate aspectele referitoare la momentul aplicării interdicţiilor ce vizează organele de conducere ale universităţilor.

De altfel, prin Decizia nr. 205 din 29 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 399 din 3 iulie 2013, Curtea Constituţională, menţinând jurisprudenţa existentă, a constatat că astfel de critici "vizează, în realitate, aspecte referitoare la interpretarea şi aplicarea legii, ceea ce excedează competenţei instanţei de contencios constituţional."

Pe cale de consecinţă, Curtea constată că principalul motiv de neconstituţionalitate invocat nu priveşte textul de lege, ca atare, ci aplicarea acestuia, aspect care, potrivit art. 2 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992, excedează competenţei instanţei de contencios constituţional. Potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, "Sunt neconstituţionale prevederile actelor [...] care încalcă dispoziţiile sau principiile Constituţiei", alin. (3) al aceluiaşi articol stabilind că instanţa constituţională "se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată".

Curtea Constituţională a statuat în repetate rânduri că nu intră în atribuţiile sale cenzurarea aplicării legii de către instanţele judecătoreşti, controlul judecătoresc realizându-se exclusiv în cadrul sistemului căilor de atac prevăzut de lege. În acest sens, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţie, "Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege" (a se vedea Decizia nr. 1.665 din 15 decembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 112 din 19 februarie 2010).

În concluzie, celelalte critici formulate de autoarea excepţiei devin inoperante.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 215 alin. (3) şi (4) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, excepţie ridicată de Ecaterina Andronescu în Dosarul nr. 5.673/2/2011 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 18 martie 2014.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Afrodita Laura Tutunaru