Decizie nr. 295 din 1 noiembrie 2001

Costica Bulai - preşedinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Ioan Vida - judecător

Paula C. Pantea - procuror

Mihai Paul Cotta - magistrat-asistent

Pe rol se afla soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 15 alin. (3), (5), (7) şi (8) din Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000 privind statutul şi regimul refugiatilor în România, aprobată şi modificată prin Legea nr. 323/2001, excepţie ridicată de Haider Abdul Rakib Abdul Rahman Abdullah Al-Abadi în Dosarul nr. 9.079/2001 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti.

La apelul nominal se constata lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei, ca fiind neîntemeiată, deoarece dispoziţiile criticate nu contravin prevederilor constituţionale invocate. Persoanele nemultumite de măsurile luate sau de soluţiile adoptate în cadrul procedurii prealabile reglementate de Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000 au posibilitatea să se adreseze justiţiei, nefiind incalcate prevederile art. 48 şi 49 din Constituţie. Totodată se arata ca dispoziţiile constituţionale ale art. 16 nu sunt aplicabile în cauza.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, retine următoarele:

Prin Încheierea din 16 iulie 2001, pronunţată în Dosarul nr. 9.079/2001, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 15 alin. (3), (5), (7) şi (8) din Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000 privind statutul şi regimul refugiatilor în România, excepţie ridicată de Haider Abdul Rakib Abdul Rahman Abdullah Al-Abadi într-o cauza având ca obiect judecarea contestaţiei la neacordarea statutului de refugiat în România.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine ca dispoziţiile art. 15 alin. (3), (5), (7) şi (8) din Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000 contravin prevederilor art. 16 alin. (1), art. 48 alin. (1) şi ale art. 49 alin. (1) din Constituţie. Se arata ca dispoziţiile legale criticate instituie un tratament juridic inegal pentru cetăţenii străini, în comparatie cu cetăţenii români, prin aceea ca sunt privati de posibilitatea de a ataca hotărârile Ministerului de Interne pe calea contenciosului administrativ, prevăzută la art. 48 din Constituţie, în care este obligatorie şi o procedură prealabilă. Totodată autorul excepţiei apreciază ca judecarea în regim de urgenta a contestaţiilor, fără citarea Oficiului Naţional pentru Refugiati, precum şi posibilitatea declarării recursului într-un termen de numai 5 zile de la pronunţarea hotărârii nu asigura contestatarului posibilitatea de a-şi pregati în mod temeinic apărarea. În felul acesta exerciţiul unor drepturi este restrâns prin dispoziţiile legale criticate, fără să fie întrunite condiţiile prevăzute la art. 49 alin. (1) din Constituţie.

Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, exprimandu-şi opinia, apreciază ca excepţia de neconstituţionalitate este nefondata, întrucât dispoziţiile legale criticate nu contravin prevederilor constituţionale invocate de autorul excepţiei. Procedura prealabilă exista şi în cadrul soluţionării cererii de acordare a statutului de refugiat, procedura care se desfăşoară în faţa Oficiului Naţional pentru Refugiati, iar persoanele nemultumite de măsurile luate sau de soluţiile adoptate au posibilitatea să se adreseze justiţiei, în conformitate cu prevederile art. 21 din Constituţie, unde îşi pot exercita dreptul la apărare fără nici o ingradire.

Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Guvernul, în punctul sau de vedere, apreciază ca excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 15 alin. (3), (5), (7) şi (8) din Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000 nu este intemeiata, întrucât în cauza nu sunt aplicabile prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, care se referă la cetăţeni români. Se considera că nu sunt incalcate nici prevederile art. 48 sau 49 din Constituţie, deoarece "nu suntem în prezenta unor restrangeri ale drepturilor şi libertăţilor prevăzute de aceste articole, mai ales în condiţiile în care legea română prevede drepturile refugiatilor şi ale persoanelor care au dobândit o formă de protecţie, precum liberul acces la instanţele de judecată, dreptul de a fi asistat sau reprezentat de un avocat şi de a li se asigura în mod gratuit un interpret pe întreaga durata a procedurii de acordare a statutului de refugiat, dreptul de a nu fi expulzat sau returnat".

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor, concluziile procurorului, dispoziţiile criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, retine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competenţa, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 15 alin. (3), (5), (7) şi (8) din Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000 privind statutul şi regimul refugiatilor în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 436 din 3 septembrie 2000, care prevăd:

(3)Plângerea se soluţionează de către judecătoria în a carei raza teritorială îşi are sediul Oficiul Naţional pentru Refugiati sau în a carei raza teritorială îşi are reşedinţa contestatarul.

............................................................................

(5)Plângerea se înaintează de îndată instanţei competente, care o va soluţiona în termen de 30 de zile, cu participarea obligatorie a procurorului.

............................................................................

(7)Împotriva hotărârii instanţei contestatarul sau procurorul poate declara recurs în termen de 5 zile de la pronunţare, pentru cei prezenţi, sau de la comunicare, pentru cei lipsa.

(8)Recursul se judeca în termen de 30 de zile de la înregistrarea sa, hotărârea pronunţată în recurs fiind definitivă şi irevocabilă.

În susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate sunt invocate următoarele dispoziţii constituţionale:

–Art. 16 alin. (1): "Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.";

–Art. 48 alin. (1) şi (2): "(1) Persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este indreptatita să obţină recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei.

(2)Condiţiile şi limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică.";

–Art. 49 alin. (1): "Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamitati naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav."

Analizând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constata ca aceasta este neîntemeiată. Prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, care reglementează egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, nu sunt aplicabile în cauza, întrucât acest text constituţional are în vedere numai cetăţenii români, iar nu şi străinii sau apatrizii. Cetăţenii străini şi apatrizii cad sub incidenţa reglementării generale a art. 18 din Constituţie, potrivit căreia:

(1)Cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc în România se bucura de protecţia generală a persoanelor şi a averilor, garantată de Constituţie şi de alte legi.

(2)Dreptul de azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii, cu respectarea tratatelor şi a convenţiilor internaţionale la care România este parte.

Procedura acordării statutului de refugiat în România a fost reglementată în mod similar şi prin art. 13 din Legea nr. 15/1996, abrogată prin Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000. Constituţionalitatea acelor dispoziţii legale a fost examinata de Curtea Constituţională. Astfel, prin Decizia nr. 49 din 10 martie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 161 din 23 aprilie 1998, Curtea a statuat ca "Nu se poate retine însă ca dispoziţia legală atacată are un caracter discriminatoriu, întrucât nu distinge între diferite categorii de titulari ai cererilor pentru acordarea statutului de refugiat. Procedura pentru acordarea acestui statut reprezintă o situaţie juridică specifică, ce nu se poate confunda cu procedura legală pentru soluţionarea altor categorii de cereri, iar legiuitorul, în temeiul art. 125 alin. (3) din Constituţie, poate institui, în considerarea acestei situaţii, o procedură aparte". Referitor la judecarea contestaţiei fără citarea comisiei care a soluţionat cererea în prima faza, s-a reţinut ca dreptul la apărare ar fi fost lezat doar "dacă instanţa nu ar putea cere comisiei orice fel de proba sau lămurire pe care o considera necesară, ceea ce nu depinde de faptul ca acea comisie este sau nu parte în proces". În acelaşi sens s-a pronunţat Curtea Constituţională şi prin Decizia nr. 147 din 7 octombrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 10 decembrie 1999.

Întrucât nu au intervenit elemente noi care să justifice schimbarea jurisprudenţei Curţii, cele statuate prin deciziile Curţii Constituţionale nr. 49/1998 şi nr. 147/1999 îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauza.

Curtea constata ca este neîntemeiată şi susţinerea potrivit căreia prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor art. 48 din Constituţie. În cadrul procedurii de soluţionare a cererilor de acordare a statutului de refugiat în România legea prevede în mod expres dreptul strainului de a se adresa justiţiei în cazul în care acesta s-ar considera vătămat într-un drept al său prin hotărârea de respingere a cererii, pentru apărarea drepturilor şi intereselor sale. În felul acesta nu mai este necesară recurgerea la procedura contenciosului administrativ. Astfel art. 15 alin. (1) din ordonanţa prevede că "Împotriva hotărârii prevăzute la art. 14 alin. (3) se poate face plângere în termen de 10 zile de la data primirii dovezii de comunicare sau a documentului prin care se constată că solicitantul nu se mai afla la ultima reşedinţa declarata".

În sfârşit, Curtea constata ca sunt neintemeiate şi susţinerile privind neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 15 alin. (3), (5), (7) şi (8) din Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000, care reglementează procedura de soluţionare a plângerii împotriva hotărârii Oficiului Naţional pentru Refugiati, adresată instanţelor de judecată, prin raportare la art. 49 din Constituţie, întrucât aceste texte legale nu conţin restrangeri speciale ale exerciţiului unor drepturi pentru străinii care urmează procedura de acordare a unei forme de protecţie din partea statului român.

Faţa de cele de mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 12, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 15 alin. (3), (5), (7) şi (8) din Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000 privind statutul şi regimul refugiatilor în România, excepţie ridicată de Haider Abdul Rakib Abdul Rahman Abdullah Al-Abadi în Dosarul nr. 9.079/2001 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti.

Definitivă şi obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 1 noiembrie 2001.

PREŞEDINTE,

prof. univ. dr. COSTICA BULAI

Magistrat-asistent,

Mihai Paul Cotta