Decizia nr. 17 din 17 martie 2021

Dosar nr. 156/1/2021

S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Brașov - Secția penală în Dosarul nr. 19.809/197/2018*, prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

În interpretarea art. 40 alin. (1) din Codul penal, instanța învestită cu judecarea unei cauze este obligată să realizeze și contopirea pedepsei aplicate pentru infracțiunea dedusă judecății cu pedepsele aplicate anterior inculpatului pentru infracțiuni concurente, în situația particulară în care, în urma aplicării dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 187/2012, s-ar ajunge ca inculpatul să execute o pedeapsă având o durată mai mare decât cea care ar rezulta în cazul executării succesive a tuturor mandatelor de executare emise pe numele acestuia?

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală și art. 36 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare.

Ședința a fost prezidată de către președintele Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, domnul judecător Daniel Grădinaru.

La ședința de judecată a participat doamna Ana-Maria Deaconescu-Belulescu, magistrat-asistent în cadrul Secției penale, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 38 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost reprezentat de doamna procuror Marinela Mincă.

Judecător-raportor a fost desemnat, conform art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, doamna judecător Anca-Mădălina Alexandrescu, judecător în cadrul Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 156/1/2021 aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

A menționat că la dosar au transmis puncte de vedere curțile de apel Iași, București, Timișoara, Alba Iulia, Galați, Suceava, Constanța, Brașov, Bacău, Ploiești, Cluj, Craiova, Oradea și Pitești care, după caz, au făcut referire și la punctele de vedere ale unora dintre instanțele arondate, facultățile de drept din cadrul Universității „Titu Maiorescu“ din București, Universității de Vest din Timișoara, Universității „Lucian Blaga“ din Sibiu, Universității „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași, precum și Direcția legislație, studii, documentare și informatică juridică din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În continuare, a învederat că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, care a fost comunicat părții la data de 24 februarie 2021, potrivit dispozițiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Adresa nr. 152/C/156/III-5/2021 din 23 februarie 2021, a comunicat că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept cu care a fost sesizată instanța, fiind depuse și concluzii scrise, în sensul respingerii sesizării, ca inadmisibilă.

Magistratul-asistent a mai precizat că, ulterior întocmirii și depunerii raportului de către judecătorul-raportor, Curtea de Apel Târgu Mureș a transmis punctul de vedere exprimat asupra problemei de drept supuse analizei.

Președintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Daniel Grădinaru, constatând că nu sunt cereri sau excepții de formulat, a solicitat doamnei procuror Marinela Mincă să susțină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la problema supusă dezbaterii în Dosarul nr. 156/1/2021.

Reprezentantul Ministerului Public a solicitat respingerea sesizării, ca inadmisibilă, apreciind că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege.

În acest sens a arătat că, pe de o parte, nu este îndeplinită condiția privind existența unei veritabile chestiuni de drept care să aibă ca premisă existența unei dificultăți de interpretare a normei juridice, iar, pe de altă parte, sesizarea tinde la rezolvarea implicită a unei chestiuni ce ține de particularitățile fondului speței.

A precizat că dispozițiile art. 40 alin. (1) din Codul penal instituie, în mod clar și neechivoc, obligativitatea contopirii pedepselor pentru infracțiuni concurente, iar conținutul normei juridice nu generează dificultăți rezonabile de interpretare pentru instanța de trimitere.

În situația în care instanța ar trece peste aceste argumente și s-ar ajunge la soluționarea pe fond a chestiunii de drept, a arătat că din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 40 alin. (1) din Codul penal și art. 39 din același cod rezultă că, în cazul reținerii concursului de infracțiuni drept cauză de agravare a pedepsei, aplicarea tratamentului sancționator corespunzător acestei forme a pluralității de infracțiuni este obligatorie pentru instanța învestită cu judecarea ultimei infracțiuni.

A menționat că această obligație subzistă atât în situația în care infracțiunile care intră în concurs sunt judecate în aceeași cauză, cât și în situația în care sunt judecate în cauze separate.

A susținut că argumentele prezentate anterior, cu privire la obligativitatea aplicării dispozițiilor art. 40 alin. (1) din Codul penal, își mențin valabilitatea și în ipoteza particulară invocată de instanța de trimitere, respectiv în cazul intervenției unei situații tranzitorii, întrucât nu au fost prevăzute excepții de la dispoziția legală, nici în situația în care rezultatul contopirii ar fi defavorabil inculpatului.

Președintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, reținându-se dosarul în pronunțare.

ÎNALTA CURTE,

asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Obiectul sesizării

Prin Încheierea de ședință din 23 octombrie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 19.809/197/2018*, Curtea de Apel Brașov -– Secția penală a sesizat, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casație și Justiție pentru a pronunța o hotărâre prealabilă în vederea dezlegării de principiu a următoarei chestiuni de drept: „În interpretarea art. 40 alin. (1) din Codul penal, instanța învestită cu judecarea unei cauze este obligată să realizeze și contopirea pedepsei aplicate pentru infracțiunea dedusă judecății cu pedepsele aplicate anterior inculpatului pentru infracțiuni concurente, în situația particulară în care, în urma aplicării dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 187/2012, s-ar ajunge ca inculpatul să execute o pedeapsă având o durată mai mare decât cea care ar rezulta în cazul executării succesive a tuturor mandatelor de executare emise pe numele acestuia?“.

Cauza a fost înregistrată la Înalta Curte de Casație și Justiție cu nr. 156/1/2021, fiind fixat termen de soluționare la data de 17 martie 2021.

II. Expunerea succintă a cauzei și soluția propusă de instanța care a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție

Prin Rechizitoriul nr. 5.767/P/2016 din 25 iulie 2018 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Brașov s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului E.Z.C, sub aspectul comiterii infracțiunilor de înșelăciune și de uz de fals, prevăzute de art. 244 alin. (1) și (2) din Codul penal și art. 323 din Codul penal, cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal, reținânduse că, în cursul lunii octombrie 2015, în calitate de reprezentant în fapt al (...) a indus în eroare pe reprezentanții (...) cu privire la achitarea contravalorii mărfurilor achiziționate, prin completarea ordinului de plată cu seria (...) și transmiterea unei copii a acestuia pe adresa de e-mail a societății vânzătoare, cunoscând că ordinul de plată este falsificat și atestând, astfel, în mod nereal, faptul că societatea cumpărătoare a achitat contravaloarea mărfurilor.

În urma parcurgerii procedurii simplificate a recunoașterii învinuirii, constatând întemeiată acuzația penală, Judecătoria Brașov, prin Sentința penală nr. (...) din 8 februarie 2019, a dispus condamnarea inculpatului la pedepsele de 1 an și 3 luni de închisoare, în baza art. 244 alin. (1) și (2) din Codul penal, respectiv 6 luni de închisoare, în baza art. 323 teza a II-a din Codul penal, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de înșelăciune și de uz de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

În baza art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal i-a fost aplicată inculpatului pedeapsa cea mai grea de 1 an și 3 luni închisoare la care a fost adăugat un spor de o treime din cealaltă pedeapsă, pedeapsa rezultantă principală stabilită pentru inculpat fiind de 1 an și 5 luni de închisoare.

Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, instanța de fond a reținut, cu privire la contopirea pedepselor, că prin Sentința penală nr. (...) a Tribunalului Maramureș, definitivă prin Decizia penală nr. (...) din 16 iunie 2017 a Curții de Apel Cluj, inculpatul a fost condamnat cu luarea în considerare a dispozițiilor Codului penal anterior la 21 de pedepse de 4 ani de închisoare și 6 pedepse de 3 ani de închisoare.

S-a apreciat că, în eventualitatea în care s-ar contopi pedepsele aplicate inculpatului prin hotărârea pronunțată în cauza dedusă judecății cu cele aplicate prin Sentința penală nr. (...) a Tribunalului Maramureș, definitivă prin Decizia penală nr. (...) din 16 iunie 2017 a Curții de Apel Cluj, s-ar ajunge la maximul general al pedepsei închisorii, situație evident defavorabilă inculpatului în raport cu împrejurarea în care ar executa, succesiv, mandatele de executare emise în temeiul mai multor hotărâri de condamnare pentru fapte concurente.

Împotriva acestei sentințe penale a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Brașov.

Prin Decizia penală nr. (...) din 9 mai 2019, Curtea de Apel Brașov - Secția penală a admis apelul declarat de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Brașov împotriva Sentinței penale nr. (...) a Judecătoriei Brașov, pe care a desființat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În motivarea soluției, instanța de control judiciar a arătat că efectuarea contopirii pedepselor este obligatorie pentru instanță, iar nu facultativă, și, apreciind că operațiunea contopirii trebuie realizată de instanța de fond, a admis apelul și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare Judecătoriei Brașov.

La termenul de judecată din 11 iunie 2020, Judecătoria Brașov a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor reținute în sarcina inculpatului din infracțiunea de înșelăciune, prevăzută de art. 244 alin. (1) și (2) din Codul penal, și de uz de fals, prevăzută de art. 323 din Codul penal, ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal, în infracțiunile de înșelăciune, prevăzută de art. 244 alin. (1) și (2) din Codul penal, și uz de fals, prevăzută de art. 323 teza a II-a din Codul penal, ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal.

Prin Sentința penală nr. (...) din (...) Judecătoria Brașov a dispus condamnarea inculpatului pentru cele două infracțiuni imputate la pedepsele de 9 luni de închisoare, respectiv 3 luni de închisoare.

Totodată, respectând dispozițiile deciziei penale prin care sa dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, a făcut aplicarea dispozițiilor privind concursul de infracțiuni, respectiv recidiva, prin raportare la toate condamnările menționate în fișa de cazier a inculpatului.

Împotriva acestei soluții a declarat apel inculpatul, criticând, printre altele, și dispozițiile privind contopirea pedepselor aplicate pentru infracțiunile deduse judecății cu cele aplicate anterior.

În ședința publică din 22 octombrie 2020, Curtea de Apel Brașov - Secția penală a pus în discuție sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea dezlegării unei chestiuni de drept, respectiv: „În interpretarea art. 40 alin. (1) din Codul penal, instanța învestită cu judecarea unei cauze este obligată să realizeze și contopirea pedepsei aplicate pentru infracțiunea dedusă judecății cu pedepsele aplicate anterior inculpatului pentru infracțiuni concurente, în situația particulară în care, în urma aplicării dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 187/2012, s-ar ajunge ca inculpatul să execute o pedeapsă având o durată mai mare decât cea care ar rezulta în cazul executării succesive a tuturor mandatelor de executare emise pe numele acestuia?“.

Prin Încheierea din 23 octombrie 2020, dată stabilită pentru deliberarea și pronunțarea asupra sesizării, Curtea de Apel Brașov - Secția penală a constatat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală.

În raport cu dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală, instanța de apel a apreciat admisibilă sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, întrucât este învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, în calea de atac a apelului; de lămurirea modului de rezolvare a problemei de drept în discuție depinde soluționarea în fond a cauzei; problema de drept pusă în discuție nu face obiectul unui recurs în interesul legii, iar asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat deja printr-o decizie întemeiată pe dispozițiile art. 471 alin. (1) din Codul de procedură penală sau printr-o hotărâre, în baza art. 475 din Codul de procedură penală.

În ceea ce privește utilitatea obținerii unei soluții cu privire la problema de drept ridicată, Curtea de Apel Brașov - Secția penală a avut în vedere hotărârile pronunțate împotriva inculpatului, în care au fost expuse opinii diferite în ceea ce privește caracterul obligatoriu sau facultativ al operațiunii de contopire a pedepselor.

În acest sens, s-a constatat că, la momentul pronunțării sentinței penale apelate, pe numele inculpatului exista un număr de trei mandate de executare a pedepsei închisorii care, dacă ar fi fost executate succesiv, ar reprezenta un total de 13 ani și 3 luni de închisoare. Or, adăugând și pedeapsa stabilită de instanță pentru infracțiunile deduse judecății în cauză, respectiv de 10 luni de închisoare, în măsura în care nu s-ar realiza contopirea, s-ar ajunge la un total de 14 ani și 1 lună de închisoare, în timp ce în urma contopirii pedepselor se atinge maximul general al pedepsei închisorii, respectiv 30 de ani de închisoare.

Prin urmare, s-a apreciat că dispozițiile art. 40 alin. (1) din Codul penal nu ar trebui aplicate, în mod obligatoriu, întrucât prin operațiunea de contopire pedeapsa rezultantă este mai mare decât durata cumulată a mandatelor de executare a pedepselor emise pe numele aceleiași persoane pentru fapte concurente.

De asemenea s-a motivat că, în general, contopirea este o operațiune favorabilă inculpatului, menită a evita executarea totală a pedepselor stabilite prin hotărâri definitive de condamnare.

Opinia reprezentantului Ministerului Public a fost în sensul că se impune sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât de soluționarea chestiunii de drept depinde justa soluționare a cauzei.

Inculpatul, prin apărătorul desemnat din oficiu, a apreciat că se impune sesizarea instanței supreme întrucât chestiunea de drept pusă în discuție nu a primit încă o dezlegare.

III. Opinia instanțelor judecătorești

Au comunicat puncte de vedere asupra problemei de drept în discuție curțile de apel Iași, București, Timișoara, Alba Iulia, Galați, Suceava, Constanța, Brașov, Bacău, Pitești, Ploiești, Craiova, Oradea, Cluj și Târgu Mureș care, după caz, au făcut referire și la punctele de vedere ale unora dintre instanțele arondate.

Răspunsurile curților de apel Cluj și Ploiești, ale tribunalelor Constanța, Cluj, Sălaj și Bistrița-Năsăud și ale judecătoriilor Hârlău, Pașcani, Răducăneni, Bârlad, Huși, Sfântu Gheorghe, Târgu Secuiesc, Întorsura Buzăului, Brașov, Făgăraș, Zărnești, Babadag, Tulcea, Medgidia, Mangalia, Năsăud și Beclean cuprind doar mențiunea neidentificării în jurisprudența acestora a unor hotărâri relevante pentru problema de drept ce face obiectul sesizării.

Într-o primă opinie, majoritară, exprimată de Curtea de Apel Brașov (o parte dintre magistrați), Curtea de Apel Constanța, Curtea de Apel Alba Iulia (o parte dintre magistrați), Curtea de Apel Timișoara, Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Suceava, Tribunalul Brașov, Tribunalul Timiș, Tribunalul Brăila, Tribunalul București, Tribunalul Călărași, Tribunalul Ialomița, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Giurgiu, Judecătoria Alexandria, Judecătoria Turnu Măgurele, Judecătoria Roman, Judecătoria Măcin, Tribunalul Iași, Tribunalul Vaslui, Judecătoria Lugoj (o parte dintre magistrați), Judecătoria Iași, Judecătoria Vaslui, Judecătoria Rupea, Judecătoria Timișoara, Judecătoria Măcin, Judecătoria Constanța (o parte dintre magistrați), s-a susținut că, în cauză, instanța învestită cu judecarea unei cauze este obligată să realizeze și contopirea pedepsei aplicate pentru infracțiunea dedusă judecății cu pedepsele aplicate anterior inculpatului pentru infracțiuni concurente, deși, în urma aplicării dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 187/2012, s-ar ajunge ca inculpatul să execute o pedeapsă având o durată mai mare decât cea care ar rezulta în urma executării succesive a tuturor mandatelor de executare emise pe numele acestuia.

Într-o a doua opinie, minoritară, exprimată de magistrații curților de apel Iași, Pitești, București - Secția I penală, Galați (o parte dintre magistrați), Târgu Mureș, ai tribunalelor Teleorman, Covasna, Caraș-Severin, Arad și ai judecătoriilor Bistrița, Baia Mare, Lugoj, Oradea, Roșiori de Vede, Videle, s-a apreciat că, în problema de drept dedusă dezbaterii, instanța învestită cu judecarea unei cauze nu este obligată să realizeze și contopirea pedepsei aplicate prin infracțiunea dedusă judecății cu pedepsele aplicate anterior inculpatului pentru infracțiuni concurente în situația particulară în care, în urma aplicării dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 187/2012, s-ar ajunge ca inculpatul să execute o pedeapsă având o durată mai mare decât cea care ar rezulta în cazul executării succesive a tuturor mandatelor de executare emise pe numele acestuia.

Într-o a treia opinie, minoritară, exprimată de magistrații Tribunalului Covasna și ai Judecătoriei Onești, s-a apreciat că dispozițiile art. 40 alin. (1) din Codul penal nu au caracter imperativ, în sensul că instanța învestită cu judecarea unei cauze nu este obligată să realizeze și contopirea pedepsei aplicate pentru infracțiunea dedusă judecății cu pedepsele aplicate anterior inculpatului pentru infracțiuni concurente, situația juridică urmând a fi clarificată pe cale separată, conform dispozițiilor art. 585 din Codul de procedură penală.

Potrivit unei alte opinii exprimate de magistrații Curții de Apel Oradea și ai Curții de Apel București - Secția a II-a penală s-a apreciat că, în speță, nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, prin întrebarea formulată urmărindu-se rezolvarea problemei generate de incidența textelor de lege în contextul particular al cauzei.

IV. Examenul jurisprudenței în materie 1. Jurisprudența Curții Constituționale

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 822 din 3 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 127 din 18 februarie 2016, s-a dispus respingerea, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate privind dispozițiile art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, arătându-se, în esență, că, în ipoteza reglementată de acest text de lege, în aplicarea pedepsei rezultante, nu se poate reține existența unei succesiuni de legi penale, momentul în raport cu care se apreciază aplicarea legii penale în timp fiind cel al realizării integrale, al definitivării concursului real de infracțiuni. În aceste condiții este obligatorie aplicarea legii noi tratamentului sancționator al concursului de infracțiuni, nefiind obligatorie aplicarea legii noi atunci când toate faptele sunt comise sub legea veche, dar judecarea lor are loc sub legea nouă, în această din urmă ipoteză urmând a se face aplicarea celor statuate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 (paragraful 16).

Prin Decizia nr. 286 din 9 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 569 din 30 iunie 2020, instanța de contencios constituțional a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de instanța de judecată, din oficiu, în Dosarul nr. 8.405/2/2017 al Curții de Apel București - Secția a II-a penală și a constatat că prevederile art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

În considerentele deciziei s-a reținut că „art. 10 din Legea nr. 187/2012 reglementează tratamentul sancționator al pluralității de infracțiuni care și-a desăvârșit configurația prin comiterea ultimei infracțiuni sub legea nouă, așa încât pedeapsa rezultantă urmează să se aplice potrivit principiului «legii mai conforme cu interesele apărării sociale», care este legea nouă. Curtea a reținut că stabilirea limitelor apărării sociale este atributul exclusiv al legiuitorului, conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituțional de unică autoritate legiuitoare a țării, prevăzut la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală. De altfel, Curtea a constatat că, în aplicarea pedepsei rezultante, în ipoteza reglementată de art. 10 din Legea nr. 187/2012, nu se poate reține existența unei succesiuni de legi penale, momentul în raport cu care se apreciază aplicarea legii penale în timp fiind cel al realizării integrale, al definitivării concursului real de infracțiuni“.

De asemenea, Curtea a reținut că „inculpatul, prin săvârșirea unei infracțiuni și sub imperiul legii noi, a înțeles să o încalce și pe aceasta, expunându-se consecințelor care derivă din acest fapt, așa încât aplicarea dispozițiilor legii noi în privința concursului, în ipoteza săvârșirii unei infracțiuni sub legea nouă, era previzibilă pentru inculpat“ (paragraful 14).

2.Jurisprudența relevantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală

Prin Decizia nr. 7 din 2 martie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 251 din 5 aprilie 2016), s-a stabilit că, în aplicarea dispozițiilor art. 5 din Codul penal, în cazul pluralității de infracțiuni constând în săvârșirea unor infracțiuni anterior datei de 1 februarie 2014, respectiv a unor infracțiuni comise după intrarea în vigoare a noului Cod penal, pentru infracțiunile săvârșite anterior datei de 1 februarie 2014 se va aplica legea penală mai favorabilă - identificată ca fiind legea veche sau legea nouă -, iar pentru infracțiunile săvârșite sub imperiul legii penale noi, precum și pentru tratamentul sancționator al concursului de infracțiuni se va aplica legea nouă, conform art. 3 din Codul penal și art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal.

3.Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală

În jurisprudența Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu au fost identificate decizii relevante pentru problema sesizată.

4.Jurisprudența relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului

Nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată.

V. Opinia specialiștilor consultați

În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată opinia scrisă a unor specialiști recunoscuți cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării, la dosar fiind transmise puncte de vedere din partea Universității „Titu Maiorescu“ din București, Universității de Vest din Timișoara, Universității „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași și Universității „Lucian Blaga“ din Sibiu.

Astfel, Universitatea „Titu Maiorescu“ din București - Facultatea de Drept a apreciat că din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 40 din Codul penal cu cele ale art. 39 din același cod rezultă că reținerea concursului de infracțiuni drept cauză de agravare a pedepsei și aplicarea corespunzătoare a tratamentului sancționator corespunzător acestei forme de pluralități de infracțiuni sunt obligatorii pentru instanța de judecată, dacă starea de pluralitate este constatată la momentul judecării cauzei în primă instanță.

Referitor la incidența principiului aplicării legii penale mai favorabile s-a arătat că, în raport cu problema de drept expusă, nu este incident principiul aplicării legii penale mai favorabile înainte de rămânerea definitivă a hotărârii, ci principiul activității legii penale.

Universitatea de Vest din Timișoara - Facultatea de Drept a transmis opinia acestei instituții, în sensul că sesizarea este inadmisibilă, întrucât ceea ce se solicită nu este o hotărâre de principiu care să soluționeze o chestiune de drept, ci o soluție de caz, dispozițiile legale invocate fiind lipsite de echivoc.

Universitatea „Lucian Blaga“ din Sibiu - Facultatea de Drept a arătat, în ceea ce privește caracterul obligatoriu sau facultativ al contopirii pedepselor pentru infracțiunile concurente, că instanța de judecată învestită cu judecarea ultimei infracțiuni ce intră în componența concursului de infracțiuni este obligată să constate incidența acestei forme a pluralității de infracțiuni și să dea eficiență dispozițiilor legale privitoare la sancționarea concursului de infracțiuni. În acest sens, s-a arătat că dispozițiile art. 40 alin. (1) din Codul penal au caracter imperativ, ele neputând fi interpretate în sensul că operațiunea de contopire are un caracter facultativ pentru instanță, iar contopirea ar putea fi făcută sau nu ulterior, pe calea unei cereri separate, în funcție de interesul inculpatului.

În ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 187/2012, care prevăd obligativitatea aplicării dispozițiilor legii noi în ceea ce privește tratamentul sancționator al pluralității de infracțiuni, în cazul în care cel puțin una dintre infracțiunile din structura pluralității a fost comisă sub legea nouă, s-a arătat că, în astfel de cazuri, tratamentul sancționator al concursului de infracțiuni din noua lege, evident mult mai sever, ar trebui să se aplice doar în situația în care toate infracțiunile ce intră în concurs au fost săvârșite sub imperiul legii noi, fiind evident că persoana condamnată a cunoscut, la momentul comiterii faptelor, care este tratamentul sancționator al concursului de infracțiuni.

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași a menționat că aplicarea dispozițiilor art. 40 din Codul penal este obligatorie, având în vedere formularea imperativă folosită („se aplică dispozițiile art. 39“) din cuprinsul textului de lege. Prin urmare, reiese fără dubiu caracterul obligatoriu al aplicării dispozițiilor art. 40 alin. (1) din Codul penal și a dispozițiilor art. 39 din Codul penal, în cazul existenței ipotezei reglementate de acest text, fără ca instanța să poată aprecia cu privire la acest aspect în funcție de diverse ipoteze și de oportunitatea operațiunii prin prisma efectelor produse asupra sancțiunii rezultante și a situației celui condamnat.

Astfel, s-a arătat că pedepsele stabilite pentru fiecare dintre infracțiunile concurente trebuie repuse în individualitatea lor, la nevoie, prin descontopirea unor pedepse rezultante parțial deja definitiv pronunțate, urmând a se aplica apoi sistemul sancționator al concursului de infracțiuni, indiferent de situațiile particulare care ar putea să apară, respectiv incidența sau lipsa incidenței dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal.

VI. Punctul de vedere exprimat de Direcția legislație, studii, documentare și informatică juridică din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție este în sensul că sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, care formează obiectul Dosarului nr. 156/1/2021, este inadmisibilă, întrucât nu este întrunită condiția privind existența unei veritabile chestiuni de drept, configurată în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală referitoare la dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală, atât din perspectiva inexistenței unei dificultăți rezonabile de interpretare a normei juridice, cât și din perspectiva depășirii cadrului unei interpretări in abstracto a acesteia.VII. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

Prin concluziile scrise, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - a susținut că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, motiv pentru care se impune respingerea sesizării, ca inadmisibilă.

VIII. Dispoziții legale incidente

Art. 39 din Codul penal - Pedeapsa principală în caz de concurs de infracțiuni

(1)În caz de concurs de infracțiuni, se stabilește pedeapsa pentru fiecare infracțiune în parte și se aplică pedeapsa, după cum urmează:

(...)

b)când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite;

(...)

Art. 40 din Codul penal - Contopirea pedepselor pentru infracțiuni concurente

(1)Dacă infractorul condamnat definitiv este judecat ulterior pentru o infracțiune concurentă, se aplică dispozițiile art. 39.

(2)Dispozițiile art. 39 se aplică și în cazul în care, după ce o hotărâre de condamnare a rămas definitivă, se constată că cel condamnat mai suferise o condamnare definitivă pentru o infracțiune concurentă.

(3)Dacă infractorul a executat integral sau parțial pedeapsa aplicată prin hotărârea anterioară, ceea ce s-a executat se scade din durata pedepsei aplicate pentru infracțiunile concurente.

(4)Dispozițiile privitoare la aplicarea pedepsei în caz de concurs de infracțiuni se aplică și în cazul în care condamnarea la pedeapsa detențiunii pe viață a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii.

(5)În cazul contopirii pedepselor conform alin. (1)-(4) se ține seama și de pedeapsa aplicată printr-o hotărâre de condamnare pronunțată în străinătate, pentru o infracțiune concurentă, dacă hotărârea de condamnare a fost recunoscută potrivit legii.

Art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal

Tratamentul sancționator al pluralității de infracțiuni se aplică potrivit legii noi atunci când cel puțin una dintre infracțiunile din structura pluralității a fost comisă sub legea nouă, chiar dacă pentru celelalte infracțiuni pedeapsa a fost stabilită potrivit legii vechi, mai favorabilă.

IX. Raportul asupra chestiunii de drept supuse dezlegării

Opinia judecătorului-raportor este în sensul că dispozițiile legale incidente - art. 40 alin. (1) din Codul penal - instituie, în mod clar și neechivoc, obligativitatea contopirii pedepselor pentru infracțiuni concurente, iar conținutul normei juridice nu generează dificultăți rezonabile de interpretare pe cale judecătorească.

Constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, judecătorul-raportor a apreciat că sesizarea este inadmisibilă.

X. Înalta Curte de Casație și Justiție

Examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Brașov - Secția penală în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor în chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reține următoarele:

Reglementând cerințele de admisibilitate a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, legiuitorul a stabilit în art. 475 din Codul de procedură penală posibilitatea instanțelor învestite cu soluționarea cauzei în ultimă instanță care constată, în cursul judecății, existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei și asupra căreia instanța supremă nu a statuat încă printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui asemenea recurs să sesizeze Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu respectivei probleme de drept.

În consecință, în raport cu textul legal mai sus evocat, se constată că admisibilitatea unei sesizări formulate în procedura pronunțării unei hotărâri prealabile este condiționată de îndeplinirea, în mod cumulativ, a următoarelor trei cerințe:

–instanța care a formulat întrebarea să fie învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță;

–soluționarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării;

–chestiunea de drept supusă analizei să nu fi primit o rezolvare anterioară printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și să nu facă obiectul unui asemenea recurs în curs de soluționare.

În cauză este îndeplinită prima condiție, referitoare la existența unei cauze pendinte aflate în curs de judecată în ultimă instanță, Curtea de Apel Brașov - Secția penală fiind învestită cu soluționarea apelului declarat de inculpatul E.Z.C. împotriva Sentinței penale nr. 1.086 din 4 august 2020, pronunțată de Judecătoria Brașov în Dosarul nr. 19.809/197/2018*.

Totodată, este întrunită și cea de-a treia cerință enunțată, întrucât chestiunea de drept cu a cărei dezlegare a fost sesizată instanța supremă nu a primit o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă anterioară sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui asemenea recurs.

În ceea ce privește cerința referitoare la natura chestiunii ce poate face obiectul sesizării și la aptitudinea dezlegării date de a avea consecințe juridice directe asupra modului de rezolvare a fondului cauzei, se constată că aceasta nu este îndeplinită în cauză.

Din acest ultim punct de vedere, Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept în materie penală a statuat asupra înțelesului care trebuie atribuit sintagmei „chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei“, regăsită în cuprinsul art. 475 din Codul de procedură penală.

S-a arătat, în primul rând, că între problema de drept a cărei lămurire se solicită (indiferent dacă ea vizează o normă de drept material sau o dispoziție de drept procesual) și soluția ce urmează a fi dată de către instanță trebuie să existe o relație de dependență, în sensul ca decizia instanței supreme să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii (Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, deciziile nr. 11 din 2 iunie 2014 și nr. 19 din 15 septembrie 2014).

În al doilea rând, este necesar ca sesizarea să tindă la interpretarea in abstracto a unor dispoziții legale determinate, iar nu la rezolvarea implicită a unor chestiuni ce țin de particularitățile fondului speței (Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, deciziile nr. 14 din 12 mai 2015, nr. 26 și 28 din 29 octombrie 2015, nr. 7 din 2 martie 2016, nr. 10 din 12 aprilie 2016, nr. 14 din 18 mai 2016 și nr. 27 din 12 decembrie 2017).

În ipoteza aprecierii ca admisibile a unor sesizări prin care se tinde, dimpotrivă, la dezlegarea unor probleme pur teoretice ori la rezolvarea directă a unor chestiuni ce țin de situația în cauză, există riscul transformării mecanismului hotărârii prealabile fie într-o „procedură dilatorie pentru litigii caracterizate, prin natura lor, ca fiind urgente, fie într-o procedură care va substitui mecanismul recursului în interesul legii“.

De asemenea se observă că scopul reglementării art. 475 din Codul de procedură penală este preîntâmpinarea apariției practicii neunitare, titulari ai cererii de sesizare fiind doar instanțele, acestea având un drept suveran de a aprecia asupra sesizării, atunci când completul sesizat constată că, la procesul deliberării, interpretarea normelor de drept constituie o dificultate.

Or, din lecturarea încheierii prin care a fost sesizată Înalta Curte cu întrebarea supusă dezbaterii se observă că aceasta nu ridică probleme de interpretare a textului legal, dispozițiile art. 40 alin. (1) din Codul penal instituie, în mod clar și neechivoc, obligativitatea contopirii pedepselor pentru infracțiuni concurente, iar conținutul normei juridice nu generează dificultăți rezonabile de interpretare pe cale judecătorească.

În acest context, se constată că, de fapt, instanța de trimitere solicită o confirmare a soluției care se prefigurează în cauză. Or, așa cum a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală în considerentele Deciziei nr. 26 din 23 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 13 aprilie 2018, „procedura pronunțării unei asemenea hotărâri este condiționată (...) de existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea cauzei în care s-a dispus sesizarea, nefiind permis a se apela la acest mijloc legal în scopul de a primi de la instanța supremă rezolvarea în concret a speței“.

Prin urmare, cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală poate fi făcută numai în ipoteza în care, în cursul soluționării unei cauze, se pune problema interpretării unor dispoziții legale neclare, echivoce, care ar putea conduce la adoptarea unor soluții diferite în rezolvarea aceleiași spețe.

Așadar, nu se poate folosi procedura hotărârii prealabile dacă aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident, încât să nu lase loc niciunei îndoieli rezonabile cu privire la modul de soluționare a întrebării adresate în cauză.

Pentru argumentele ce precedă se apreciază că simpla lectură a celor două articole este lămuritoare, neimpunându-se intervenția instanței supreme prin mecanismul întrebării prealabile.

Pentru motivele arătate, în temeiul art. 475 și art. 477 din Codul de procedură penală,

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Brașov - Secția penală, în Dosarul nr. 19.809/197/2018*, prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile în vederea dezlegării de principiu a următoarei chestiuni de drept:

În interpretarea art. 40 alin. (1) din Codul penal, instanța învestită cu judecarea unei cauze este obligată să realizeze și contopirea pedepsei aplicate pentru infracțiunea dedusă judecății cu pedepsele aplicate anterior inculpatului pentru infracțiuni concurente, în situația particulară în care, în urma aplicării dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 187/2012, s-ar ajunge ca inculpatul să execute o pedeapsă având o durată mai mare decât cea care ar rezulta în cazul executării succesive a tuturor mandatelor de executare emise pe numele acestuia?

Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 martie 2021.

PREȘEDINTELE SECȚIEI PENALE A ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

judecător DANIEL GRĂDINARU

Magistrat-asistent,

Ana-Maria Deaconescu-Belulescu