Decizie nr. 26 din 29 octombrie 2015

Dosar nr. 3.050/1/2015

Mirela Sorina Popescu - preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de

Casaţie şi Justiţie - preşedintele completului

Leontina Şerban - judecător la Secţia penală - judecător-raportor

Lucia Tatiana Rog - judecător la Secţia penală

Ştefan Pistol - judecător la Secţia penală

Mariana Ghena - judecător la Secţia penală

Aurel Gheorghe Ilie - judecător la Secţia penală

Săndel Lucian Macavei - judecător la Secţia penală

Francisca Vasile - judecător la Secţia penală

Anca Mădălina Alexandrescu - judecător la Secţia penală

Andreea Daniela Ionescu - magistrat-asistent

S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, prin încheierea de şedinţă din 5 iunie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 45.539/299/2013 prin care, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept: "dacă poate fi reţinută infracţiunea de cămătărie prevăzută în cuprinsul dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 216/2011 privind interzicerea activităţii de cămătărie sau art. 351 din Codul penal în situaţia în care acţiunile de remitere efectivă a sumelor de bani au avut loc înainte de intrarea în vigoare a normei de incriminare, iar activitatea de percepere a dobânzilor a avut loc după intrarea în vigoare a Legii nr. 216/2011 privind interzicerea activităţii de cămătărie."

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi art. 27^4 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa de judecată este prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Mirela Sorina Popescu.

La şedinţa de judecată participă doamna Andreea Daniela Ionescu, magistrat-asistent în cadrul Secţiei penale, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 27^6 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror Justina Condoiu, procuror în cadrul Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus punctul de vedere al specialiştilor de la Facultatea de Drept şi Ştiinţe Administrative din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara, asupra chestiunii de drept supuse dezlegării, în sensul că infracţiunea de camătă prevăzută de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 216/2011 privind interzicerea activităţii de cămătărie sau art. 351 din Codul penal, constând în darea de bani cu dobândă, ca îndeletnicire, este o infracţiune comisivă pură (se săvârşeşte numai prin acţiunea de dare de bani cu dobândă) şi este o infracţiune de obicei (acţiunea de dare de bani cu dobândă trebuie să fie o îndeletnicire).

De asemenea arată că a fost depus punctul de vedere al Direcţiei legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în sensul că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, formulată în Dosarul nr. 3.050/1/2015, este inadmisibilă, întrucât nu îndeplineşte condiţia de admisibilitate prevăzută în art. 475 din Codul de procedură penală, constând în existenţa unei legături de dependenţă între lămurirea chestiunii de drept şi soluţionarea pe fond a cauzei. S-a susţinut că, în raport cu conţinutul încheierii de sesizare, rezolvarea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării nu este determinantă pentru rezolvarea acţiunii penale, neputând conduce la soluţionarea pe fond a cauzei.

Totodată, arată că s-a depus şi raportul întocmit de către judecătorul-raportor, prin care s-a propus, în principal, respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 45.539/299/2013, iar, în subsidiar, dacă se va aprecia că sunt îndeplinite cerinţele de admisibilitate a sesizării prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, s-a opinat în sensul că acţiunile de remitere a sumelor de bani cu dobândă ca îndeletnicire înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 216/2011 privind interzicerea activităţii de cămătărie şi de percepere a dobânzilor după intrarea în vigoare a acestui act normativ nu constituie infracţiunea de camătă prevăzută de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 216/2011 privind interzicerea activităţii de cămătărie sau art. 351 din Codul penal.

Magistratul-asistent mai precizează că la dosar s-au primit comunicări de la Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Iaşi, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Ploieşti, Curtea de Apel Suceava şi Curtea de Apel Timişoara, comunicările respective vizând şi opinia unora dintre instanţele aflate în raza de activitate a acestor curţi, precum şi hotărâri relevante în materie pronunţate de instanţele judecătoreşti din circumscripţia Curţii de Apel Bucureşti (Secţia I penală şi Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti), Curţii de Apel Braşov (Tribunalul Braşov şi Tribunalul Covasna), Curţii de Apel Cluj (Secţia penală şi de minori şi Judecătoria Zalău), Curţii de Apel Craiova (Secţia penală şi pentru cauze cu minori), Curţii de Apel Oradea (Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi Judecătoria Satu Mare), Curţii de Apel Ploieşti (Judecătoria Câmpina).

Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie formulează concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Curtea de Apel Bucureşti, în opinia Parchetului nefiind îndeplinită una dintre condiţiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, respectiv aceea ca de dezlegarea dată acestei probleme de drept să depindă soluţionarea pe fond a cauzei.

În argumentarea acestui punct de vedere s-a arătat că pentru îndeplinirea ultimei condiţii impuse de art. 475 din Codul de procedură penală este necesar ca interpretarea dată de instanţa supremă dispoziţiei de drept substanţial ori procesual cu care a fost învestită să aibă consecinţe asupra modului de rezolvare a fondului cauzei, de lămurirea acesteia depinzând soluţia dată acţiunii penale şi/sau civile cu care instanţa a fost sesizată.

În acest sens a fost invocată jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor probleme de drept în materie penală prin care s-a statuat asupra înţelesului ce trebuie atribuit sintagmei "chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei".

S-a susţinut, în esenţă, că instanţa - titularul sesizării - nu a stabilit în mod complet întreaga situaţie de fapt, necalificând drept acţiuni de remitere ori de percepere a dobânzilor toate acţiunile/raporturile juridice dintre părţi, şi că este atributul instanţei care sesizează să identifice natura juridică a înscrisurilor încheiate la 30 noiembrie 2011 şi 27 septembrie 2012, adică ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 216/2011 privind interzicerea activităţii de cămătărie, date la care nu s-au realizat nici remiteri efective a vreunor sume de bani, nici activităţi de percepere a dobânzilor, iar ulterior să dea eficienţă acestei opţiuni, fiind evident că nu le poate lipsi de semnificaţie juridică şi nici nu poate încredinţa instanţei supreme această obligaţie.

În opinia exprimată s-a considerat că relaţia de dependenţă dintre interpretarea dată de instanţa supremă problemei de drept şi soluţia pe fond a cauzei se verifică prin aptitudinea acesteia de a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii, în lipsa dezlegării instanţa având a alege dintre mai multe posibile opţiuni, nu şi atunci când, oricare ar fi interpretarea dată de instanţa supremă problemei de drept, aceasta nu va produce niciun efect asupra fondului cauzei. În fine, s-a susţinut că, datorită circumstanţelor particulare ale cauzei în care prezenta problemă de drept s-a ridicat, un atare efect nu există.

În subsidiarul concluziilor scrise depuse la dosar, pe fondul cauzei susţine că trebuie pornit de la faptul că valoarea socială ocrotită prin norma de incriminare se referă la activitatea de creditare care trebuie să se desfăşoare în condiţiile prevăzute de lege, exclusiv de către persoane autorizate pentru a efectua această activitate. Norma de incriminare nu sancţionează împrumutul de bani, ci împrumutul de bani realizat ca îndeletnicire de către o persoană neautorizată.

Prin urmare, apreciază că nu este relevant neapărat momentul în care remiterea sumei de bani se realizează, ci întreaga activitate a făptuitorului desfăşurată pe durata contractului. Oricând în acest interval, în ipoteza în care apare o normă de incriminare, făptuitorul ar putea renunţa la intenţia iniţială de a percepe dobânda, iar, în această ipoteză, desigur că nu se poate vorbi de o sancţionare a faptei şi esenţa infracţiunii, momentul în care se pretinde ori se primeşte dobânda, nu doar acela privitor la remiterea sumei de bani care a constituit obiect al împrumutului, desigur cu îndeplinirea şi a celorlalte condiţii care să justifice susţinerea că această activitate a avut un caracter de obicei, neîndoielnic.

În aceeaşi ordine de idei susţine că, distinct de faptul că infracţiunea de cămătărie este o infracţiune de obicei, este şi o infracţiune continuă care are un moment al consumării (remiterea sumei de bani) şi un moment al epuizării (primirea dobânzilor de suficient de multe ori încât să fie justificată concluzia că este o infracţiune de obicei şi are caracterul unei îndeletniciri).

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, doamna judecător Mirela Sorina Popescu, a declarat dezbaterile închise, reţinându-se dosarul în pronunţare privind sesizarea formulată.

ÎNALTA CURTE,

asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a penală a dispus, prin Încheierea de şedinţă din 5 iunie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 45.539/299/2013, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 475 şi art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală, pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept: "dacă poate fi reţinută infracţiunea de cămătărie prevăzută în cuprinsul dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 216/2011 privind interzicerea activităţii de cămătărie sau art. 351 din Codul penal în situaţia în care acţiunile de remitere efectivă a sumelor de bani au avut loc înainte de intrarea în vigoare a normei de incriminare, iar activitatea de percepere a dobânzilor a avut loc după intrarea în vigoare a Legii nr. 216/2011 privind interzicerea activităţii de cămătărie."

II. Expunerea succintă a cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. 45.539/299/2013 aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală

Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală a fost sesizată cu apelurile declarate de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti şi părţile civile M.E. şi M.G. împotriva Sentinţei penale nr. 60 din 10 februarie 2015, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în Dosarul nr. 45.539/299/2013.

Prin Sentinţa penală nr. 60 din 10 februarie 2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în Dosarul nr. 45.539/299/2013 a fost respinsă cererea formulată de inculpatul B.S., prin apărător, de schimbare a încadrării juridice a faptei pentru care fost trimis în judecată, din infracţiunea de camătă prevăzută de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 216/2011 privind interzicerea activităţii de cămătărie în infracţiunea de camătă prevăzută de art. 351 din Codul penal.

În baza art. 396 alin. (5) din Codul de procedură penală raportat la art. 17 alin. (2) din Codul de procedură penală şi la art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul de procedură penală, a fost achitat inculpatul B.S., cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 216/2011 privind interzicerea activităţii de cămătărie.

În baza art. 396 alin. (5) din Codul de procedură penală raportat la art. 17 alin. (2) din Codul de procedură penală şi la art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul de procedură penală, a fost achitat inculpatul T.M.G., cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunii de complicitate la camătă, prevăzută de art. 26 din Codul penal din 1969 raportat la art. 3 alin. (1) din Legea nr. 216/2011 privind interzicerea activităţii de cămătărie.

În baza art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală a fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă exercitată de persoanele vătămate M.E. şi M.G.

S-a constatat că inculpatul B.S. a fost arestat preventiv în perioada 25 septembrie 2013-21 noiembrie 2013.

În baza art. 404 alin. (4) lit. f) din Codul de procedură penală raportat la art. 255 din Codul de procedură penală şi la art. 162 alin. (4) din Codul de procedură penală s-a dispus restituirea către inculpatul B.S. a permisului de conducere emis pe numele acestuia, a două carduri bancare şi a unui portofel din piele de culoare neagră.

În baza art. 404 alin. (4) lit. f) din Codul de procedură penală raportat la art. 255 din Codul de procedură penală şi la art. 162 alin. (4) din Codul de procedură penală s-a dispus restituirea către inculpatul B.S. a sumei de 3.225 euro, din totalul de 5.125 euro, ridicată cu ocazia percheziţiei şi consemnată la CEC conform chitanţei nr. 53.958.988/1/3.10.2013 şi recipisei de consemnare nr. 3.574.852/1 din 3 octombrie 2013, precum şi a sumei de 1.407 lei, ridicată cu ocazia percheziţiei şi consemnată la CEC conform chitanţei nr. 53.958.861/1 din 3 octombrie 2013 şi recipisei de consemnare nr. 3.574.830/1 din 3 octombrie 2013.

În baza art. 404 alin. (4) lit. f) din Codul de procedură penală raportat la art. 162 alin. (4) din Codul de procedură penală, s-a dispus restituirea către numitul I.N.E. a următoarelor înscrisuri: recipisă de consemnare a sumei de 4.300 euro la Piraeus Bank România - S.A. întocmită pe numele I.N.E., datată 18 septembrie 2013; act de adjudecare datat 15 decembrie 2011, întocmit de Biroul de Executori Judecătoreşti Asociaţi B.B.I. în Dosarul de executare nr. 518/2009, şi Proces-verbal de licitaţie din 24 octombrie 2011, întocmit de Biroul de Executori Judecătoreşti Asociaţi B.B.I. în Dosarul de executare nr. 518/2009.

În baza art. 404 alin. (4) lit. f) din Codul de procedură penală raportat la art. 255 din Codul de procedură penală şi la art. 162 alin. (4) din Codul de procedură penală s-a dispus restituirea către numitul I.N.E. a sumei de 1.900 euro, din totalul de 5.125 euro, ridicată cu ocazia percheziţiei şi consemnată la CEC conform chitanţei nr. 53.958.988/1 din 3 octombrie 2013 şi recipisei de consemnare nr. 3.574.852/1 din 3 octombrie 2013.

În cuprinsul actului de sesizare a instanţei s-a reţinut, în esenţă, că, la data de 22 mai 2013, părţile vătămate M.E. şi M.G. au formulat plângere penală împotriva inculpaţilor B.S. şi T.M.G., în care arătau că, prin încheierea cu aceştia a unor contracte de împrumut succesive, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii nr. 216/2011 privind interzicerea activităţii de cămătărie, li s-a majorat, în mod fictiv, suma împrumutată, în realitate această majorare reprezentând camătă percepută de cei doi. Astfel, pentru o sumă iniţială de 15.000 euro (actul notarial specificând 24.000 euro), părţile vătămate trebuiau să plătească 56.500 euro, scadentă la data de 27 decembrie 2012.

În sarcina acestor inculpaţi, instanţa de fond a reţinut, sub aspectul stării de fapt, în esenţă, că, raportat la probele administrate în cauză, a rezultat faptul că inculpatul B.S. a acordat o singură dată împrumut persoanelor vătămate M.E. şi M.G., respectiv la data de 6 iulie 2010, suma de 15.000 euro, împrumuturile ulterioare mascând dobânda percepută de inculpatul B.S., aceasta fiind, de altfel, şi situaţia de fapt reţinută prin rechizitoriu.

Prin urmare, acţiunea de dare de bani cu dobândă a fost realizată la data de 6 iulie 2010, conform contractului de împrumut cu garanţie imobiliară, autentificat prin Încheierea de autentificare nr. 1.496 din 6 iulie 2010 la Biroul Notarului Public M.E., şi a avut, în realitate, ca obiect, acordarea cu titlu de împrumut de către inculpatul B.S. persoanelor vătămate M.E. şi M.G. a sumei de 15.000 euro, diferenţa până la 24.000 euro reprezentând dobândă. Actul adiţional, autentificat prin Încheierea de autentificare nr. 548 din 10 martie 2011, la Biroul Notarului Public M.E., prin care se majorează la 40.000 euro suma de 24.000 euro iniţial împrumutată; contractul de împrumut autentificat prin Încheierea de autentificare nr. 1.359 din 30 noiembrie 2011 la Biroul Notarului Public M.E., având ca obiect acordarea cu titlu de împrumut de către inculpat persoanelor vătămate a sumei de 10.500 euro, şi contractul de împrumut cu garanţie imobiliară autentificat prin Încheierea de autentificare nr. 1.876 din 27 septembrie 2012 la Biroul Notarului Public M.E., având ca obiect acordarea cu titlu de împrumut de către inculpatul T.M.G. (persoană interpusă) persoanelor vătămate a sumei de 56.500 de euro, nu sunt, în realitate, veritabile contracte de împrumut, ci acte simulate care maschează dobânda percepută de inculpat pentru suma de 15.000 euro acordată iniţial cu titlu de împrumut.

Cum acţiunea de dare de bani, semnificând remiterea efectivă a sumei de bani, a avut loc la data de 6 iulie 2010, prima instanţă a reţinut că această acţiune nu putea realiza elementul material al infracţiunii de camătă, întrucât a avut loc anterior incriminării faptei.

În privinţa contractelor de împrumut din 30 noiembrie 2011 şi 27 septembrie 2012 încheiate de persoanele vătămate cu inculpatul B.S., respectiv cu inculpatul T.M.G. s-a reţinut că nu sunt veritabile contracte de împrumut, ci acte prin care se fixează cuantumul dobânzii datorate pentru împrumutul iniţial de 15.000 euro, întrucât la datele sus-menţionate inculpaţii nu au remis nicio sumă de bani persoanelor vătămate.

Împotriva Sentinţei penale nr. 60 din 10 februarie 2015 pronunţate de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti şi părţile civile M.E. şi M.G., cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală la data de 14 aprilie 2015.

La termenul din 4 iunie 2015, instanţa de apel a pus în discuţia procurorului şi a părţilor sesizarea, în temeiul art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept ce formează obiectul prezentei sesizări.

Prin Încheierea din 5 iunie 2015, dată la care instanţa a amânat pronunţarea, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală şi, totodată, în temeiul art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală, a suspendat judecarea cauzei până la pronunţarea hotărârii prealabile.

III. Punctul de vedere al instanţei care a formulat sesizarea şi al părţilor

Completul de judecată a considerat că nu este oportună exprimarea punctului de vedere motivat asupra chestiunii de drept sesizate pentru a evita riscul unei eventuale antepronunţări, în ipoteza în care prezenta sesizare ar fi respinsă ca inadmisibilă.

În ceea ce priveşte punctele de vedere ale părţilor cu privire la chestiunea de drept în discuţie, părţile civile au susţinut că, în speţă, nu este vorba de un singur împrumut, ci de mai multe contracte, dintre care unele încheiate după intrarea în vigoare a Legii nr. 216/2011 privind interzicerea activităţii de cămătărie. De asemenea, s-a arătat că perceperea cametei de către inculpatul B.S. s-a făcut, în repetate rânduri, după intrarea în vigoare a legii, astfel că activitatea de cămătărie a fost desfăşurată până în anul 2013. De asemenea s-a precizat că, într-o interpretare sistematică a legii, trebuie considerat că nu numai darea într-un anumit moment unic de bani, dar şi perceperea dobânzilor cămătăreşti se circumscriu în sfera infracţiunii, câtă vreme cele două situaţii sunt legate una de alta.

Inculpaţii au susţinut că infracţiunea de cămătărie, fiind o infracţiune de obicei, se consideră consumată atunci când a avut loc acţiunea care indică obişnuinţa sau îndeletnicirea.

Punctul de vedere al Ministerului Public exprimat în motivele de apel rezidă, în esenţă, din critica adusă greşitei achitări a inculpaţilor pentru că fapta de cămătărie ar fi fost săvârşită înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 216/2011 privind interzicerea activităţii de cămătărie, susţinându-se că darea de bani cu dobândă reprezintă o activitate complexă, care presupune înmânarea, remiterea unei sume de bani şi perceperea ulterioară şi periodică a sumei împrumutate însoţite de camătă, căci numai în acest fel se relevă intenţia de a fixa şi percepe dobânzi de la împrumutat.

S-a precizat că efectele contractelor de credit cu camătă încheiate de inculpat subzistă şi în prezent, în baza acestora fiind efectuate plăţi, ca atare, asemenea acţiuni pot fi considerate ca având vocaţia înscrierii în elementele constitutive ale infracţiunii de cămătărie, începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 216/2011 privind interzicerea activităţii de cămătărie.

IV. Punctele de vedere exprimate de curţile de apel şi instanţele de judecată arondate

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, la nivelul curţilor de apel şi al instanţelor arondate, s-au conturat mai multe opinii:

Într-o opinie s-a susţinut că infracţiunea de camătă, prevăzută de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 216/2011 privind interzicerea activităţii de cămătărie sau de art. 351 din Codul penal, nu poate fi reţinută în situaţia în care acţiunile de remitere efectivă a sumelor de bani au avut loc înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 216/2011 privind interzicerea activităţii de cămătărie, iar activitatea de percepere a dobânzilor a avut loc după intrarea în vigoare a normei de incriminare, motivat de faptul că, la momentul remiterii efective a sumelor de bani, fapta nu era prevăzută ca infracţiune, astfel că actele de executare ce pot fi avute în vedere sunt doar cele săvârşite după data intrării în vigoare a Legii nr. 216/2011 privind interzicerea activităţii de cămătărie. S-a susţinut că nu are relevanţă penală pentru stabilirea elementului material al infracţiunii de camătă perceperea efectivă a dobânzilor de către făptuitor, importantă fiind doar activitatea de remitere de bani cu titlu de împrumut însoţită de pretinderea dobânzilor aferente sumei de bani împrumutate, în mod repetat.

În mod concordant, s-a opinat că, dacă ultimul act de dare de bani cu dobândă ca îndeletnicire a fost realizat înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 216/2011 privind interzicerea activităţii de cămătărie, faptele nu sunt incriminate, chiar dacă încasarea dobânzii a avut loc după această dată.

Într-o altă opinie s-a susţinut că activitatea de percepere ulterioară de dobânzi se circumscrie elementului material al laturii obiective a infracţiunii de camătă, chiar dacă darea de bani s-a realizat anterior incriminării din anul 2011, deoarece legiuitorul a incriminat darea de bani cu dobândă. Or, dobânda implică un moment ulterior dării de bani, iar perceperea cu o anumită periodicitate a dobânzilor de la cel împrumutat ţine de esenţa cămătăriei, ce reprezintă o activitate complexă, astfel că dacă dobânzile sunt solicitate după intrarea în vigoare a Legii nr. 216/2011 privind interzicerea activităţii de cămătărie, poate fi reţinută infracţiunea de camătă prevăzută de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 216/2011 privind interzicerea activităţii de cămătărie sau art. 351 din Codul penal.

V. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin Adresa nr. 2.244/C/2.206/III-5/2015 din data de 7 octombrie 2015, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii privind chestiunea de drept în discuţie.

Totodată, în cadrul concluziilor depuse la dosarul cauzei, invocându-se dispoziţiile art. 475-477 din Codul de procedură penală a opinat în sensul respingerii ca inadmisibilă a sesizării formulate de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, apreciindu-se că nu este îndeplinită una dintre condiţiile de admisibilitate a sesizării, şi anume aceea ca de lămurirea respectivei sesizări să depindă soluţionarea pe fond a cauzei.

În acest sens a fost invocată jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală prin care s-a statuat asupra înţelesului ce trebuie atribuit sintagmei "chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei".

S-a susţinut, în esenţă, că instanţa - titularul sesizării - nu a stabilit în mod complet întreaga situaţie de fapt, necalificând drept acţiuni de remitere ori de percepere a dobânzilor toate acţiunile/raporturile juridice dintre părţi şi că este atributul instanţei care sesizează să identifice natura juridică a înscrisurilor încheiate la 30 noiembrie 2011 şi 27 septembrie 2012, adică ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 216/2011 privind interzicerea activităţii de cămătărie, date la care nu s-au realizat nici remiteri efective ale vreunor sume de bani, nici activităţi de percepere a dobânzilor, iar ulterior să dea eficienţă acestei opţiuni, fiind evident că nu le poate lipsi de semnificaţie juridică şi nici nu poate încredinţa instanţei supreme această obligaţie.

În opinia exprimată s-a considerat că relaţia de dependenţă dintre interpretarea dată de instanţa supremă problemei de drept şi soluţia pe fond a cauzei se verifică prin aptitudinea acesteia de a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii, în lipsa dezlegării instanţa având a alege dintre mai multe posibile opţiuni, nu şi atunci când, oricare ar fi interpretarea dată de instanţa supremă problemei de drept, aceasta nu va produce niciun efect asupra fondului cauzei. În fine, s-a susţinut că, datorită circumstanţelor particulare ale cauzei în care prezenta problemă de drept s-a ridicat, un atare efect nu există.

VI. Opinia specialiştilor consultaţi

Opinia exprimată de Facultatea de Drept şi Ştiinţe Administrative din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara a fost în sensul că infracţiunea de camătă prevăzută de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 216/2011 privind interzicerea activităţii de cămătărie sau art. 351 din Codul penal, constând în darea de bani cu dobândă, ca îndeletnicire, este o infracţiune comisivă pură (se săvârşeşte numai prin acţiunea de dare de bani cu dobândă) şi o infracţiune de obicei (acţiunea de dare de bani cu dobândă trebuie să fie o îndeletnicire).

S-a susţinut că, dintre teoriile formulate în doctrina penală privind momentul săvârşirii infracţiunii (teoria acţiunii, teoria rezultatului, teoria mixtă), legiuitorul român a dat prevalenţă teoriei acţiunii, în sensul că infracţiunea se consideră săvârşită în momentul realizării conduitei descrise de norma de incriminare (acţiune sau inacţiune).

Totodată, s-a notat că infracţiunea se consumă în momentul în care s-au săvârşit suficiente acte de dare de bani cu dobândă, iar momentul epuizării activităţii infracţionale este cel al ultimului act de executare, fiind indiferent sub acest aspect momentul încasării dobânzii.

Raportat la Legea nr. 216/2011 privind interzicerea activităţii de cămătărie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 22 noiembrie 2011, care a intrat în vigoare la data de 25 noiembrie 2011, s-a considerat că actele de dare de bani cu dobândă săvârşite înainte de intrarea în vigoare a legii amintite nu au caracter infracţional.

VII. Jurisprudenţa naţională în materie

Instanţele la care au fost identificate hotărâri judecătoreşti în această materie sunt: Curtea de Apel Bucureşti (Secţia I penală şi Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti), Curtea de Apel Braşov (Tribunalul Braşov şi Tribunalul Covasna), Curtea de Apel Cluj (Secţia penală şi de minori şi Judecătoria Zalău), Curtea de Apel Craiova (Secţia penală şi pentru cauze cu minori), Curtea de Apel Oradea (Secţia penală şi pentru cauze cu minori, Judecătoria Satu Mare), Curtea de Apel Ploieşti (Judecătoria Câmpina).

Din analiza acestor hotărâri judecătoreşti se constată că unele instanţe, fără a analiza chestiunea a cărei dezlegare o solicită Curtea de Apel Bucureşti, au reţinut că perceperea dobânzilor după intrarea în vigoare a Legii nr. 216/2011 privind interzicerea activităţii de cămătărie, pentru sume remise efectiv anterior intrării în vigoare a acestei legi, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 3 din Legea nr. 216/2011 privind interzicerea activităţii de cămătărie.

Într-o altă cauză, deşi actele materiale ulterioare intrării în vigoare a Legii nr. 216/2011 privind interzicerea activităţii de cămătărie au fost considerate acte de executare a rezoluţiei infracţionale subsumate elementului material al infracţiunii de cămătărie prevăzut de art. 3 din Legea nr. 216/2011 privind interzicerea activităţii de cămătărie, s-a pronunţat soluţia de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul de procedură penală, considerându-se că existenţa a numai două acte materiale, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 216/2011 privind interzicerea activităţii de cămătărie, nu satisface cerinţa săvârşirii activităţii infracţionale ca îndeletnicire, ca obişnuinţă, fiind insuficiente pentru caracterizarea, ca infracţiune, infracţiunea de camătă fiind una de obicei, iar majoritatea actelor materiale au fost comise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 216/2011 privind interzicerea activităţii de cămătărie.

Din considerentele altor hotărâri rezultă că instanţele au constatat că actele de remitere de bani au fost săvârşite anterior datei de 16 noiembrie 2011, astfel încât deşi fapta există în materialitatea ei, lipseşte una dintre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, respectiv aceea ca fapta să fie prevăzută de legea penală.

VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În relaţia concursului cu alte infracţiuni, practica instanţei supreme relevă concursul cu infracţiunea de şantaj, după un tipar des repetat: persoanele împrumutate nu pot restitui sumele împrumutate la termenul stabilit, cămătarul impune noi dobânzi pentru a-şi asigura obţinerea unor garanţii suplimentare, după care prin violenţă fizică şi psihică încearcă recuperarea sumelor împrumutate şi a dobânzilor (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, Decizia nr. 3.876 din 2 noiembrie 2011, www.scj.ro).

IX. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale

Înalta Curte constată că instanţa de contencios constituţional nu a fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 351 din Codul penal, din informaţiile publicate pe pagina de internet a Curţii Constituţionale nerezultând că ar fi dosare înregistrate pe rolul Curţii care să aibă ca obiect controlul de constituţionalitate al dispoziţiilor menţionate.

X. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului

Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu incidenţă în cauza de faţă, este reprezentată de acele hotărâri care privesc aplicarea legii de incriminare cu titlu retroactiv, de exemplu Hotărârea din 10 februarie 2004, Puhk contra Estoniei, 55.103/00, CEDO Secţia IV.

XI. Punctul de vedere exprimat de Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Cu privire la chestiunea de drept care formează obiectul dosarului, a fost exprimat punctul de vedere în sensul că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, formulată în Dosarul nr. 3.050/1/2015, este inadmisibilă, întrucât nu îndeplineşte condiţia de admisibilitate prevăzută în art. 475 din Codul de procedură penală, constând în existenţa unei legături de dependenţă între lămurirea chestiunii de drept şi soluţionarea pe fond a cauzei.

S-a considerat că, în raport cu conţinutul încheierii de sesizare, rezolvarea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării nu este determinantă pentru rezolvarea acţiunii penale, neputând conduce la soluţionarea pe fond a cauzei.

XII. Dispoziţiile legale incidente

Legea nr. 216/2011 privind interzicerea activităţii de cămătărie

–Art. 3:

(1)Darea de bani cu dobândă, ca îndeletnicire, de către o persoană neautorizată constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani.

Codul penal

–Art. 1 Legalitatea incriminării

(2)Nicio persoană nu poate fi sancţionată penal pentru o faptă care nu era prevăzută de legea penală la data la care a fost săvârşită.

–Art. 154. Termenele de prescripţie a răspunderii penale

(2)Termenele prevăzute în prezentul articol încep să curgă de la data săvârşirii infracţiunii. În cazul infracţiunilor continue termenul curge de la data încetării acţiunii sau inacţiunii, în cazul infracţiunilor continuate, de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni, iar în cazul infracţiunilor de obicei, de la data săvârşirii ultimului act.

–Art. 351 Camăta

Darea de bani cu dobândă, ca îndeletnicire, de către o persoană neautorizată, se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani.

XIII. Opinia judecătorului-raportor

Judecătorul-raportor a opinat, în principal, pentru respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării, întrucât, în raport de dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală, a considerat neîndeplinită condiţia ca de chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să depindă soluţionarea pe fond a cauzei.

Pe fond, asupra problemei de drept, având în vedere că infracţiunea incriminată de Legea nr. 216/2011 şi, ulterior, de art. 351 din Codul penal rezidă în "darea de bani cu dobândă, ca îndeletnicire", s-a exprimat opinia că fiecare act material intră sub incidenţa legii penale numai dacă la momentul executării era incriminat, independent de faptul că legea aplicabilă raportului juridic decurgând din săvârşirea infracţiunii de camătă este cea din momentul epuizării activităţii infracţionale.

În privinţa momentului consumării infracţiunii s-a considerat că acesta este cel în care s-au săvârşit suficiente acte de dare de bani cu dobândă, din care să rezulte îndeletnicirea, iar epuizarea activităţii infracţionale are loc la momentul ultimului act de executare de acest fel, fiind indiferent sub acest aspect momentul încasării efective a dobânzilor, importantă fiind doar activitatea de remitere de bani cu titlu de împrumut însoţită de pretinderea dobânzilor aferente sumei de bani împrumutate.

XIV. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Cu privire la sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile prin care să se dea rezolvarea de principiu asupra chestiunii de drept menţionate, reţine următoarele:

Reglementând condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, legiuitorul a stabilit prin art. 475 din Codul de procedură penală că, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.

Aşadar, pentru a fi admisibilă, sesizarea completului competent să pronunţe hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, trebuie să îndeplinească cumulativ mai multe cerinţe, respectiv să fie solicitată într-o cauză aflată în curs de judecată în ultimă instanţă pe rolul uneia dintre instanţele prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, obiectul acesteia să vizeze o chestiune de drept de care depinde soluţionarea pe fond a dosarului, iar problema de drept să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin mecanismele legale ce asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti sau să nu facă în prezent obiectul unui recurs în interesul legii.

În considerarea dispoziţiilor legale menţionate, sesizarea formulată întruneşte numai unele dintre condiţiile de admisibilitate, respectiv:

–completul de judecată al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, care a formulat sesizarea, este învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă;

–Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a mai statuat asupra chestiunii de drept invocate prin mecanismele legale ce asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii, respectiv printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii;

–chestiunea de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

În ceea ce priveşte condiţia ca de chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită, să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, se constată că aceasta nu este îndeplinită.

În conformitate cu dispoziţia legală precitată, este necesar ca interpretarea dată de instanţa supremă dispoziţiei de drept substanţial sau procesual cu care a fost învestită să aibă consecinţe asupra modului de rezolvare a fondului cauzei, de lămurirea acesteia depinzând soluţia dată acţiunii penale şi/sau civile cu care instanţa a fost învestită.

În jurisprudenţa sa, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat asupra înţelesului ce trebuie atribuit sintagmei "chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei".

Astfel, în mecanismul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin Decizia nr. 11 din 2 iunie 2014 pronunţată în Dosarul nr. 11/1/2014/HP/P s-a arătat că între problema de drept a cărei lămurire se solicită şi soluţia ce urmează a fi dată de către instanţă trebuie să fie o relaţie de dependenţă, decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în procedura prevăzută de art. 476 şi 477 din Codul de procedură penală trebuind să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal, cerinţa pertinenţei fiind expresia utilităţii pe care rezolvarea de principiu a chestiunii de drept invocate o are în cadrul soluţionării pe fond a litigiului (considerente preluate în Decizia nr. 17 din 1 septembrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 21/1/2014/HP/P, în Decizia nr. 19 din 15 septembrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 20/1/2014/HP/P, în Decizia nr. 24 din 6 octombrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 26/1/2014/HP/P ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

De asemenea, prin Decizia nr. 14 din 12 mai 2015 pronunţată în Dosarul nr. 899/1/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a mai statuat că este necesar ca sesizarea să tindă la interpretarea in abstracto a unor dispoziţii legale determinate, iar nu la rezolvarea implicită a unor chestiuni ce ţin de particularităţile fondului cauzei, cum ar fi analiza întrunirii elementelor constitutive ale unei infracţiuni ori stabilirea încadrării juridice în speţa dedusă judecăţii, deoarece o atare problemă nu poate primi o rezolvare de principiu în lipsa elementelor de fapt ce urmează a fi stabilite în urma judecării respectivei speţe.

Cumulativ, se consideră că îndeplinirea condiţiei de admisibilitate menţionate - caracterul determinant al rezolvării chestiunii de drept care formează obiectul sesizării pentru rezolvarea acţiunii penale sau a acţiunii civile în procesul penal - trebuie să rezulte din conţinutul încheierii de sesizare, în conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală, care prevăd că încheierea prin care se dispune sesizarea completului competent pentru dezlegarea unor chestiuni de drept trebuie să cuprindă motivele care susţin admisibilitatea cererii, aşadar inclusiv pe cele care demonstrează că de chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită depinde soluţionarea pe fond a cauzei.

Examinând încheierea curţii de apel din această perspectivă, se constată că, după prezentarea situaţiei de fapt reţinute prin rechizitoriu, confirmată de prima instanţă, curtea de apel a concluzionat că, în speţă, acordarea împrumutului cămătăresc a avut loc printr-o singură remitere efectivă a unei sume de bani, în anul 2010, însă pretinderea restituirii sumei împrumutate şi a dobânzilor cămătăreşti aferente s-a făcut de către inculpaţi, prin acţiuni repetate, inclusiv după intrarea în vigoare, la data de 25 noiembrie 2011, a Legii nr. 216/2011 privind interzicerea activităţii de cămătărie, fără a fi stabilit dacă înscrisurile încheiate la 30 noiembrie 2011 şi 27 septembrie 2012 relevă acţiuni de remitere efectivă a unor sume de bani sau activităţi de percepere a dobânzilor.

În cauză, stabilirea caracterului repetitiv al acţiunii de dare de bani cu dobândă constituie o chestiune de fapt care poate fi confirmată sau infirmată pe baza probelor administrate de instanţa învestită cu soluţionarea cauzei, după cum identificarea normelor de incriminare în care pot fi încadrate eventualele activităţi de încheiere a unor contracte fictive de împrumut constituie atributul exclusiv al instanţei învestite cu soluţionarea cauzei.

Ca atare, între chestiunea de drept a cărei rezolvare se solicită şi situaţia descrisă în încheierea de sesizare nu există o corespondenţă care să permită desprinderea concluziei că rezolvarea chestiunii de drept este determinantă pentru soluţionarea pe fond a cauzei.

Stabilirea situaţiei de fapt nu poate fi cenzurată de instanţa supremă în procedura prevăzută de art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală, care rămâne în competenţa exclusivă de soluţionare a instanţei care sesizează, nefiind permis Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi să antameze fondul cauzei, raţiunea instituţiei sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nefiind aceea ca judecata instanţei supreme să se substituie celei a instanţei legal învestite.

Pe cale de consecinţă, excedează obiectului procedurii reglementate de art. 475 din Codul de procedură penală, în speţa concretă în care dezlegarea s-a solicitat, verificarea îndeplinirii condiţiilor de tipicitate a infracţiunii de cămătărie, inclusiv aceea care vizează identificarea elementului material şi a urmării imediate ale acesteia, cu consecinţe asupra determinării momentului consumării, respectiv al epuizării infracţiunii şi stabilirea astfel a legii penale aplicabile.

Concluzionând, pentru considerentele dezvoltate anterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală va respinge ca inadmisibilă sesizarea formulată în cauză.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 477 din Codul de procedură penală:

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 45.539/299/2013 prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept: "poate fi reţinută infracţiunea de cămătărie prevăzută în cuprinsul dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 216/2011 sau art. 351 din Codul penal în situaţia în care acţiunile de remitere efectivă a sumelor de bani au avut loc înainte de intrarea în vigoare a normei de incriminare, iar activitatea de percepere a dobânzilor a avut loc după intrarea în vigoare a Legii nr. 216/2011."

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 29 octombrie 2015.

PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

MIRELA SORINA POPESCU

Magistrat-asistent,

Andreea Daniela Ionescu