Decizia nr. 580 din 14 iulie 2020

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Sorin-Ioan-Daniel Chiriazi.

1.Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, excepție ridicată de Fondul Român de Contragarantare - S.A. în Dosarul nr. 16.076/3/2017 (număr în format vechi 26/2018) al Curții de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 722D/2018.2. La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Președintele dispune să se facă apelul și în dosarele nr. 1.280D/2018, nr. 2.683D/2019, nr. 3.153D/2019, nr. 49D/2020 și nr. 279D/2020, având ca obiect aceeași excepție de neconstituționalitate, ridicată de Societatea Națională de Radiocomunicații - S.A. în Dosarul nr. 24.482/3/2017 (număr în format vechi 867/2018) și de Agenția Națională pentru Romi în nr. 44.127/3/2018 (număr în format vechi 2.513/2019), nr. 44.126/3/2018 (număr în format vechi 3.089/2019), nr. 44.129/3/2018 (număr în format vechi 2.712/2019) și nr. 31.070/3/2018* (număr în format vechi 2.102/2019) ale aceleiași instanțe.

4.La apelul nominal efectuat în aceste dosare se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.

5.Curtea, din oficiu, pune în discuție conexarea dosarelor. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu conexarea cauzelor. Curtea, având în vedere identitatea de obiect al cauzelor, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, dispune conexarea dosarelor nr. 1.280D/2018, nr. 2.683D/2019, nr. 3.153D/2019, nr. 49D/2020 și nr. 279D/2020 la Dosarul nr. 722D/2018, care a fost primul înregistrat.

6.Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, sens în care arată, în esență, că instituirea unor termene de prescripție nu contravine accesului liber la justiție.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarelor, constată următoarele:

7.Prin Încheierea din 28 martie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 16.076/3/2017 (număr în format vechi 26/2018), prin Încheierea din 5 iunie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 24.482/3/2017 (număr în format vechi 867/2018), prin Încheierea din 23 septembrie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 44.127/3/2018 (număr în format vechi 2.513/2019), prin Încheierea din 28 octombrie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 44.126/3/2018 (număr în format vechi 3.089/2019), prin Încheierea din 1 noiembrie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 44.129/3/2018 (număr în format vechi 2.712/2019) și prin Încheierea din 12 decembrie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 31.070/3/2018* (număr în format vechi 2.102/2019), Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de apelanții-reclamanți Fondul Român de Contragarantare - S.A., Societatea Națională de Radiocomunicații - S.A. și Agenția Națională pentru Romi, în cadrul soluționării unor acțiuni în răspundere patrimonială.

8.În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorii acesteia susțin în esență că, potrivit dispozițiile de lege criticate, în cazul producerii unor prejudicii în patrimoniul angajatorului, acesta poate acționa împotriva celor vinovați de producerea prejudiciilor în maximum 3 ani de la momentul obiectiv reprezentat de data producerii pagubei. Rezultă că termenul de 3 ani curge independent de cunoașterea pagubei de către reprezentantul legal al angajatorului și poate ajunge să se împlinească și să stingă dreptul la acțiune înainte ca titularul să cunoască paguba și să poată acționa pentru recuperare. Prin urmare, chiar dacă titularul nu a rămas în pasivitate ar însemna că prescripția curge inexorabil și îl sancționează pe acesta cu stingerea dreptului de recuperare. Se ajunge astfel la sancționarea titularului care a fost în imposibilitate efectivă de a acționa și la exonerarea de răspundere a tuturor celor vinovați de producerea prejudiciilor mai vechi de 3 ani. Or, o asemenea interpretare și aplicare a dispozițiilor de lege criticate încalcă principiul legalității, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituție, deoarece deturnează prescripția de la finalitatea sa, respectiv ajunge să sancționeze nu doar pasivitatea titularului, ci și imposibilitatea efectivă a acestuia de a face demersuri de recuperare. Totodată, încurajează la „ascunderea“ prejudiciilor de către cei responsabili în așteptarea împlinirii celor 3 ani. Un alt efect „ilegitim“ este golirea de conținut a funcției de control, întrucât nu ar mai putea fi recuperate pagubele mai vechi de 3 ani, constatate prin acțiunile de control intern/extern. Prin comparație, prevederile art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii stabilesc în mod legitim, ca reper al curgerii prescripției, data nașterii dreptului la acțiune, rămânând ca instanțele de judecată să stabilească acest moment în raport cu împrejurările particulare ale fiecărei cauze.

9.Referitor la încălcarea art. 21 din Constituție se susține că prin aplicarea concretă a dispozițiilor art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 se ajunge la negarea dreptului de acces la justiție al angajatorului care a cunoscut paguba după 3 ani de la producerea acesteia. Sintagma „de la data producerii pagubei“ din cuprinsul textului de lege criticat conduce la o îngrădire nepermisă a accesului liber la justiție, întrucât condiționează accesul la justiție de un termen pe care titularul dreptului la acțiune nu îl cunoaște. Totodată, legiuitorul stabilește că termenul de prescripție curge de la data producerii pagubei, chiar dacă titularul dreptului material la acțiune are sau nu cunoștință despre acestea, ceea ce conduce la încălcarea dreptului părții interesate la un proces echitabil, drept recunoscut și prin art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Prin urmare, stabilirea de către legiuitor a începerii cursului prescripției într-o asemenea manieră este contrară logicii juridice întrucât este de esența prescripției să sancționeze pasivitatea titularului dreptului material la acțiune, pasivitate care presupune cunoașterea faptului că acesta are un drept de creanță asupra debitorului.

10.Cu privire la încălcarea dispozițiilor art. 44 din Constituție privind dreptul de proprietate privată se susține că noțiunea de „bun“ din art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale are o accepțiune de sine-stătătoare, care trebuie să fie extinsă și la creanțele rezultate din cauzarea unui prejudiciu. În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a stabilit că dreptul de proprietate nu este un drept absolut, ci poate fi supus unor limitări, însă aceste limitări trebuie să aibă un caracter rezonabil și să nu însemne de fapt suprimări ale dreptului de proprietate. Or, prin instituirea stingerii prin prescripție a dreptului la acțiune pentru recuperarea prejudiciilor constatate după 3 ani de la data producerii lor se ajunge la imposibilitatea recuperării creanțelor de către persoanele juridice vătămate, fapt ce golește de conținut drepturile acestora în calitate de creditori. Măsura constituie o veritabilă „expropriere“ cu privire la dreptul de creanță, care intervine contrar normei constituționale, fără cauză de utilitate publică și fără dreaptă și prealabilă despăgubire. Totodată, se instituie o „măsură de protecție socială“ pentru angajații răspunzători de producerea pagubei, suportată nu de stat, ci de angajatori, ceea ce încalcă flagrant art. 44 din Constituție.

11.Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale apreciază că dispozițiile criticate sunt constituționale. În acest sens, invocă jurisprudența Curții Constituționale referitoare la art. 21 din Constituție, potrivit căreia liberul acces la justiție presupune accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește actul de justiție, iar legiuitorul are competența exclusivă de a stabili regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești. Instituția prescripției, în general, și termenele în raport cu care își produce efectele aceasta nu pot fi considerate de natură să îngrădească accesul liber la justiție, finalitatea lor fiind, dimpotrivă, de a-l facilita, prin asigurarea unui climat de ordine, indispensabil exercitării în condiții optime a acestui drept constituțional, prevenindu-se eventualele abuzuri și limitându-se efectele perturbatoare asupra stabilității și securității raporturilor juridice civile. Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și instituirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă. Departe de a constitui o negare a dreptului în sine, asemenea exigențe dau expresie ordinii de drept, absolutizarea exercițiului unui anume drept având consecință fie negarea, fie amputarea drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, cărora statul este ținut să le acorde ocrotire, în egală măsură. Se mai invocă jurisprudența Curții Constituționale referitoare la conformitatea dintre texte de lege care stabilesc termene de prescripție pentru exercitarea dreptului material la acțiune și dispozițiile constituționale ale art. 44. Intervenirea unui terț, cu atribuții de control, în raporturile de muncă, ce instituie în sarcina angajatorului, persoană juridică publică, obligații de recuperare a sumelor identificate ca fiind prejudiciu de la persoanele considerate responsabile, nu poate conduce la neconformitatea prevederilor de lege criticate cu dispozițiile constituționale, cu atât mai mult cu cât acțiunea de control nu este limitată în timp, principiul securității raporturilor juridice pierzându-și efectivitatea. Prin urmare, stabilirea unui termen de 3 ani de la data producerii faptei nu amputează interesele legitime ale angajatorului, permițându-i adoptarea unei conduite active, dar și preventive în ceea ce privește vegherea asupra sumelor și patrimoniului societății. Astfel, nimic nu îl împiedică pe angajator să controleze periodic, cel puțin anual, modul de gestionare/operare a resurselor, bunurilor sau veniturilor sale și să acționeze, în consecință, într-un termen de trei ani. De altfel, ceea ce susțin autorii excepției este înlocuirea unei date certe, respectiv aceea a producerii pagubei (prejudiciului), cu o dată situată exclusiv la latitudinea angajatorului, respectiv data la care acesta apreciază necesar, spre exemplu, să efectueze un control intern sau orice alt tip de verificare, după ce, tot cu titlu exemplificativ, nu a realizat un asemenea demers vreme de mai mulți ani, context în care este posibil să descopere eventuale prejudicii, consecințe ale unor fapte petrecute cu mai mulți ani în urmă. Or, acceptarea acestei teorii transformă o normă ce se bucură de un caracter de previzibilitate, stabilind un termen de 3 ani de la data producerii faptei, într-o normă cu caracter imprevizibil.

12.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

13.Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

14.Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

15.Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 625 din 31 august 2012, având următorul conținut: „Cererile pot fi formulate de cei ale căror drepturi au fost încălcate după cum urmează: […] c) plata despăgubirilor pentru pagubele cauzate și restituirea unor sume care au format obiectul unor plăți nedatorate pot fi cerute în termen de 3 ani de la data producerii pagubei.“16. În opinia autorilor excepției de neconstituționalitate, prevederile de lege criticate contravin dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (5) privind principiul legalității, ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiție și ale art. 44 privind dreptul de proprietate privată. De asemenea se invocă prevederile art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 1 privind dreptul de proprietate privată din Primul Protocol adițional la Convenție.

17.Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că textul de lege criticat prevede că plata despăgubirilor pentru pagubele cauzate și restituirea unor sume care au format obiectul unor plăți nedatorate pot fi cerute în termen de 3 ani de la data producerii pagubei. Autorii excepției - angajatori - sunt nemulțumiți, în esență, de faptul că termenul de prescripție a acțiunii în răspundere patrimonială sau în restituirea unei plăți nedatorate curge de la data producerii pagubei, iar nu de la data la care au luat cunoștință de paguba creată, și anume data emiterii actului de control efectuat de Curtea de Conturi sau alt organ cu atribuții de control.

18.Referitor la momentul concret al începerii termenului de prescripție a acțiunii în răspundere patrimonială în situația în care prejudiciul ar fi constatat printr-un raport emis de un organ cu atribuții de control, Curtea constată că aceste susțineri vizează, în realitate, o chestiune de competența instanței judecătorești, referitoare la interpretarea și aplicarea concretă a dispozițiilor de lege criticate la situația dedusă judecății. De altfel, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 8 și 12 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, și a dispozițiilor art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările și completările ulterioare, respectiv a art. 2.526 din Codul civil, prin Decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 860 din 24 octombrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a stabilit următoarele: „actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plății către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului.“19. Cu privire la susținerile autorilor excepției potrivit cărora textul de lege criticat contravine dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Constituție, fiind lipsit de logică juridică și golind de conținut funcția de control, întrucât nu mai pot fi recuperate pagubele mai vechi de 3 ani create angajatorilor, Curtea constată că acestea sunt neîntemeiate. Stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție este în atribuția legiuitorului, fără ca prin aceasta să se încalce principiul legalității, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituție. Prin decizia sus-menționată, paragrafele 45-48, Înalta Curte a stabilit că, în ceea ce privește obligația instituită prin art. 256 din Codul muncii de restituire a unei plăți nedatorate, ce vizează un fapt juridic licit ce exclude ideea de culpă, termenul de 3 ani începe să curgă de la momentul efectuării plății, când angajatorul trebuia să cunoască împrejurarea că a făcut o plată nedatorată, neputându-se susține că ulterior plății au apărut elemente care au determinat caracterul nedatorat al acesteia, precum raportul Curții de Conturi sau raportul altui organ cu atribuții de control. Indiferent de constatările unor organe de control cu privire la caracterul datorat sau nedatorat al drepturilor salariale achitate de angajator, acesta trebuia în momentul plății să cunoască dacă plata bănească către angajați era în concordanță cu dispozițiile care reglementau plata salariilor, dată la care evident angajatorul cunoștea identitatea angajaților cărora le-a acordat drepturi bănești. În acest sens, începutul cursului prescripției extinctive este marcat de două momente, și anume: un moment subiectiv, cel al cunoașterii tuturor elementelor cerute de lege, și un moment obiectiv, acela la care angajatorul trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripția se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și recuperarea acesteia.

20.Referitor la critica de neconstituționalitate raportată la dispozițiile art. 16 din Constituție și bazată pe faptul că reglementarea angajării răspunderii patrimoniale în condițiile prevăzute de textul de lege criticat ar fi diferită față de cea prevăzută de art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, Curtea reține că această critică nu poate fi primită. Referitor la semnificația art. 16 alin. (1) din Constituție, Curtea a statuat, cu valoare de principiu, prin Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, că principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite și, în același timp, acesta nu exclude ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite. În consecință, un tratament diferit trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice.

21.Având în vedere această jurisprudență, Curtea constată că prevederea de lege criticată, potrivit căreia acțiunea în răspundere patrimonială a angajatului se prescrie în termen de 3 ani de la data producerii pagubei, nu contravine dispozițiilor art. 16 din Constituție, neinstituind nici privilegii și nici discriminări. În realitate, autorii excepției compară două texte de lege, ceea ce, potrivit jurisprudenței constante a Curții Constituționale, este inadmisibil, deoarece examinarea constituționalității unui text de lege are în vedere conformitatea acestui text cu dispozițiile și principiile constituționale, iar nu compararea prevederilor mai multor legi între ele (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 701 din 27 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României , Partea I, nr. 906 din 8 decembrie 2015, paragraful 15).

22.De altfel, prin Decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, precitată, paragrafele 69 și 70, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că dispozițiile art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 „sunt în măsură să înlăture orice dubiu cu privire la momentul nașterii dreptului la acțiunea în răspundere patrimonială sau în restituirea unei plăți nedatorate, în condițiile în care momentul începerii cursului prescripției extinctive este unul singur, bine determinat, respectiv «data producerii pagubei». Chiar în condițiile în care Legea nr. 62/2011 nu a abrogat dispozițiile art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, prevalența art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 față de art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii este determinată de principiul de drept specialia generalibus derogant, dat fiind faptul că Legea nr. 62/2011 este legea specială în materia conflictelor de muncă dintre partenerii de dialog social“.

23.Cu privire la pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 21 și ale art. 6 din Convenție, Curtea reține că aceasta este neîntemeiată. Prin Decizia nr. 251 din 6 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 303 din 17 aprilie 2008, referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privind termenul general de prescripție de 3 ani, Curtea a reținut că „instituția prescripției, în general, și termenele în raport cu care aceasta își produce efectele nu pot fi considerate de natură să îngrădească accesul liber la justiție, finalitatea for fiind, dimpotrivă, de a-l facilita, prin asigurarea unui climat de ordine, indispensabil exercitării în condiții optime a acestui drept constituțional, prevenindu-se eventualele abuzuri și limitându-se efectele perturbatoare asupra stabilității și securității raporturilor juridice civile. Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și instituirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă. Departe de a constitui o negare a dreptului în sine, asemenea exigențe dau expresie ordinii de drept, absolutizarea exercițiului unui anume drept având consecință fie negarea, fie amputarea drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, cărora statul este ținut să le acorde ocrotire, în egală măsură“. Mai mult, în jurisprudența sa referitoare la dreptul de acces la justiție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut, prin Hotărârea din 10 mai 2001, pronunțată în Cauza Z și alții împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, că art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale poate fi invocat de orice persoană care consideră că a existat o ingerință ilegală în privința exercițiului unuia dintre drepturile sale având caracter civil, adăugând însă că „dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut“ și că „acesta poate fi supus unor restricții legitime, cum ar fi termenele legale de prescripție“.

24.Referitor la critica ce vizează încălcarea art. 44 din Constituție privind dreptul de proprietate privată, prin faptul că dispoziția de lege criticată îngrădește nelegal posibilitatea de recuperare a prejudiciului, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată, deoarece textul de lege criticat reglementează tocmai posibilitatea de recuperare a pagubelor aduse angajatorului, necontravenind astfel principiului constituțional potrivit căruia proprietatea privată este garantată și ocrotită prin lege.

25.Cât privește pretinsa expropriere fără a fi impusă de o cauză de utilitate publică și fără dreaptă și prealabilă despăgubire, Curtea reține că și această critică este neîntemeiată, deoarece textul de lege criticat nu reglementează măsura exproprierii, ci instituie un termen de prescripție de 3 ani pentru acțiunile privind răspunderea patrimonială a angajatului.

26.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Fondul Român de Contragarantare - S.A. în Dosarul nr. 16.076/3/2017 (număr în format vechi 26/2018), de Societatea Națională de Radiocomunicații - S.A. în Dosarul nr. 24.482/3/2017 (număr în format vechi 867/2018) și de Agenția Națională pentru Romi în dosarele nr. 44.127/3/2018 (număr în format vechi 2.513/2019), nr. 44.126/3/2018 (număr în format vechi 3.089/2019), nr. 44.129/3/2018 (număr în format vechi 2.712/2019) și nr. 31.070/3/2018* (număr în format vechi 2.102/2019) ale Curții de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și constată că dispozițiile art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011 sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 14 iulie 2020.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Ioana Marilena Chiorean