Decizia nr. 5 din 28 februarie 2017

Dosar nr. 4.087/1/2016

S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie în Dosarul nr. 4.318/118/2015 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

Este funcţionar public în sensul art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal sau este considerată funcţionar public în sensul art. 175 alin. (2) din Codul penal persoana fizică acţionând în calitate de medic şef de secţie la un spital public, prevăzut de art. 163 din Legea nr. 95/2006, în baza unui contract de administrare, prevăzut de art. 185 alin. (5) din Legea nr. 95/2006, fără a avea încheiat în acelaşi timp un contract individual de muncă, distinct, pe o perioadă nedeterminată cu respectivul spital public, în ceea ce priveşte activitatea de medic curant în cadrul secţiei pe care o conduce.

Completul competent să judece sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile ce formează obiectul Dosarului nr. 4.087/1/2016/HP/P este legal constituit conform dispoziţiilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi ale art. 27^5 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa de judecată a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Mirela Sorina Popescu.

La şedinţa de judecată a participat doamna Claudia Nicoleta Nedelea, magistrat-asistent în cadrul Secţiei penale, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27^6 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Judecător-raportor a fost desemnat, conform prevederilor art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, doamna judecător Silvia Cerbu, judecător în cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna Marinela Mincă, procuror în cadrul Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 4.087/1/2016 aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum şi faptul că, drept urmare a solicitărilor formulate în temeiul art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, la dosarul cauzei au fost depuse puncte de vedere asupra problemei de drept deduse dezlegării de către curţile de apel Alba Iulia, Bacău, Bucureşti, Braşov, Cluj, Constanţa, Craiova, Galaţi, Iaşi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Suceava, Târgu Mureş şi Timişoara, precum şi de către Direcţia legislaţie, studii şi documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La data de 7 februarie 2016 a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor care a fost comunicat părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală, care nu au transmis puncte de vedere privind chestiunea de drept supusă judecăţii.

La data de 17 ianuarie 2017, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus Adresa nr. 2.535/C/3026/III-5/2016 prin care s-a adus la cunoştinţă că în cadrul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar penal a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii vizând problemele de drept supuse dezlegării în prezenta cauză. De asemenea, la aceeaşi dată, au fost depuse la dosarul cauzei concluzii scrise formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, doamna judecător Mirela Sorina Popescu, constatând că nu sunt cereri de formulat sau excepţii de invocat, a solicitat doamnei procuror Marinela Mincă să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema de drept supusă dezbaterii.

Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, a precizat că sesizarea Curţii de Apel Constanţa este inadmisibilă, nefiind îndeplinită condiţia de admisibilitate în sensul ca de lămurirea chestiunii de drept să depindă soluţionarea pe fond a cauzei. Problema de drept care ar avea caracter de noutate nu condiţionează soluţia ce s-ar pronunţa pe fondul cauzei, iar, privitor la chestiunea de drept care, într-adevăr, ar avea relevanţă pe fondul pricinii, consideră că deja a fost dezlegată printr-o decizie anterioară a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

Procurorul a arătat că în prezenta cauză instanţa de trimitere îşi justifică demersul, susţinând că situaţia pe care o expune ar fi diferită de situaţia care a format obiectul Deciziei nr. 26/2014 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, întrucât, în cauza de faţă, medicul şef de secţie ar avea încheiat cu spitalul un contract de administrare, contract care, în opinia instanţei de trimitere, ar avea natura juridică a unui contract de mandat, cu toate drepturile şi obligaţiile specifice, chiar dacă unele dintre ele se regăsesc şi în cadrul contractului de muncă.

Însă, în ceea ce priveşte condiţia privind legătura dintre lămurirea chestiunii de drept şi soluţia pe fondul cauzei, aşa cum a arătat, procurorul consideră că aceasta nu este îndeplinită în cauză, dată fiind şi manierea defectuoasă de formulare a întrebării de către instanţa de trimitere, prin care apreciază că mai degrabă se tinde la lămurirea unei situaţii particulare a cauzei, şi nu la interpretarea in abstracto a dispoziţiilor legale evocate.

De altfel, reprezentantul Ministerului Public a menţionat că în cazul medicului şef de secţie care a încheiat un contract de administrare în temeiul art. 185 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pe perioada desfăşurării acestui mandat nu sunt incidente dispoziţiile privind suspendarea de drept a contractului individual de muncă, o astfel de suspendare ar interveni exclusiv pe durata exercitării unei funcţii de manager sau a unei funcţii de conducere specifice comitetului director. Însă, potrivit art. 181 alin. (1) din aceeaşi lege, comitetul director este format din managerul spitalului, directorul medical şi directorul financiar-contabil, neregăsindu-se, aşadar, printre persoanele menţionate de lege şi medicul şef de secţie.

De asemenea, s-a precizat că la aceeaşi concluzie conduce şi interpretarea dispoziţiilor art. 185 alin. (4) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, din care rezultă că şeful de secţie are ca atribuţii şi acordarea de îngrijiri medicale în cadrul secţiei pe care o conduce. Nu în ultimul rând, s-a arătat că aceeaşi concluzie reiese şi din interpretarea dispoziţiilor alin. (15) al articolului menţionat, cu privire la incompatibilităţi, din care rezultă că nu este incompatibilă cu funcţia de şef de secţie „exercitarea oricăror altor funcţii salarizate, nesalarizate sau/şi indemnizate“ în aceeaşi unitate sanitară.

Aşadar, procurorul a menţionat că din textele de lege anterior menţionate, rezultă că pe perioada desfăşurării contractului de administrare nu se suspendă contractul de muncă. Situaţia particulară din prezenta cauză vizează împrejurarea că un astfel de contract de administrare s-a încheiat înainte de încheierea unui contract de muncă cu unitatea spitalicească, însă, consideră că, în ceea ce priveşte acest aspect, instanţa de trimitere trebuia să analizeze în ce măsură contractul de administrare poate fi sau nu asimilat unui contract de muncă, să evalueze clauzele contractuale şi, numai în urma unor astfel de verificări, să sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Totodată, s-a susţinut că inadmisibilitatea sesizării de faţă rezultă şi din faptul că situaţia de fapt surprinsă de instanţa de trimitere nu este identică cu cea care se desprinde în mod real din actele dosarului, astfel că, adresând întrebarea de faţă, în sesizarea Curţii de Apel Constanţa se menţionează că persoana fizică a acţionat în calitate de medic şef de secţie la un spital public. Or, în cauza dedusă prezentei judecăţi s-a reţinut în sarcina inculpatului comiterea infracţiunii de luare de mită în calitate de medic curant, membru în echipa operatorie care a efectuat intervenţia chirurgicală asupra pacientului, aşadar, nu în calitate de medic şef de secţie.

Mai mult, sub acest aspect, situaţia medicului a fost deja tranşată prin Decizia nr. 26/2014 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, iar instanţa de trimitere avea suficiente repere pentru a elucida cauza în considerentele deciziei menţionate.

În concluzie, procurorul a solicitat respingerea sesizării Curţii de Apel Constanţa, ca inadmisibilă.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, reţinându-se dosarul în pronunţare.

ÎNALTA CURTE,

asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin Încheierea de şedinţă din data de 28 noiembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 4.318/118/2015, Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea dezlegării următoarei chestiuni de drept:

Este funcţionar public în sensul art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal sau este considerată funcţionar public în sensul art. 175 alin. (2) din Codul penal persoana fizică acţionând în calitate de medic şef de secţie la un spital public, prevăzut de art. 163 din Legea nr. 95/2006, în baza unui contract de administrare, prevăzut de art. 185 alin. (5) din Legea nr. 95/2006, fără a avea încheiat în acelaşi timp un contract individual de muncă, distinct, pe o perioadă nedeterminată cu respectivul spital public, în ceea ce priveşte activitatea de medic curant în cadrul secţiei pe care o conduce.

II. Expunerea succintă a cauzei

Prin Sentinţa penală nr. 72 din data de 22 februarie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 4.318/118/2015 al Tribunalului Constanţa - Secţia penală, în baza art. 6 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sanctionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 289 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) din Codul penal şi a art. 76 alin. (1) din Codul penal, a fost condamnat inculpatul M.M. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, în modalitatea primirii sumei de 2.500 lei de la denunţătorul D.I.

În baza art. 55 raportat la art. 66 şi art. 67 alin. (2) din Codul penal, a fost aplicată inculpatului M.M. pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din Codul penal (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia de medic de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii) pe o durată de 1 an, a cărei executare începe la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

În baza art. 91 din Codul penal s-a dispus suspendarea executării pedepsei principale sub supraveghere, pe un termen de încercare de 2 ani stabilit în condiţiile art. 92 alin. (1) din Codul penal.

În baza art. 93 alin. (1) din Codul penal s-a impus inculpatului ca pe durata termenului de supraveghere stabilit să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a)să se prezinte la Serviciul de probaţiune de pe lângă Tribunalul Constanţa, la datele fixate de acesta;

b)să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c)să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d)să comunice schimbarea locului de muncă;

e)să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) din Codul penal s-a impus inculpatului să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii comunitare.

În baza art. 93 alin. (3) din Cod penal s-a dispus ca pe parcursul termenului de supraveghere inculpatul să presteze o muncă neremunerată, în folosul comunităţii, în cadrul Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă „Sf. Apostol Andrei“ Constanţa sau în cadrul Căminului pentru persoane vârstnice din municipiul Constanţa, în afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, inculpatul nu poate presta această muncă, pe o perioadă de 60 de zile lucrătoare, numărul zilnic de ore urmând a fi stabilit conform legii de executare a pedepselor.

În baza art. 65 alin. (1) din Codul penal a fost aplicată inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din Codul penal, care nu se execută decât în cazul revocării sau anulării beneficiului suspendării sub supraveghere.

Prin aceeaşi sentinţă, în baza art. 91 alin. (4) din Codul penal, s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 din Codul penal, în sensul că, dacă pe durata termenului de supraveghere, cu rea-credinţă, nu execută obligaţiile impuse, se poate dispuse revocarea suspendării şi executarea pedepsei.

În baza art. 289 alin. (3) din Codul penal s-a dispus confiscarea specială de la inculpatul M.M. a sumei de 2.000 lei, primită de acesta cu titlu de mită de la martorul denunţător D.I., la data de 5 decembrie 2014, şi totodată s-a constatat că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 289 alin. (3) din Codul penal cu privire la suma de 500 lei, găsită cu ocazia efectuării percheziţiei la data de 15 decembrie 2014 şi care a fost ridicată de la inculpat de către organele judiciare.

Sub aspectul situaţiei de fapt, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că inculpatul M.M., la data de 17 noiembrie 2014, în calitate de medic primar şi şef al Secţiei clinice de chirurgie cardiovasculară din Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Constanţa, a pretins suma de 3.000 lei de la denunţătorul D.I., condiţionând de remiterea acestei sume efectuarea unei operaţii chirurgicale pe cord de care depindea supravieţuirea pacientului. La data de 5 decembrie 2014 a primit de la denunţătorul D.I. suma de 2.000 lei în legătură cu îndeplinirea unor acte care intrau în atribuţiile sale de serviciu, respectiv efectuarea operaţiei chirurgicale asupra denunţătorului, iar la data de 15 decembrie 2014 a mai primit încă 1.000 lei, în acelaşi scop.

S-a mai reţinut că fapta inculpatului M.M., săvârşită în calitate de medic primar chirurg şi şef al Secţiei clinice de chirurgie cardiovasculară, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită prevăzute de art. 6 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 289 alin. (1) din Codul penal, avându-se în vedere faptul că inculpatul are calitatea necesară prevăzută de lege, aceea de funcţionar public, în sensul art. 175 din Codul penal, întrucât era angajat cu contract de muncă pe o durată nedeterminată şi avea calitatea de şef secţie în cadrul Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Constanţa, unitate spitalicească din cadrul sistemului public de sănătate, aşa cum se stipulează în Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 26/2014.

Împotriva hotărârii instanţei de fond au declarat apel Ministerul Public - Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Constanţa şi inculpatul M.M.

În cursul judecării cauzei în apel, apelantul inculpat, prin apărător ales, a invocat ca o chestiune prealabilă necesitatea de a lămuri calitatea sa de funcţionar public, prin raportare la Decizia nr. 26/2014 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, întrucât la momentul comiterii presupusei fapte avea calitatea de medic şef secţie la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Constanţa, fiind sub puterea unui contract de mandat, şi nu a unui contract de muncă, ceea ce excedează deciziei menţionate şi conduce la concluzia că nu are calitatea de funcţionar public în înţelesul art. 175 alin. (1) din Codul penal, ci aceea de funcţionar asimilat în definiţia prevăzută de art. 175 alin. (2) din Codul penal, astfel încât îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 308 alin. (2) din Codul penal.

Prin urmare, apelantul inculpat a solicitat schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 289 alin. (1) din Codul penal în infracţiunea prevăzută de art. 289 alin. (2) din Codul penal, iar în situaţia în care instanţa de apel ar considera că, în baza Deciziei nr. 26/2014 anterior menţionate, a legii şi a clauzelor contractului de administrare, interpretat în paralel cu un contract individual de muncă, nu poate fi lămurită chestiunea pusă în discuţie, a solicitat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea dezlegării acestei probleme de drept.

Instanţa de apel a apreciat că se impune dezlegarea de principiu a chestiunii de drept invocate privind încadrarea medicului ce îşi desfăşoară activitatea în baza contractului de administrare în categoria funcţionarilor publici prevăzută de art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal sau în cea prevăzută de art. 175 alin. (2) din Codul penal, sens în care a admis cererea formulată de inculpatul M.M. şi a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în condiţiile art. 475-476 din Codul de procedură penală.

III. Punctul de vedere al procurorului şi al părţii asupra chestiunii de drept sesizate

Reprezentantul Ministerului Public a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru a se dispune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

Inculpatul M.M., prin apărător, în susţinerea cererii de sesizare a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a arătat că nu se află în ipoteza luată în discuţie de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală în Decizia nr. 26/2014, întrucât se află sub puterea unui contract de mandat, şi nu a unui contract de muncă, astfel că nu are calitatea de funcţionar public în înţelesul dispoziţiilor art. 175 alin. (1) din Codul penal, ci aceea de funcţionar asimilat în definiţia prevăzută de art. 175 alin. (2) din Codul penal, fiindu-i aplicabile dispoziţiile art. 308 alin. (2) din Codul penal.

IV. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Curtea de Apel Constanţa a apreciat că sesizarea este admisibilă, de lămurirea acestei chestiuni de drept depinzând, direct, încadrarea juridică ce urmează a fi reţinută de instanţa de apel.

În ceea ce priveşte punctul de vedere al instanţei s-a precizat că există contradicţii între normele de drept penal şi nepenal aplicabile, referitor la conţinutul conceptului juridic de „funcţie publică“ din art. 175 alin. (1) lit. b) teza finală din Codul penal şi definit de prevederile art. 2-10 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Curtea de Apel Constanţa a apreciat că deciziile nr. 26/2014 şi nr. 19/2016 ale Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală au avut ca premisă situaţia juridică a medicului încadrat cu contract de muncă pe o perioadă nedeterminată, şi nu cu contract de administrare, care este apreciat în practica constantă a instanţelor de contencios administrativ şi civile ca având natura unui contract de mandat, cu drepturi şi obligaţii specifice, chiar dacă unele sunt caracteristice şi contractului de muncă.

Prin urmare, a considerat că datele concrete din speţa dedusă judecăţii, cu referire la tipul de contract de angajare a medicului în spitalul public (contract de administrare), excedează situaţiei premisă avută în vedere prin dispozitivul Deciziei nr. 26/2014, care menţionează expres contractul de muncă. Ca atare, instanţa a apreciat că de lămurirea chestiunii de drept anterior menţionată depinde încadrarea juridică ce urmează a fi reţinută în apel şi a constatat îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

V. Punctul de vedere al Direcţiei legislaţie, studii şi documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Direcţia de specialitate din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi-a exprimat punctul de vedere în sensul că medicul care are calitatea de şef de secţie în cadrul unui spital public, prevăzut de art. 163 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în baza contractului de administrare reglementat în art. 185 alin. (5) din aceeaşi lege, are calitatea de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal, chiar dacă nu a încheiat un contract individual de muncă pe o perioadă nedeterminată cu spitalul public în ceea ce priveşte activitatea de medic curant în cadrul secţiei pe care o conduce.

Opinia exprimată se întemeiază pe următoarele argumente:

a)Dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal includ în noţiunea de „funcţionar public“ „persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie:

b)exercită (…) o funcţie publică de orice natură“.

Utilizarea de către legiuitor a expresiei „funcţie publică de orice natură“ are, pe de o parte, rolul de a indica inexistenţa unei suprapuneri între noţiunea de „funcţie publică“ în sensul Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi expresia utilizată în cuprinsul art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal pentru a stabili sfera persoanelor care au calitatea de funcţionar public în accepţiunea legii penale, iar, pe de altă parte, rolul de a nu limita categoria funcţionarilor publici prevăzută în art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal la funcţionarii publici prevăzuţi în Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Sfera persoanelor care au calitatea de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal poate fi conturată pe baza a două criterii: exercitarea unei funcţii specifice în cadrul unui sistem public şi finanţarea din fonduri publice a structurii în cadrul căreia este exercitată funcţia specifică. Criteriile menţionate se desprind atât din Decizia nr. 26/2014 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cât şi din Decizia Curţii Constituţionale nr. 2/2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 71 din 29 ianuarie 2014.

În raport cu primul criteriu, persoanele care exercită o funcţie specifică (medic sau medic şef de secţie) în cadrul sistemului public de sănătate sunt incluse în categoria funcţionarilor publici, în accepţiunea art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal.

În raport cu al doilea criteriu, persoanele care exercită o funcţie specifică în cadrul unei structuri finanţate din fonduri publice [spital public, organizat ca instituţie publică în temeiul art. 169 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare] sunt incluse în categoria funcţionarilor publici, în accepţiunea art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal.

Aşadar, funcţiile specifice din cadrul sistemului public de sănătate, exercitate în spitalele publice, ca instituţii publice, finanţate din fonduri publice, constituie „funcţii publice de orice natură“ în sensul art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal.

Medicul care are calitatea de şef de secţie în cadrul unui spital public exercită o funcţie specifică în sistemul public de sănătate, în cadrul unei structuri finanţate din fonduri publice, şi, în consecinţă, exercită o „funcţie publică de orice natură“ în sensul art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal.

Medicul care are calitatea de şef de secţie în cadrul unui spital public în baza contractului de administrare exercită cu titlu temporar (3 ani), cu o remuneraţie, funcţia publică, potrivit dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal.

b)Prin Decizia nr. 26/2014, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a statuat că medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate are calitatea de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal.

Soluţia adoptată prin Decizia nr. 26/2014 este aplicabilă şi în cazul medicului şef de secţie din cadrul unui spital public, întrucât între „medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate“ şi medicul care are calitatea de şef de secţie în cadrul unui spital public în baza contractului de administrare nu există diferenţe de natură să justifice excluderea acestuia din urmă din sfera noţiunii de „funcţionar public“ în sensul dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal.

În acest sens:

□ Spitalul public prevăzut în art. 163 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, constituie o „unitate spitalicească din sistemul public de sănătate“, la care se referă dispozitivul Deciziei nr. 26/2014. În conformitate cu dispoziţiile art. 169 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, spitalele publice sunt organizate ca instituţii publice.

□ Similar cu contractul de muncă, contractul de administrare prevăzut în art. 185 alin. (5) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se încheie cu spitalul public. Unica deosebire dintre contractul de muncă şi contractul de administrare prevăzut în art. 185 alin. (5) din aceeaşi lege este reprezentată de durata contractului, în primul caz, nedeterminată, iar în al doilea caz, limitată la 3 ani (cu posibilitatea prelungirii). Această deosebire nu este însă de natură să influenţeze calitatea de funcţionar public, întrucât dispoziţiile art. 175 alin. (1) din Codul penal se referă în mod explicit la exercitarea cu titlul permanent (contract de muncă) sau temporar (contract de administrare) a funcţiei publice de orice natură.

□ Atât contractul de muncă al medicului, cât şi contractul de administrare al medicului şef de secţie sunt finanţate din fonduri publice.

Aşadar, între medicul care îşi exercită funcţia pe baza unui contract de muncă într-un spital public, ce are calitatea de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal conform Deciziei nr. 26/2014, şi medicul şef de secţie care îşi exercită funcţia pe baza unui contract de administrare într-un spital public nu există diferenţe apte să conducă la concluzia că medicul şef de secţie din cadrul unui spital public nu ar avea calitatea de funcţionar public în sensul art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal.

Dimpotrivă, statutul juridic similar al medicului şef de secţie în cadrul unui spital public şi al medicului care îşi exercită funcţia în cadrul unui spital public conduce la concluzia că soluţia adoptată prin Decizia nr. 26/2014 se impune şi în cazul medicului şef de secţie care îşi exercită funcţia pe baza unui contract de administrare într-un spital public.

În acest context s-a subliniat faptul că dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 26/2014, au format obiectul controlului de constituţionalitate, instanţa de contencios constituţional respingând excepţia de neconstituţionalitate şi constatând caracterul constituţional al acestora prin Decizia nr. 717/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 216 din 23 martie 2016.

Medicul care are calitatea de şef de secţie în cadrul unui spital public prevăzut în art. 163 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în baza contractului de administrare reglementat în art. 185 alin. (5) din aceeaşi lege, nu poate fi inclus în categoria persoanelor considerate funcţionari publici în sensul legii penale, conform dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal.

În temeiul art. 175 alin. (2) din Codul penal, „este considerată funcţionar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public“.

Aşa cum se relevă în considerentele Deciziei nr. 26/2014 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în expunerea de motive a noului Cod penal, legiuitorul oferă două

exemple de persoane care se încadrează în dispoziţiile art. 175 alin. (2) din Codul penal, şi anume notarii publici şi executorii judecătoreşti. Referindu-se la această categorie de persoane asimilate funcţionarilor publici, legiuitorul precizează că, „deşi aceste persoane nu sunt propriu-zis funcţionari publici, ele exercită atribute de autoritate publică, ce le-au fost delegate printr-un act al autorităţii statale competente şi sunt supuse controlului acesteia“. Atât din exemplele oferite de legiuitor, cât şi din referirea la exercitarea atributelor de autoritate publică, pe baza delegării printr-un act al autorităţii statale, rezultă că dispoziţiile art. 175 alin. (2) din Codul penal privesc persoane care nu îşi exercită atribuţiile în cadrul unui sistem public, ci persoane care exercită un serviciu de interes public, pe baza învestirii de către autorităţile publice sau sub controlul ori supravegherea acestora, fără a fi angajate în unităţile de stat ale unui sistem public. (…) Medicul din cadrul unei unităţi sanitare de stat nu exercită un serviciu de interes public, pe baza învestirii de către autorităţile publice sau sub controlul ori supravegherea acestora, ci îndeplineşte atribuţii în cadrul unui sistem public de sănătate.

De asemenea, aşa cum se relevă în considerentele Deciziei nr. 26/2014 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nefinanţarea din fondurile publice este reţinută drept criteriu pentru conturarea sferei persoanelor care se încadrează în art. 175 alin. (2) din Codul penal şi în Decizia Curţii Constituţionale nr. 2/2014, în care se arată că „unele dintre persoanele care exercită profesii liberale sunt considerate funcţionari publici în condiţiile art. 175 alin. (2) din noul Cod penal, atunci când, deşi funcţionează în baza unei legi speciale şi nu sunt finanţate de la bugetul de stat, exercită un serviciu de interes public şi sunt supuse controlului sau supravegherii unei autorităţi publice“. În cazul medicului din cadrul sistemului public de sănătate, care îşi exercită profesia ca angajat al unei unităţi sanitare de stat, în regim salarial, angajarea acestuia nu echivalează cu o învestire de către autorităţile publice pentru a exercita un serviciu de interes public. Actul de angajare, ca bază a raportului dintre medic şi unitatea sanitară de stat, în temeiul căruia medicul este încadrat în sistemul public de sănătate, nu poate fi considerat un act de învestire de către autorităţile publice, un act de delegare a unui atribut de autoritate publică.

Considerentele Deciziei nr. 26/2014 - pe baza cărora Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a exclus din categoria persoanelor considerate funcţionari publici în sensul legii penale conform dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal „medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate“ - sunt aplicabile şi în cazul medicului şef de secţie care îşi exercită funcţia pe baza unui contract de administrare într-un spital public.

În acest sens:

□ Medicul şef de secţie care îşi exercită funcţia pe baza unui contract de administrare într-un spital public nu este o „persoană care nu îşi exercită atribuţiile în cadrul unui sistem public“, ci o persoană care îşi exercită atribuţiile în cadrul sistemului public de sănătate.

□ Medicul şef de secţie care îşi exercită funcţia pe baza unui contract de administrare într-un spital public, ca instituţie publică, nu este o persoană „nefinanţată din fondurile publice“, ci o persoană finanţată din fondurile publice.

□ Contractul de administrare prevăzut în art. 185 alin. (5) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu echivalează cu o învestire de către autorităţile publice pentru a exercita un serviciu de interes public sau cu un act de delegare a unui atribut de autoritate publică.

Prin urmare, medicul şef de secţie care îşi exercită funcţia pe baza unui contract de administrare într-un spital public nu întruneşte niciunul dintre criteriile care conturează, conform Deciziei nr. 26/2014, sfera persoanelor care se încadrează în dispoziţiile art. 175 alin. (2) din Codul penal.

VI. Punctul de vedere al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin concluziile formulate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia judiciară s-a solicitat respingerea ca inadmisibilă a sesizării Curţii de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie privind rezolvarea de principiu a chestiunii de drept ce formează obiectul prezentei cauze, având în vedere că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării prevăzute de art. 475-477 din Codul de procedură penală.

Astfel, cu privire la admisibilitatea sesizării, sub aspectul respectării condiţiei ca de lămurirea chestiunii de drept să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, procurorul a menţionat următoarele:

a)În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a statuat că este necesar ca sesizarea să tindă la interpretarea in abstracto a unor dispoziţii legale determinate, iar nu la o rezolvare implicită a unor chestiuni ce ţin de particularităţile fondului cauzei. Aceasta deoarece o atare problemă „nu poate primi o rezolvare de principiu în lipsa elementelor de fapt ce urmează a fi stabilite în urma judecării cauzei respective“. Altminteri, instanţa de trimitere nu tinde la o rezolvare a unei „chestiuni de drept“, în înţelesul pe care art. 475 din Codul de procedură penală îl conferă acestei sintagme (Decizia nr. 14 din 12 mai 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală).

S-a mai susţinut că este inadmisibilă, în cadrul procedurii reglementate de art. 475 din Codul de procedură penală, decelarea unor aspecte de fapt şi, numai consecutiv acestui demers şi raportat la determinarea elementelor de fapt, identificarea soluţiei în drept. „Instanţa supremă, în unificarea practicii judiciare prin mecanismul hotărârii prealabile, vizează acele chestiuni de drept ce influenţează soluţia în cauză, însă nu determină baza factuală, caracterizarea în drept şi nici legea aplicabilă cauzei în ipoteza succesiunii de legi, acestea aparţinând exclusiv instanţei învestite cu soluţionarea acţiunii penale“ (Decizia nr. 31 din 19 noiembrie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală).

Din examinarea textelor legale evocate rezultă că, în cazul medicului şef de secţie care a încheiat un contract de administrare în temeiul art. 185 alin. (5) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, contractul individual de muncă rămâne în fiinţă, dispoziţia privitoare la suspendarea de drept a acestuia pe perioada exercitării mandatului existând doar pentru persoanele care ocupă funcţia de manager, potrivit art. 176 alin. (8), sau funcţii de conducere specifice comitetului director, potrivit art. 181 alin. (6) din acelaşi act normativ. Şeful de secţie nu face parte din comitetul director [format, potrivit art. 181 alin. (1) din managerul spitalului, directorul medical şi directorul financiar contabil], astfel încât lui nu i se aplică dispoziţiile derogatorii privitoare la suspendarea de drept a contractului individual de muncă pe perioada exercitării mandatului.

La aceeaşi concluzie conduce şi interpretarea dispoziţiilor art. 185 alin. (4) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, din care rezultă că şeful de secţie are ca atribuţii, printre altele, şi realizarea activităţii de acordare a îngrijirilor medicale în cadrul secţiei pe care o conduce, precum şi a dispoziţiilor alin. (15) al aceluiaşi articol referitoare la incompatibilităţi, din care rezultă că nu este incompatibilă cu funcţia de şef de secţie „exercitarea oricăror altor funcţii salarizate, nesalarizate sau/şi indemnizate“ în aceeaşi unitate sanitară. Rezultă aşadar că realizarea actului medical specific funcţiei de execuţie de medic nu este afectată de dobândirea funcţiei de conducere, continuând să fie exercitată, în situaţiile tipice, în temeiul contractului individual de muncă încheiat cu unitatea spitalicească.

Pentru a putea fi calificată ca o chestiune de principiu, problema de drept supusă dezlegării trebuie să provină dintr-o neclaritate a legii de natură să suscite varii interpretări în aplicarea sa, neputând fi calificată ca problemă de drept rezolvarea unei situaţii particulare rezultate din neaplicarea sau aplicarea greşită a legii. Aceasta din urmă este sarcina instanţei învestite cu judecarea cauzei să o lămurească şi, după caz, să o sancţioneze.

Situaţia particulară din prezenta cauză în care inculpatul M.M. a fost angajat direct pe funcţia de conducere fără a avea anterior un contract individual de muncă cu spitalul obliga instanţa sesizată cu judecarea fondului să examineze în ce măsură contractul de administrare încheiat de inculpat cu unitatea sanitară, reprezentată prin managerul său, are sau nu natura juridică a unui contract de muncă. Or, un atare demers cade exclusiv în sarcina instanţei de trimitere şi presupune analizarea clauzelor contractului de administrare încheiat de inculpatul M.M. (părţile, drepturile şi obligaţiile acestora, condiţiile de muncă, durata muncii, remuneraţia etc.) dublată, eventual, de examinarea comparativă a contractului de administrare încheiat de inculpat cu contractele de muncă încheiate de medicii cu funcţie de execuţie din cadrul secţiei conduse de acesta. Abia consecutiv acestor analize şi, implicit, stabilirii situaţiei de fapt, putea fi supusă examenului instanţei supreme chestiunea de drept.

b)Pentru a avea aptitudinea de a învesti instanţa supremă cu dezlegarea unei chestiuni prealabile trebuie ca modul de formulare a acesteia să fie cu suficientă claritate exprimat încât să surprindă situaţia concretă din cauza aflată pe rolul instanţei de trimitere, doar astfel putându-se proba îndeplinirea cerinţei de pertinenţă a chestiunii de drept cu soluţionarea fondului cauzei.

Situaţia premisă exprimată în sesizarea Curţii de Apel Constanţa este aceea că persoana fizică a acţionat în calitate de medic şef de secţie la un spital public. Or, în cauza dedusă prezentei judecăţi, în sarcina inculpatului nu s-a reţinut săvârşirea infracţiunii de luare de mită în exercitarea funcţiei de conducere pentru care fusese angajat în temeiul unui contract de administrare, ci comiterea acestei infracţiuni în calitate de medic curant, membru în echipa operatorie care a efectuat intervenţia chirurgicală asupra martorului denunţător.

Interesul instanţei de trimitere de a şti dacă contractul de administrare încheiat de medicul şef de secţie din cadrul unei unităţi spitaliceşti din sistemul public de sănătate îi conferă sau nu acestuia calitatea de funcţionar public în sensul art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal ar fi îndeplinit condiţia de a avea legătură cu soluţionarea cauzei doar cu condiţia ca infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului să fi fost în legătură cu exercitarea atribuţiilor de şef de secţie, aşa cum instanţa de trimitere pretinde că inculpatul „a acţionat“. Procurorul a menţionat că această condiţie este neîndeplinită în prezenta cauză.

Cu privire la admisibilitatea sesizării, sub aspectul respectării condiţiei ca asupra respectivei chestiuni de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat printr-o hotărâre prealabilă, procurorul a arătat că prin actul de sesizare şi hotărârea instanţei de fond s-a reţinut că inculpatul M.M. a săvârşit infracţiunea în calitate de medic curant. Apartenenţa acestei calităţi la categoria funcţionarilor publici, prevăzută de art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal, a format obiectul examenului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind soluţionată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, prin care Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat în sensul că medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate are calitatea de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal. Ţinută de limitele învestirii, instanţa supremă a răspuns, prin dispozitivul suscitatei hotărâri, întrebării cu dezlegarea căreia a fost sesizată. În considerentele aceleiaşi hotărâri însă, a explicitat acest dispozitiv, clarificând natura raporturilor juridice ce trebuie să existe între angajator şi angajat pentru a justifica calificarea celui din urmă ca funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal.

Astfel, Înalta Curte a reţinut că, în înţelesul legii penale, noţiunile de „funcţionar public“ şi de „funcţionar“ au o semnificaţie mai largă decât aceleaşi noţiuni din dreptul administrativ, „datorită atât caracterului relaţiilor sociale apărate prin incriminarea unor fapte socialmente periculoase, cât şi faptului că exigenţele de apărare a patrimoniului şi de promovare a intereselor colectivităţii impun o mai bună ocrotire prin mijloacele dreptului penal“. S-a mai arătat că „funcţionarul public, astfel cum este definit în cuprinsul art. 175 alin. (1) din Codul penal, poate exercita fie atribuţii şi responsabilităţi pentru exercitarea prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti, fie atribuţii cu privire la realizarea obiectului de activitate al regiilor autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral ori majoritar de stat, fie poate exercita o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice natură. Scopul utilizării de către legiuitor a expresiei «funcţie publică de orice natură», iar nu «funcţie publică» a fost acela de a evita existenţa unei suprapuneri între noţiunea de «funcţie publică» în sensul Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi expresia utilizată în cuprinsul art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal, pentru a delimita sfera persoanelor care au calitatea de funcţionar public în accepţiunea legii penale. Astfel, sintagma «funcţie publică de orice natură», în sensul art. 175 alin. (1) lit. b) din Codul penal, defineşte o categorie mai largă decât funcţia publică, aşa cum este înţeleasă în dreptul administrativ, iar noţiunea de «funcţionar public» este mai cuprinzătoare decât cea la care se referă art. 2 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare“. Se mai arată în decizia instanţei supreme că, în sensul avut în vedere de art. 175 alin. (2) din Codul penal, „învestirea, controlul sau supravegherea din partea autorităţilor publice vizează exclusiv exercitarea de către funcţionar a serviciului public, iar nu dreptul de practicare a profesiei în domeniul de competenţă necesar pentru îndeplinirea serviciului public respectiv. Mai mult, rezultă că între autoritatea publică şi persoana care exercită serviciul de interes public nu există raporturi de serviciu, stabilite în baza unui contract individual sau colectiv de muncă, pentru că, în acest din urmă caz, respectiva persoană ar fi avut obligaţia să presteze munca sub autoritatea angajatorului, urmând a fi încadrată fie în categoria funcţionarilor publici prevăzuţi de art. 175 alin. (1) din Codul penal - dacă angajatorul este o persoană de drept public, fie în cea reglementată de art. 308 alin. (1) din Codul penal - dacă angajatorul era o persoană de drept privat.

Din perspectiva Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, cu modificările şi completările ulterioare, Colegiul Medicilor din România este un organism care, în calitate de reprezentant al autorităţii publice (Ministerul Sănătăţii), autorizează doar dreptul de practică al medicului, ceea ce reprezintă o condiţie de exercitare a profesiei de medic pe teritoriul României, respectiv controlează şi supraveghează profesia de medic, ca profesie liberală, şi nicidecum nu procedează la o învestire a medicului cu exercitarea unui serviciu public, după cum nu controlează şi nici nu supraveghează exercitarea de către medic a serviciului public, în sensul dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal“.

Este evocată şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale care, prin Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, a declarat neconstituţionale dispoziţiile art. I pct. 5 şi art. II pct. 3 din Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi articolul unic din Legea pentru modificarea art. 253^1 din Codul penal. Curtea Constituţională a reţinut, prin decizia citată, că „determinante pentru includerea sau excluderea persoanelor de la incidenţa normei penale sunt criterii precum natura serviciului prestat, temeiul juridic în baza căruia se prestează respectiva activitate sau raportul juridic dintre persoana în cauză şi autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public“. Dintr-o altă perspectivă se constată că „funcţia publică“ reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor stabilite de autoritatea sau instituţia publică, în temeiul legii, în scopul realizării competenţelor sale, iar „interesul public“ este acel interes care implică garantarea şi respectarea de către instituţiile şi autorităţile publice a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor, recunoscute de Constituţie, legislaţia internă şi tratatele internaţionale la care România este parte. Aşadar, conceptul de „funcţie publică“ se află în strânsă corelaţie cu noţiunea de „interes public“, ambele urmărind satisfacerea trebuinţelor de interes general, în baza prerogativelor constituţionale care fac să prevaleze interesul public faţă de cel privat.

Rezultă aşadar că, prin considerentele Deciziei nr. 26 din 3 decembrie 2014, instanţa supremă a identificat criteriile determinante pentru reţinerea calităţii de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal, rămânând în competenţa instanţei de trimitere să aplice aceste criterii la situaţia concretă cu judecarea căreia a fost învestită. Deşi obiect al anterioarei sesizări l-a constituit problema de a şti dacă medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate are calitatea de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal, o consecvenţă de interpretare ar justifica, mutatis mutandis, aplicarea aceluiaşi raţionament şi, implicit, aceeaşi soluţie şi în cazul medicului aflat în raporturi juridice similare celor de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate, problemă de drept ce face obiectul prezentei dezlegări. Cum obligatorii sunt nu doar dispozitivul, ci şi considerentele deciziilor date de Înalta Curte în procedura prevăzută de art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală, cele din urmă explicitându-l pe cel dintâi, rezultă că determinante în reţinerea calităţii de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal sunt natura raporturilor juridice în care medicul se află cu unitatea spitalicească din sistemul public de sănătate şi natura serviciului public prestat de acesta.

Concluzionând, pentru argumentele mai sus arătate, procurorul a apreciat că prin întrebarea supusă prezentului examen nu se tinde la interpretarea in abstracto a unor dispoziţii legale determinate, ci la lămurirea naturii raporturilor stabilite prin contractul de administrare. Or, un atare demers este circumstanţiat strict unei analize factuale restrânse la cauza pendinte pe rolul instanţei de trimitere şi care cade exclusiv în competenţa de soluţionare a acesteia. Prin noua instituţie procesual penală nu s-a urmărit exonerarea judecătorului învestit cu soluţionarea cauzei în ultimul grad de jurisdicţie de obligaţia legală de rezolvare a pricinii sale, instanţa supremă nesubstituindu-se acestuia.

VII. Punctele de vedere exprimate de curţile de apel şi instanţele judecătoreşti arondate

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a solicitat punctul de vedere al instanţelor judecătoreşti asupra chestiunilor de drept supuse dezlegării.

Au comunicat puncte de vedere asupra problemei de drept în discuţie Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Iaşi, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Ploieşti, Curtea de Apel Suceava, Curtea de Apel Târgu Mureş şi Curtea de Apel Timişoara, care, după caz, au făcut referire şi la opiniile unora dintre instanţele arondate. De asemenea, instanţele au transmis faptul că nu a fost identificată jurisprudenţă în materie.

Cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării, s-au exprimat două opinii:

În opinia majoritară s-a susţinut că persoana fizică care acţionează în calitate de medic şef de secţie la un spital public, prevăzut de art. 163 din Legea nr. 95/2006, în baza unui contract de administrare prevăzut de art. 185 alin. (5) din Legea nr. 95/2006, fără a avea încheiat în acelaşi timp un contract individual de muncă, distinct, pe o perioadă nedeterminată cu respectivul spital public, în ceea ce priveşte activitatea de medic curant în cadrul secţiei pe care o conduce, este funcţionar public în sensul art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal.

În punctele de vedere transmise de instanţe, în principal, s-a făcut trimitere la similitudinea situaţiei supuse atenţiei în cauza de faţă cu cea care a făcut obiectul Deciziei nr. 26/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

La conturarea opiniei exprimate de instanţe cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării, în esenţă, a fost avută în vedere calitatea de medic, şi nu natura contractului în baza căruia medicul îşi desfăşoară activitatea în cadrul unităţii sanitare publice, respectiv natura profesiei de medic angajat al unei unităţi sanitare de stat în regim salarial şi a cărui angajare nu poate echivala cu o învestire de către autorităţile publice pentru a exercita un serviciu de interes public.

În acest sens s-a apreciat că Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nr. 26/2014 îi este deopotrivă aplicabilă oricărui medic angajat într-o unitate spitalicească de stat şi care îşi desfăşoară activitatea în scopul realizării unui interes public, având obligaţia de a considera interesul public mai presus decât interesul personal, împrejurarea angajării pe baza unui contract de administrare, şi nu a unui contract de muncă fiind irelevantă în condiţiile în care este oricum angajat al unei unităţi de stat, remunerat prin salariu, ceea ce îl deosebeşte de alte categorii, precum notari, executori, experţi etc. remuneraţi din onorarii şi care se încadrează în dispoziţiile alin. (2) al art. 175 din Codul penal.

Totodată, au fost avute în vedere şi considerentele Deciziei nr. 20/2014 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, conform cărora, pentru ca o persoană să facă parte din categoria reglementată de dispoziţiile art. 175 alin. (2) din Codul penal, este necesară întrunirea cumulativă a două cerinţe obligatorii, respectiv să exercite un serviciu de interes public şi să fie învestită cu îndeplinirea respectivului serviciu public de către o autoritate publică sau să exercite serviciul de interes public sub controlul ori supravegherea unei autorităţi publice, ceea ce nu este cazul în speţa dedusă dezbaterii.

Astfel, s-a arătat că instanţa supremă a statuat că, prin învestirea pentru realizarea unui serviciu public, se înţelege fie acordarea calităţii din care derivă obligaţia de a realiza

respectivul serviciu de către o autoritate publică (oferind drept exemple în acest sens cazul numirii în funcţia de notar sau cel al autorizării ca interpret), fie încredinţarea realizării serviciului de interes public printr-o decizie a autorităţii (oferind ca exemplu situaţia în care instanţa judecătorească numeşte administratorul şi lichidatorul judiciar în cadrul procedurii insolvenţei ori expertul tehnic judiciar). Altfel spus, în dispoziţiile art. 175 alin. (2) din Codul penal sunt incluşi ori particularii care îşi desfăşoară activitatea în cadrul persoanelor juridice de drept privat cu scop lucrativ şi care primesc gestiunea unui serviciu public, ori persoanele care exercită profesii liberale, funcţionează în baza unor legi speciale şi nu sunt finanţate de la bugetul de stat, dar exercită un serviciu de interes public şi sunt supuse controlului sau supravegherii unei autorităţi publice, ceea ce nu poate fi cazul unui medic şef de secţie, angajat al unei unităţi sanitare de stat, indiferent dacă angajarea s-a făcut în baza unui contract de muncă sau a unui contract de administrare.

De asemenea, în sprijinul acestei opinii s-a mai menţionat că prin Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 13 noiembrie 2015, Curtea Constituţională a arătat că în cazul în care o noţiune sau un termen nu sunt consacrate sau pot avea înţelesuri diferite, semnificaţia acestora în context se stabileşte prin actul normativ care le instituie, în cadrul dispoziţiilor generale sau într-o anexă destinată lexicului respectiv, şi devin obligatorii pentru actele normative din aceeaşi materie. În acelaşi sens, prin Decizia nr. 390 din 2 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 532 din 17 iulie 2014, Curtea Constituţională a statuat că o noţiune legală poate avea un conţinut şi înţeles autonom diferit de la o lege la alta, cu condiţia ca legea care utilizează termenul respectiv să îl şi definească. În caz contrar, destinatarul normei este acela care va stabili înţelesul acelei noţiuni, de la caz la caz, printr-o apreciere care nu poate fi decât una subiectivă şi, în consecinţă, discreţionară. În privinţa noţiunilor de funcţionar public şi funcţie publică, atât Curtea Constituţională, cât şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au arătat, în mai multe rânduri, că există o diferenţiere cunoscută şi evidenţiată între dreptul penal şi dreptul administrativ.

Medicul vizat de ipoteza problemei semnalate are activitatea guvernată de dispoziţiile art. 185 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care prevăd, în esenţă, că aceste funcţii se ocupă prin concurs sau examen, au ca atribuţii îndrumarea şi realizarea activităţii de acordare a îngrijirilor medicale în cadrul secţiei respective şi răspund de calitatea actului medical, precum şi atribuţiile asumate prin contractul de administrare.

Totodată, s-a evidenţiat că din analiza considerentelor deciziilor nr. 20/2014 şi nr. 26/2014 pronunţate de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al instanţei supreme se observă că, potrivit art. 175 alin. (2) din Codul penal, nu este suficient ca persoana să exercite un serviciu de interes public, ci trebuie să şi fie învestită sau controlată, după caz, supravegheată, de autorităţile publice cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public. Prin învestirea pentru realizarea unui serviciu public se înţelege acordarea calităţii din care derivă obligaţia de a realiza respectivul serviciu de către o autoritate publică.

În ceea ce priveşte art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal, care menţionează că sunt considerate funcţionari publici, pe lângă demnitari, şi persoanele care ocupă o funcţie publică de orice natură, intră în această categorie şi persoanele care ocupă o funcţie publică de autoritate, ce reprezintă, potrivit doctrinei, o funcţie ocupată de o persoană care aparţine unui organ de conducere dintr-o autoritate publică sau o structură a acesteia, ca urmare a actului de alegere sau numire. Intră în această categorie toate funcţiile de conducere, înalţii funcţionari publici şi managerul public.

S-a precizat că medicul din cadrul unei unităţi sanitare de stat nu exercită un serviciu de interes public, pe baza învestirii de către autorităţile publice sau sub controlul ori supravegherea acestora, ci îndeplineşte atribuţiile în cadrul unui sistem public de sănătate.

De asemenea, s-a susţinut că în cazul medicului din cadrul sistemului public de sănătate, care îşi exercită profesia ca angajat al unei unităţi sanitare de stat, în regim salarial, angajarea acestuia nu echivalează cu o învestire de către autorităţile publice pentru a exercita un serviciu de interes public. Actul de angajare, ca bază a raportului dintre medic şi unitatea sanitară de stat, în temeiul căruia medicul este încadrat în sistemul public de sănătate, nu poate fi considerat un act de învestire de către autorităţile publice, un act de delegare a unui atribut de autoritate publică.

Or, având în vedere acest întreg cadrul prezentat, precum şi împrejurarea că, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, singura cale legală pentru ocuparea funcţiei de şef de secţie este încheierea unui contract de administrare, ca urmare a unui concurs sau examen, s-a considerat că nu se justifică o redirecţionare de la jurisprudenţa citată a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, persoana aflată în situaţia descrisă fiind funcţionar public potrivit dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal, în această categorie incluzându-se şi persoane cu atribuţii manageriale sau alte persoane care, în baza unui contract, diferit de unul individual de muncă, desfăşoară activitate de interes public, fără a fi însă considerate învestite cu realizarea unui serviciu public, în sensul art. 175 alin. (2) din Codul penal. Aşadar, nu s-a considerat oportună realizarea unei diferenţe, în această materie, între medicul angajat cu contract individual de muncă şi şeful de secţie, parte într-un contract de administrare, ambii îndeplinind atribuţii în cadrul unui sistem public de sănătate neexercitând un serviciu de interes public şi nebeneficiind de un act de delegare a unui atribut de autoritate publică.

Totodată, în sprijinul opiniei majoritare exprimate de instanţele care au comunicat puncte de vedere cu privire la problema de drept supusă dezlegării s-a mai susţinut că din interpretarea dispoziţiilor art. 185 alin. (5) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că acest contract de administrare reprezintă singura modalitate prin care şeful de secţie poate desfăşura activitatea în spitalul public, nefiind vorba de un contract de colaborare sau prestări servicii, care să atragă pierderea calităţii de funcţionar public a medicului-şef.

Prin urmare, în condiţiile în care în cauza ce face obiectul dosarului în care s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu problema de drept în discuţie medicul şef de secţie este acuzat de săvârşirea unei infracţiuni de corupţie în realizarea serviciului public de sănătate, respectiv în realizarea actului medical la care este obligat profesional, moral şi legal, s-a concluzionat că, în această ipoteză şi în considerarea calităţii de medic (iar nu a celei de şef de secţie), sunt incidente dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal.

În a doua opinie exprimată s-a apreciat că este funcţionar public în sensul art. 175 alin. (2) din Codul penal persoana fizică care acţionează în calitate de medic şef de secţie la un spital public, prevăzut de art. 163 din Legea nr. 95/2006, în baza unui contract de administrare, prevăzut de art. 185 alin. (5) din Legea nr. 95/2006, fără a avea încheiat în acelaşi timp un contract individual de muncă, distinct, pe o perioadă nedeterminată cu respectivul spital public, în ceea ce priveşte activitatea de medic curant în cadrul secţiei pe care o conduce.

În susţinerea acestei opinii, sub aspectul problemei de drept deduse judecăţii, s-a arătat că, în realizarea actului medical, medicul, indiferent în baza cărui raport juridic îşi desfăşoară activitatea, exercită un serviciu de interes public, fiind învestit de autorităţile publice sau supus controlului şi supravegherii acestora în condiţiile prevăzute de Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, aşa încât este considerat funcţionar public în sensul art. 175 alin. (2) din Codul penal.

Aşadar, în esenţă, opinia judecătorilor care au considerat că medicul şef de secţie care acţionează în baza unui contract de administrare prevăzut de art. 163 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, are calitate de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal a fost motivată în sensul că din întreaga economie a Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că medicii îşi desfăşoară activitatea în realizarea unui serviciu de interes public, iar, potrivit art. 185 alin. (4) din aceeaşi lege, şefii de secţie au ca atribuţii îndrumarea şi realizarea activităţii de acordare a îngrijirilor medicale din cadrul secţiei respective şi răspund de calitatea actului medical, precum şi atribuţii asumate prin contractul de administrare.

VIII. Examenul jurisprudenţei1. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale

A fost identificată Decizia nr. 2/2014 pronunţată de Curtea Constituţională, publicată în Monitorul Oficial al României Partea I, nr. 71 din data de 29 ianuarie 2014, prin care s-a admis obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 5 şi art. II pct. 3 din Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi a articolului unic din Legea pentru modificarea art. 253^1 din Codul penal şi s-a constatat că aceste dispoziţii sunt neconstituţionale în raport cu criticile formulate.

În acest sens Curtea Constituţională a statuat, prin considerente general obligatorii, că „semnificaţia noţiunii de funcţionar public din dreptul penal nu este echivalentă cu cea de funcţionar din dreptul administrativ“, iar „noţiunile de «funcţionar public» şi de «funcţionar» au un înţeles mai larg decât acela din dreptul administrativ, datorită atât caracterului relaţiilor sociale apărate prin incriminarea unor fapte socialmente periculoase, cât şi faptului că exigenţele de apărare a avutului şi de promovare a intereselor colectivităţii impun o cât mai bună ocrotire prin mijloacele dreptului penal“.

De asemenea, prin Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, Curtea Constituţională a statuat - referindu-se la ambele reglementări, atât la Codul penal din 1969, cât şi la noul Cod penal - că excluderea persoanelor care exercită profesii liberale din sfera de incidenţă a răspunderii penale în materia infracţiunilor de serviciu şi de corupţie nu constituie un criteriu obiectiv în funcţie de care se poate justifica intervenţia legiuitorului. Aşa fiind, Curtea a apreciat că determinante pentru includerea sau excluderea persoanelor de la incidenţa normei penale sunt criterii precum natura serviciului prestat, temeiul juridic în baza căruia se prestează respectiva activitate sau raportul juridic dintre persoana în cauză şi autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public.

A mai fost identificată Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015 pronunţată de Curtea Constituţională, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 216 din data de 23 martie 2016, prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Totodată, s-a apreciat că dispoziţiile de lege criticate nu au o formulare ambiguă, neclară şi imprevizibilă pentru un cetăţean care nu dispune de o pregătire juridică temeinică şi care trebuie să discearnă între interpretarea doctrinară specifică dreptului penal, cea folosită în dreptul administrativ şi cea din dreptul civil, cum susţine autorul excepţiei, astfel că nu încalcă cerinţele de claritate, accesibilitate şi previzibilitate a legii impuse de art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi nu conduc la o aplicare extensivă, prin analogie, a legii penale.

2.Jurisprudenţa relevantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24 din 13 ianuarie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a stabilit că medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate are calitatea de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal.

Prin această decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a analizat scopul utilizării de către legiuitor, în dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, a expresiei „funcţie publică de orice natură“, iar nu „funcţie publică“, şi anume acela de a evita existenţa unei suprapuneri între noţiunea de „funcţie publică“ în sensul Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici (republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 29 mai 2007), cu modificările şi completările ulterioare, şi expresia utilizată în cuprinsul art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, pentru a delimita sfera persoanelor care au calitatea de funcţionar public în accepţiunea legii penale. Astfel, instanţa supremă a reţinut că sintagma „funcţie publică de orice natură“, în sensul art. 175 alin. (1) lit. b) din Codul penal, defineşte o categorie mai largă decât funcţia publică aşa cum este ea înţeleasă în dreptul administrativ, iar noţiunea de „funcţionar public“ este mai cuprinzătoare decât cea la care se referă art. 2 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin Decizia nr. 19/2015 din 4 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 590 din 5 august 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a stabilit că fapta medicului angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate, care are calitatea de funcţionar public, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal, de a primi plăţi suplimentare sau donaţii de la pacienţi, în condiţiile art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003, nu constituie o exercitare a unui drept recunoscut de lege având ca urmare incidenţa dispoziţiilor art. 21 alin. (1) teza I din Codul penal.

IX. Opinia specialiştilor consultaţi

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (1) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost cerută opinia specialiştilor în drept penal din cadrul facultăţilor de drept ale universităţilor din Bucureşti, Cluj-Napoca, Craiova, Iaşi, Sibiu, Timişoara, precum şi din cadrul Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române, cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării, însă aceştia nu au dat curs solicitării, nefiind transmis niciun punct de vedere.

X. Dispoziţii legale incidente

Art. 175 din Codul penal - Funcţionar public

(1)Funcţionar public, în sensul legii penale, este persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie:

a)exercită atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti;

b)exercită o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice natură;

c)exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribuţii legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia.

(2)De asemenea, este considerată funcţionar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public.

Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare:

Articolul 163

(1)Spitalul este unitatea sanitară cu paturi, de utilitate publică, cu personalitate juridică, ce furnizează servicii medicale.

(2)Spitalul poate fi public, public cu secţii sau compartimente private sau privat. Spitalele de urgenţă se înfiinţează şi funcţionează numai ca spitale publice.

(3)Spitalele publice, prin secţiile, respectiv compartimentele private, şi spitalele private pot furniza servicii medicale decontate din asigurările sociale de sănătate, în condiţiile stabilite în Contractul-cadru privind condiţiile acordării asistenţei medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate, din alte tipuri de asigurări de sănătate, precum şi servicii medicale cu plată, în condiţiile legii.

(4)Serviciile medicale acordate de spital pot fi preventive, curative, de recuperare şi/sau paleative.

(5)Spitalele participă la asigurarea stării de sănătate a populaţiei.

Articolul 176

(1)Spitalul public este condus de un manager, persoană fizică sau juridică.

.................................................................................................

(4)Managerul, persoană fizică sau juridică, încheie contract de management cu Ministerul Sănătăţii, ministerele sau instituţiile cu reţea sanitară proprie sau cu universitatea de medicină şi farmacie, reprezentate de ministrul sănătăţii, conducătorul ministerului sau instituţiei, de rectorul universităţii de medicină şi farmacie, după caz, pe o perioadă de maximum 3 ani. Contractul de management poate înceta înainte de termen în urma evaluării anuale sau ori de câte ori este nevoie. [...]

.................................................................................................

(8)Contractul individual de muncă al persoanelor care ocupă funcţia de manager se suspendă de drept pe perioada exercitării mandatului.

Articolul 178

(1)Funcţia de manager persoană fizică este incompatibilă cu:

a)exercitarea oricăror altor funcţii salarizate, nesalarizate sau/şi indemnizate, cu excepţia funcţiilor sau activităţilor în domeniul medical în aceeaşi unitate sanitară, a activităţilor didactice, de cercetare ştiinţifică şi de creaţie literar-artistică, cu respectarea prevederilor lit. b) şi alin. (6);

b)desfăşurarea de activităţi didactice sau de cercetare ştiinţifică finanţate de către furnizori de bunuri şi servicii ai spitalului respectiv;

c)exercitarea oricărei activităţi sau oricărei altei funcţii de manager, inclusiv cele neremunerate;

d)exercitarea unei activităţi sau a unei funcţii de membru în structurile de conducere ale unei alte unităţi spitaliceşti;

e)exercitarea oricărei funcţii în cadrul organizaţiilor sindicale sau patronale de profil;

f)exercitarea funcţiei de membru în organele de conducere, administrare şi control ale unui partid politic;

g)exercitarea funcţiei de membru în organele de conducere, administrare şi control în societăţile reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

...............................................................................................

(5)Managerul răspunde, în condiţiile legii, pentru toate prejudiciile cauzate spitalului ca urmare a încălcării obligaţiilor referitoare la incompatibilităţi şi conflict de interese.

(6)Persoanele care îndeplinesc funcţia de manager pot desfăşura activitate medicală în instituţia respectivă, cu respectarea programului de lucru prevăzut în contractul de management, fără a afecta buna funcţionare a instituţiei respective.

Articolul 181

(1)În cadrul spitalelor publice se organizează şi funcţionează un comitet director, format din managerul spitalului, directorul medical, directorul financiar-contabil, iar pentru spitalele cu peste 400 de paturi un director de îngrijiri.

...............................................................................................

(6)Contractul individual de muncă sau al persoanelor angajate în unităţile sanitare publice care ocupă funcţii de conducere specifice comitetului director se suspendă de drept pe perioada exercitării mandatului.

Articolul 185

(1)Secţiile, laboratoarele şi serviciile medicale ale spitalului public sunt conduse de un şef de secţie, şef de laborator sau, după caz, şef de serviciu. Aceste funcţii se ocupă prin concurs sau examen, după caz, în condiţiile legii.

...............................................................................................

(4)Şefii de secţie au ca atribuţii îndrumarea şi realizarea activităţii de acordare a îngrijirilor medicale în cadrul secţiei respective şi răspund de calitatea actului medical, precum şi atribuţiile asumate prin contractul de administrare.

(5)La numirea în funcţie, şefii de secţie, de laborator şi de serviciu medical vor încheia cu spitalul public, reprezentat de managerul acestuia, un contract de administrare cu o durată de 3 ani, în cuprinsul căruia sunt prevăzuţi indicatorii de performanţă asumaţi. Contractul de administrare poate fi prelungit sau, după caz, în situaţia neîndeplinirii indicatorilor de performanţă asumaţi poate înceta înainte de termen. [...]

……………………………………..........................……………

(15)Dispoziţiile art. 178 alin. (1) lit. c), d), e) şi g) referitoare la incompatibilităţi şi ale art. 178 alin. (2) referitoare la conflictul de interese, sub sancţiunea rezilierii contractului de administrare şi a plăţii de despăgubiri pentru daunele cauzate spitalului, în condiţiile legii, se aplică şi şefilor de secţie, de laborator şi de serviciu medical din spitalele publice.

XI. Raportul asupra chestiunii de drept supuse dezlegării

Analizând chestiunea de drept supusă dezlegării, judecătorul-raportor a apreciat că se impune respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie în Dosarul nr. 4.318/118/2015.

XII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reţine următoarele:

Admisibilitatea sesizării

În conformitate cu dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală: „dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“.

Pentru a avea aptitudinea de a învesti completul competent al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, solicitarea instanţei de trimitere trebuie analizată din perspectiva îndeplinirii cumulative a cerinţelor textului de lege anterior menţionat.

Examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, din perspectiva îndeplinirii cerinţelor de admisibilitate, Înalta Curte constată că nu există o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei aflate pe rolul instanţei de apel şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă.

1.Cu privire la condiţia ca asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu se fi statuat anterior printr-o hotărâre prealabilă

Sub acest aspect, problema de drept referitoare la încadrarea în noţiunea de funcţionar public, prevăzută de art. 175 din Codul penal, a unor anumite profesii a format obiectul examenului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, care s-a pronunţat prin deciziile nr. 20 din 29 septembrie 2014 şi nr. 26 din 3 decembrie 2014.

Prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în interpretarea dispoziţiilor art. 175 din Codul penal, s-a stabilit că medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate are calitatea de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal.

Chiar dacă limitele învestirii au vizat exclusiv situaţia medicului angajat cu contract de muncă, în considerentele deciziei este analizată natura raporturilor juridice ce trebuie să existe între angajator şi angajat pentru a justifica calificarea celui din urmă ca funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal.

Ca atare, prin decizia menţionată, cu referire la profesia de medic şi criteriile pe baza cărora se poate stabili apartenenţa medicului la categoria funcţionarilor publici, au fost analizate variantele normative prevăzute de art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a, lit. c) şi alin. (2) din Codul penal.

Prin urmare, cum obligatorii sunt nu doar dispozitivul, ci şi considerentele Deciziei nr. 26 din 3 decembrie 2014 date de Înalta Curte, în procedura prevăzută de art. 475 din Codul de procedură penală, se impune a fi reamintite criteriile pe baza cărora se poate aprecia asupra calităţii de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 din Codul penal.

Astfel, cu privire la noţiunea de funcţionar public din dreptul penal au fost preluate în cuprinsul Deciziei nr. 26 din 3 decembrie 2014 considerente ale Curţii Constituţionale din Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, în sensul că „semnificaţia noţiunii de funcţionar public din dreptul penal nu este echivalentă cu cea de funcţionar din dreptul administrativ (...), potrivit legii penale, noţiunile de funcţionar public şi de funcţionar au un înţeles mai larg decât acela din dreptul administrativ, datorită atât caracterului relaţiilor sociale apărate prin incriminarea unor fapte socialmente periculoase, cât şi faptului că exigenţele de apărare a avutului şi de promovare a intereselor colectivităţii impun o cât mai bună ocrotire prin mijloacele dreptului penal (...) în legea penală, funcţionarul este definit exclusiv după criteriul funcţiei pe care o deţine sau, cu alte cuvinte, dacă îşi exercită activitatea în serviciul unei unităţi determinate prin legea penală, supus unui anumit statut sau regim juridic“.

De asemenea, au fost redate din considerentele deciziei Curţii Constituţionale anterior menţionate criteriile de delimitare a conţinutului noţiunii de funcţionar public, în accepţiunea Codului penal, potrivit cărora, „determinante pentru includerea sau excluderea persoanelor de la incidenţa normei penale sunt criterii precum natura serviciului prestat, temeiul juridic în baza căruia se prestează respectiva activitate sau raportul juridic dintre persoana în cauză şi autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public“.

Criteriile stabilite prin decizia Curţii Constituţionale au fost particularizate prin raportare la dispoziţiile art. 175 din Codul penal, dar şi la chestiunea de drept cu a cărei dezlegare a fost învestit completul care s-a pronunţat prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, şi anume cu referire la medicul angajat într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate.

Aşadar, cu privire la sfera persoanelor care au calitatea de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal, prin Decizia nr. 26/2014 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, au fost conturate două criterii: exercitarea unei funcţii specifice în cadrul unui sistem public şi finanţarea din fonduri publice a structurii în cadrul căreia se exercită funcţia specifică.

Prin decizia menţionată s-a apreciat că medicul din cadrul unei unităţi spitaliceşti din sistemul public de sănătate nu poate fi inclus în categoria funcţionarilor publici prevăzută în art. 175 alin. (1) lit. c) din Codul penal, deoarece nu îndeplineşte condiţia de a-şi exercita atribuţiile în cadrul unei regii autonome sau al altui operator economic ori al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat.

De asemenea, cu referire la dispoziţiile art. 308 alin. (1) din Codul penal, care extind sfera de aplicare a unor norme de incriminare cuprinse în titlul V al părţii speciale a noului Cod penal - „Infracţiuni de corupţie şi de serviciu comise de alte persoane“ la persoanele „care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură (...) în cadrul oricărei persoane juridice“, s-a apreciat că prevederile normative sus-citate nu sunt aplicabile medicului din cadrul sistemului public de sănătate, deoarece incidenţa acestora este condiţionată de exercitarea atribuţiilor în cadrul unei persoane juridice sau în cadrul unei entităţi cu personalitate juridică.

Totodată, cu privire la incidenţa art. 175 alin. (2) din Codul penal, s-a reţinut că în cazul medicului din cadrul sistemului public de sănătate, care îşi exercită profesia ca angajat al unei unităţi sanitare de stat, în regim salarial, angajarea acestuia nu echivalează cu o învestire de către autorităţile publice pentru a exercita un serviciu de interes public, întrucât actul de angajare, ca bază a raportului dintre medic şi unitatea sanitară de stat, în temeiul căruia medicul este încadrat în sistemul public de sănătate, nu poate fi considerat un act de învestire de către autorităţile publice sau un act de delegare a unui atribut de autoritate publică.

În considerentele aceleiaşi decizii s-a făcut trimitere la Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 20 din 29 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 766 din 22 octombrie 2014, prin care s-a stabilit că „expertul tehnic judiciar este funcţionar public în conformitate cu dispoziţiile art. 175 alin. (2) teza întâi din Codul penal“ şi a fost realizat un examen comparativ al dispoziţiilor normative incluse în Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995, Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, precum şi în Ordonanţa Guvernului nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară, apreciindu-se că, spre deosebire de cele trei categorii de persoane la care legile menţionate fac referire, medicul din cadrul unei unităţi sanitare de stat nu exercită un serviciu de interes public, pe baza învestirii de către autorităţile publice sau sub controlul ori supravegherea acestora, ci îndeplineşte atribuţiile în cadrul unui sistem public de sănătate.

Tot astfel, nefinanţarea din fondurile publice este reţinută drept criteriu pentru delimitarea sferei persoanelor care se încadrează în art. 175 alin. (2) din Codul penal şi în considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 2/2014 în care se arată că „unele dintre persoanele care exercită profesii liberale sunt considerate funcţionari publici în condiţiile art. 175 alin. (2) din noul Cod penal, atunci când, deşi funcţionează în baza unei legi speciale şi nu sunt finanţate de la bugetul de stat, exercită un serviciu de interes public şi sunt supuse controlului sau supravegherii unei autorităţi publice“.

Totodată, cu privire la caracterul liberal al profesiei de medic, s-a reţinut că acesta „nu poate justifica lipsa răspunderii penale pentru infracţiunea de luare de mită în cazurile în care acesta condiţionează actul medical la care este obligat profesional, moral şi legal, de banii sau foloasele care nu i se cuvin şi pe care, direct sau indirect, le pretinde, le primeşte ori le acceptă“, argumente ce ar putea fi avute în vedere prin raportare la variantele alternative ale elementului material prevăzute de art. 289 alin. (2) din Codul penal.

În concluzie, prin considerentele Deciziei nr. 26 din 3 decembrie 2014 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost stabilite criteriile necesare pentru a se aprecia cu privire la interpretarea dispoziţiilor art. 175 din Codul penal cu referire la profesia de medic, repere care vizează, în principal, natura raporturilor juridice în care medicul se află cu unitatea spitalicească din sistemul public de sănătate şi natura serviciului public prestat de acesta, dar şi coordonatele delimitării calităţii de funcţionar public a medicului, în accepţiunea diverselor ipostaze normative prevăzute de art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a, lit. c) şi alin. (2) din Codul penal.

Ca atare, instanţa de trimitere are suficiente criterii pe baza cărora ar putea să aprecieze situaţia concretă cu judecarea căreia a fost învestită, pentru ipoteza medicului aflat în raporturi juridice similare celor de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate.

Suplimentar, Înalta Curte reaminteşte că prin Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 216 din 23 martie 2016, pronunţată de Curtea Constituţională s-a constatat că dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate şi, totodată, s-a apreciat că dispoziţiile de lege criticate nu au o formulare ambiguă, neclară şi imprevizibilă pentru un cetăţean care nu dispune de o pregătire juridică temeinică şi care trebuie să discearnă între interpretarea doctrinară specifică dreptului penal, cea folosită în dreptul administrativ şi cea din dreptul civil, cum susţine autorul excepţiei, astfel că nu încalcă cerinţele de claritate, accesibilitate şi previzibilitate a legii impuse de art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi nu conduc la o aplicare extensivă, prin analogie, a legii penale.

2.Cu privire la condiţia existenţei unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei aflate pe rolul instanţei de trimitere

Sub acest aspect se reţine că sesizarea trebuie să tindă la obţinerea unei interpretări in abstracto a unor dispoziţii legale determinate, iar nu la rezolvarea implicită a unor chestiuni ce ţin de particularităţile fondului speţei cu referire la dispoziţii legale (interpretarea art. 175 din Codul penal vizând profesia de medic) ce a format anterior obiectul aceleiaşi proceduri (Decizia nr. 14 din 12 mai 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 din 24 iunie 2015).

Totodată, pentru a putea fi examinată în cadrul procedurii prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, problema de drept trebuie să provină dintr-o neclaritate a legii, neputând fi calificată ca problemă de drept rezolvarea unei situaţii particulare.

Astfel, situaţia particulară a existenţei unui contract de administrare, în loc de contract de muncă, impune mai degrabă o adaptare la această circumstanţă factuală prin raportare la considerentele Deciziei nr. 26 din 3 decembrie 2014 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală şi o clarificare jurisprudenţială, şi nu recurgerea la sesizarea Înaltei Curţi, care a dat anterior o interpretare a dispoziţiilor art. 175 din Codul penal cu referire la profesia de medic, însă fiind ţinută de limitele învestirii nu a menţionat în dispozitivul hotărârii o listă exhaustivă de situaţii care ar putea apărea în practica instanţelor.

Tot astfel, lămurirea chestiunii prealabile a naturii contractului de administrare încheiat de inculpat cu unitatea sanitară, reprezentată prin managerul său, în sensul dacă are sau nu natura juridică a unui contract de muncă, ar putea face obiectul unei chestiuni prealabile, în procedura prevăzută de art. 52 din Codul de procedură penală.

Examinarea raporturilor juridice în care medicul, inculpat în cauza aflată pe rolul instanţei de trimitere, se află cu unitatea spitalicească din sistemul public de sănătate şi natura serviciului public prestat de acesta presupune analiza bazei factuale a dosarului prin raportare la criteriile stabilite prin considerentele Deciziei nr. 26 din 3 decembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, acesta fiind atributul exclusiv al instanţei de judecată.

Sub acest aspect, în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a reţinut că este inadmisibilă, în cadrul procedurii reglementate de art. 475 din Codul de procedură penală, decelarea unor aspecte de fapt şi, numai consecutiv acestui demers şi raportat la determinarea elementelor de fapt, identificarea soluţiei în drept (Decizia nr. 31 din 19 noiembrie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală).

În procedura prevăzută de art. 475 din Codul de procedură penală, Înalta Curte nu se poate pronunţa în niciun mod asupra chestiunilor de fapt incidente în speţă, având în vedere că, spre deosebire de recursul în interesul legii, această procedură intervine în curs de judecată. Prin urmare, nu poate face niciun fel de aprecieri asupra situaţiei de fapt incidente în cauză.

Revenind la întrebarea formulată de Curtea de Apel Constanţa s-a observat că are în vedere o ipoteză a cărei lămurire nu are legătură cu soluţionarea pe fond a cauzei aflate pe rolul instanţei de trimitere.

Astfel, s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept dacă: este funcţionar public în sensul art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal sau este considerată funcţionar public în sensul art. 175 alin. (2) din Codul penal persoana fizică acţionând în calitate de medic şef de secţie la un spital public, prevăzut de art. 163 din Legea nr. 95/2006, în baza unui contract de administrare, prevăzut de art. 185 alin. (5) din Legea nr. 95/2006, fără a avea încheiat în acelaşi timp un contract individual de muncă, distinct, pe o perioadă nedeterminată cu respectivul spital public, în ceea ce priveşte activitatea de medic curant în cadrul secţiei pe care o conduce.

Din conţinutul întrebării rezultă că inculpatul a acţionat în calitate de medic şef de secţie la un spital public, deşi nu s-a reţinut săvârşirea infracţiunii de luare de mită în exercitarea

funcţiei de conducere pentru care fusese angajat în temeiul unui contract de administrare, ci comiterea acestei infracţiuni în calitate de medic curant, membru în echipa operatorie care a efectuat intervenţia chirurgicală asupra martorului denunţător.

Prin urmare, dezlegarea problemei de drept nu îndeplineşte nici condiţia de a avea legătură cu soluţionarea cauzei, din moment ce instanţa de trimitere menţionează că inculpatul „a acţionat“ în calitate de medic şef de secţie la un spital public, iar infracţiunea reţinută în sarcina acestuia, potrivit situaţiei de fapt rezultate din hotărârea instanţei de fond, nu are legătură cu exercitarea atribuţiilor de şef de secţie.

Pentru argumentele anterior expuse se apreciază că nu este îndeplinită condiţia ca asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu se fi statuat anterior printr-o hotărâre prealabilă. Totodată, se reţine că nu este îndeplinită nici cerinţa existenţei unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei aflate pe rolul instanţei de trimitere.

Prin urmare, se constată că nu sunt îndeplinite două dintre condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu va proceda la analiza pe fond a chestiunii de drept ce face obiectul prezentei cauze, urmând a respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie în Dosarul nr. 4.318/118/2015, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea în principiu a problemei de drept dacă:

Este funcţionar public în sensul art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal sau este considerată funcţionar public în sensul art. 175 alin. (2) din Codul penal persoana fizică acţionând în calitate de medic şef de secţie la un spital public, prevăzut de art. 163 din Legea nr. 95/2006, în baza unui contract de administrare, prevăzut de art. 185 alin. (5) din Legea nr. 95/2006, fără a avea încheiat în acelaşi timp un contract individual de muncă, distinct, pe o perioadă nedeterminată cu respectivul spital public, în ceea ce priveşte activitatea de medic curant în cadrul secţiei pe care o conduce.

Pentru motivele arătate, în temeiul art. 475 şi 477 din Codul de procedură penală,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie în Dosarul nr. 4.318/118/2015 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

Este funcţionar public în sensul art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal sau este considerată funcţionar public în sensul art. 175 alin. (2) din Codul penal persoana fizică acţionând în calitate de medic şef de secţie la un spital public, prevăzut de art. 163 din Legea nr. 95/2006, în baza unui contract de administrare, prevăzut de art. 185 alin. (5) din Legea nr. 95/2006, fără a avea încheiat în acelaşi timp un contract individual de muncă, distinct, pe o perioadă nedeterminată cu respectivul spital public, în ceea ce priveşte activitatea de medic curant în cadrul secţiei pe care o conduce.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 februarie 2017.

PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

judecător MIRELA SORINA POPESCU

Magistrat-asistent,

Claudia Nicoleta Nedelea