Decizie nr. 98 din 7 februarie 2008

Prin Cererea cu nr. 5/361 din 24 ianuarie 2008, primul-ministru, în temeiul art. 146 lit. e) din Constituţie şi al art. 34 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a solicitat să se constate:

1.existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Guvernul României şi Preşedintele României;

2.că acest conflict este cauzat de refuzul Preşedintelui de a da curs propunerii înaintate de primul-ministru cu privire la numirea în funcţia de ministru al justiţiei a doamnei Norica Nicolai;

3.că refuzul Preşedintelui României de a o numi pe Norica Nicolai în funcţia de ministru al justiţiei este neconstituţional.

Cererea a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 702 din 24 ianuarie 2008 şi formează obiectul Dosarului nr. 102E/2008.

În motivarea cererii se susţin, în esenţă, următoarele:

La data de 9 decembrie 2007, domnul Tudor-Alexandru Chiuariu şi-a prezentat demisia din funcţia de ministru al justiţiei, în temeiul art. 106 din Constituţie şi al art. 5 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor.

Prin Decretul Preşedintelui României nr. 1.128/2007, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 861 din 17 decembrie 2007, s-a luat act de demisie şi funcţia a fost declarată vacantă.

Prin Scrisoarea nr. 5/6.764 din 17 decembrie 2007, primul-ministru a propus Preşedintelui României numirea în funcţia de ministru al justiţiei a doamnei Norica Nicolai.

Prin Adresa nr. 144 din 8 ianuarie 2008, Preşedintele României a cerut primului-ministru să renunţe la propunerea formulată, motivând respingerea propunerii şi invocând Decizia Curţii Constituţionale nr. 356/2007.

Prin Scrisoarea nr. 5/57 din 9 ianuarie 2008, primul-ministru a răspuns Preşedintelui României că îşi menţine propunerea anterioară, întrucât refuzul de numire nu este motivat legal şi conţine doar aprecieri subiective.

Ca urmare a acestei corespondenţe, prin Adresa nr. 191 din 14 ianuarie 2008, Preşedintele României a precizat că îşi menţine punctul de vedere privind respingerea propunerii de numire şi a cerut primului-ministru să propună o persoană care să fie numită ministru interimar al justiţiei.

În cerere se menţionează că Preşedintele României nu are drept de veto faţă de propunerea primului-ministru, potrivit celor statuate de Curtea Constituţională, şi face referire la ipotezele prevăzute de art. 85 din Constituţie. În ipoteza prevăzută de art. 85 alin. (2), Preşedintele României are dreptul să verifice corespunderea pe funcţie şi poate solicita primului-ministru să renunţe la propunere, dacă nu sunt îndeplinite condiţiile legale prevăzute de art. 2 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor.

Sunt invocate şi considerente deduse din reglementarea constituţională privind răspunderea politică a Guvernului în faţa Parlamentului, potrivit art. 109 alin. (1) din Constituţie, şi, în temeiul acestor considerente, se susţine că răspunderea politică pentru desemnarea membrilor Guvernului aparţine exclusiv primului-ministru, atât în cazul învestirii Guvernului, cât şi în cazul remanierii guvernamentale. Preşedintele României poate interveni numai în temeiul art. 107 alin. (3) din Constituţie.

Temeiurile de drept sunt completate cu referire la atribuţiile Preşedintelui României şi se susţine că atribuţia Preşedintelui de a numi în funcţii publice este o obligaţie, iar nu un drept, aşa cum s-a statuat prin Decizia nr. 384/2006 a Curţii Constituţionale.

La cerere au fost anexate, în copie, înscrisurile menţionate mai sus.

În conformitate cu dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, cererea a fost comunicată părţilor aflate în conflict şi li s-a solicitat să îşi exprime punctul de vedere asupra conţinutului conflictului şi asupra eventualelor căi de soluţionare a acestuia.

Preşedintele României a comunicat punctul său de vedere prin Adresa nr. 359 din 30 ianuarie 2008, prin care se susţine:

–să se constate existenţa unui conflict politic între primul-ministru şi Preşedintele României, datorat divergenţelor de opinii politice;

–existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între primul-ministru şi Preşedintele României, deoarece primul-ministru refuză să îşi îndeplinească atribuţia de a face o nouă propunere către şeful statului, ca urmare a respingerii primei propuneri de numire în funcţia de ministru al justiţiei;

–că acest conflict a izvorât din refuzul primului-ministru de a colabora cu Preşedintele României şi de a înainta o propunere corespunzătoare pentru funcţia de ministru al justiţiei.

În expunere se menţionează că propunerea de numire în funcţia vacantă de ministru al justiţiei s-a făcut fără o consultare prealabilă. Având în vedere importanţa funcţiei şi a atribuţiilor pe care le exercită ministrul justiţiei, ca membru de drept al Consiliului Superior al Magistraturii şi al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, Preşedintele României a solicitat şi a obţinut de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie mapa profesională a doamnei Norica Nicolai, din a cărei verificare au rezultat următoarele:

–în perioada 1983-1991 doamna Norica Nicolai a fost procuror la "Parchetul de pe lângă Judecătoria Olteniţa" (Procuratura locală Olteniţa) şi a avut "o serie de abateri în activitatea profesională, la care se adaugă şi evenimente pentru care a fost în situaţia de a fi sancţionată";

–a modificat mandatul de arestare al unei persoane nevinovate cu datele altei persoane şi a dispus arestarea acesteia din urmă în instanţa de recurs, fără ca împotriva persoanei în cauză să fi avut loc urmărirea penală sau judecata în primă instanţă;

–a reprezentat în instanţă interesele unei persoane într-o acţiune civilă, deşi, la acea dată, avea funcţia de procuror;

–o nepoată a sa a votat în Senatul României, în numele său, motiv pentru care doamna Norica Nicolai a fost sancţionată disciplinar de către conducerea Senatului.

La 8 ianuarie 2008 Preşedintele României a cerut în scris primului-ministru să renunţe la propunere, pentru motivele menţionate, iar la 9 ianuarie 2008 primul-ministru a răspuns că îşi menţine propunerea, întrucât refuzul Preşedintelui nu se întemeiază pe Constituţie şi pe lege, iar în cadrul întrevederii din 12 ianuarie 2008, primul-ministru a refuzat să propună un alt candidat.

Ca urmare a acestei stări de lucruri, Preşedintele României a cerut primului-ministru să propună numirea unui ministru interimar al justiţiei, solicitare dusă la îndeplinire şi urmată de numirea în această funcţie a domnului Teodor Viorel Meleşcanu.

Primul-ministru a comunicat punctul său de vedere cu Adresa nr. 5/383 din 25 ianuarie 2008 şi, în dezvoltarea susţinerilor formulate, a reluat temeiurile de fapt ale cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, completate cu actele şi măsurile ulterioare.

Potrivit dispoziţiilor art. 35 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea primului-ministru a fost dezbătută în şedinţa din 6 februarie 2008, părţile în conflict fiind prezente prin reprezentanţii împuterniciţi cu dovezi scrise în acest sens. Dezbaterile au fost consemnate în Încheierea din 6 februarie 2008 şi, având nevoie de timp pentru deliberare, Curtea a amânat pronunţarea pentru data de 7 februarie 2008.

CURTEA,

examinând cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională, formulată de primul-ministru, punctele de vedere ale Preşedintelui României şi primului-ministru, înscrisurile depuse de părţile aflate în conflict, decretele emise de Preşedintele României, susţinerile orale şi notele scrise ale reprezentanţilor părţilor în litigiu, raportul judecătorului-raportor, prevederile Constituţiei, ale Legii nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, ale Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, reţine următoarele:

Curtea a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. e) din Constituţie, ale art. 1, 10, 34 şi 35 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Preşedintele României şi primul-ministru privind refuzul Preşedintelui de a o numi în funcţia de ministru al justiţiei pe doamna Norica Nicolai şi temeiurile juridice invocate de părţi.

În soluţionarea unui asemenea conflict juridic, Curtea Constituţională este obligată să dea textelor din Legea fundamentală o interpretare corespunzătoare, pentru a desprinde din litera acestora spiritul care guvernează această materie.

Curtea reiterează opinia sa anterioară, potrivit căreia atribuţiile Curţii Constituţionale, stabilite de Legea fundamentală, nu îi permit acesteia să examineze şi să soluţioneze conflicte de natură politică. Soluţionarea acestor conflicte revine partidelor politice sau autorităţilor publice aflate în astfel de conflicte, inclusiv Preşedintelui României, care trebuie să vegheze la respectarea Constituţiei, la buna funcţionare a autorităţilor publice şi să exercite funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea reţine următoarele:

1.Art. 85 din Constituţia României prevede trei cazuri în care Preşedintele României numeşte Guvernul [alin. (1)] sau numai pe unii membri ai Guvernului [alin. (2) şi (3)]. În cazul prevăzut la alin. (1) numirea are loc pe baza votului de încredere acordat de Parlament în conformitate cu prevederile art. 103 din Legea fundamentală, iar în cazul prevăzut la alin. (3), pe baza aprobării Parlamentului, acordată la propunerea primului-ministru. Actul juridic în baza căruia Preşedintele României face numirile este hotărârea Parlamentului, adoptată în condiţiile art. 85 alin. (1), ale art. 103 alin. (3) din Constituţie şi ale dispoziţiilor corespunzătoare ale Regulamentului şedinţelor comune ale Camerelor Parlamentului.

Din textul Constituţiei rezultă că, în cazurile prevăzute la alin. (1) şi (3) ale art. 85, numirea de către Preşedintele României a miniştrilor este un act de executare a hotărârii Parlamentului şi de învestire, pe această bază, a miniştrilor, de către şeful statului. Hotărârea organului reprezentativ suprem al poporului român [art. 61 alin. (1) din Constituţia României] este un act obligatoriu, pe care Preşedintele nu l-ar putea refuza decât prin săvârşirea unor fapte grave de încălcare a Constituţiei.

Spre deosebire de reglementarea consacrată în art. 85 alin. (1) şi (3) din Legea fundamentală, alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că "Preşedintele revocă şi numeşte, la propunerea primului-ministru, pe unii membri ai Guvernului". Interpretarea ad litteram a textului impune constatarea şi concluzia că, în acest caz, Preşedintele nu execută o hotărâre a Parlamentului, ci se află în situaţia de a decide el însuşi numirea unor miniştri, la propunerea primului-ministru. Actul de decizie în această fază fiind prin definiţie un act de voinţă, este evident că Preşedintele are libertatea de a primi propunerea primului-ministru sau de a-i cere să facă o altă propunere.

Curtea Constituţională constată că soluţia prevăzută la art. 85 alin. (2) din Constituţie reprezintă o aplicaţie a concepţiei legiuitorului constituant care a stat la baza principiului echilibrului puterilor în stat, consacrat în art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală, principiu aplicat, în egală măsură, în modul de atribuire şi de exercitare a competenţelor tuturor autorităţilor publice, inclusiv a celor care fac parte din aceeaşi putere, dintre cele trei prevăzute de textul menţionat. Pe baza acestui principiu, pentru evitarea blocajelor instituţionale şi pentru buna lor funcţionare, autorităţile publice au obligaţia să colaboreze.

Totodată, Curtea constată că acest înţeles al art. 85 alin. (2) din Constituţia României, dedus astfel cum s-a arătat mai sus, conţine premisele unui blocaj instituţional în condiţiile în care autorităţile publice cu competenţe conjuncte în realizarea aceluiaşi obiectiv de ordin constituţional nu colaborează şi nu reuşesc să se pună de acord, în mod repetat.

Astfel, aşa cum s-a arătat, în exercitarea competenţei sale prevăzute de art. 85 alin. (2) din Constituţie, Preşedintele României poate să nu accepte propunerea primului-ministru de numire a unei persoane într-o funcţie vacantă de ministru şi să îi ceară să facă o altă propunere. În aceste condiţii, pot fi puse două probleme: de câte ori are dreptul Preşedintele să procedeze în acest mod şi dacă primul-ministru este îndreptăţit să repete prima nominalizare. Legea fundamentală nu răspunde în mod explicit la aceste probleme. În cazul în care dezacordul Preşedintelui şi al primului-ministru este ireductibil, aşa cum se prezintă situaţia în cauza de faţă, se creează un blocaj instituţional inadmisibil, de natură să împiedice buna funcţionare a Guvernului.

2.Printr-o decizie anterioară, Decizia nr. 356 din 5 aprilie 2007, pronunţată în soluţionarea altui conflict juridic de natură constituţională privind aplicarea art. 85 alin. (2) din Constituţie, Curtea Constituţională a statuat că Preşedintele României poate să ceară primului-ministru să facă o altă propunere pentru ocuparea unei funcţii de ministru rămase vacantă şi a precizat că Preşedintele nu are un drept de veto, excluzând astfel validitatea unui refuz nemotivat, arbitrar.

Dat fiind că în cazul citat conflictul încetase înainte de judecarea cauzei de către Curtea Constituţională, prin numirea ministrului neagreat iniţial de Preşedintele României, Curtea nu şi-a propus să rezolve, prin decizia citată, şi problema numărului de cazuri în care Preşedintele poate refuza o propunere a primului-ministru şi nici dacă primul-ministru poate reitera propunerea iniţială respinsă de Preşedinte.

Pentru considerentele ce se vor expune în continuare, Curtea va examina şi soluţiona aceste probleme prin prezenta decizie.

3.În conformitate cu prevederile art. 146 lit. e) din Constituţia României, Curtea Constituţională "soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii".

Este de reţinut şi că, potrivit dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Constituţie, "Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei".

Asemenea tuturor prevederilor constituţionale prin care se instituie competenţe, dispoziţiile cuprinse în articolele citate sunt imperative şi nu îngăduie Curţii să se sustragă de la soluţionarea conflictului cu care este sesizată. Din această cauză, Curtea nu are dreptul să lase perpetuarea blocării activităţii guvernamentale privitoare la justiţie, sub cuvânt că art. 85 alin. (2) din Legea fundamentală nu prevede de câte ori poate să ceară Preşedintele României primului-ministru să facă o altă propunere şi nici obligaţia primului-ministru de a veni cu o altă propunere decât cea iniţială. Dimpotrivă, Curtea Constituţională are obligaţia să soluţioneze conflictul şi să înlăture, prin soluţia dată, blocajul instituţional. În acest sens, Curtea Constituţională se întemeiază, în egală măsură, şi pe unul dintre principiile juridice fundamentale, având statut de constantă a dreptului, care se regăseşte şi în art. 3 din Codul civil român de la 1864, precum şi în legislaţia altor ţări, în conformitate cu care judecătorului nu îi este permis să refuze judecarea unui caz, cu motivarea că nu există lege care să prescrie soluţia sau că legea este obscură.

Pentru soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională cu care a fost sesizată, Curtea trebuie, în consecinţă, să caute înţelesul normei de la art. 85 alin. (2) din Constituţie în litera acestui text, cât şi în principiile de bază şi în spiritul Legii fundamentale. În acest sens, Curtea Constituţională are în vedere prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţie, în conformitate cu care "România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate". De aceea, Curtea apreciază că una dintre condiţiile realizării obiectivelor fundamentale ale statului român, definite în textul citat, o constituie buna funcţionare a autorităţilor publice, cu respectarea principiilor separaţiei şi echilibrului puterilor, fără blocaje instituţionale.

4.În ceea ce priveşte numărul de cazuri în care Preşedintele României poate cere primului-ministru să facă altă nominalizare pentru funcţia de ministru vacantă, Curtea constată că, pentru preîntâmpinarea apariţiei unui blocaj instituţional în procesul de legiferare, legiuitorul constituant a prevăzut la art. 77 alin. (2) din Legea fundamentală dreptul Preşedintelui de a cere Parlamentului reexaminarea unei legi înainte de promulgare, o singură dată.

Curtea apreciază că această soluţie are valoare constituţională de principiu în soluţionarea conflictelor juridice între două sau mai multe autorităţi publice care au atribuţii conjuncte în adoptarea unei măsuri prevăzute de Legea fundamentală şi că acest principiu este de aplicaţiune generală în cazuri similare.

Aplicată la procesul de remaniere guvernamentală şi de numire a unor miniştri în caz de vacanţă a posturilor, această soluţie este de natură să elimine blocajul ce s-ar genera prin eventualul refuz repetat al Preşedintelui de a numi un ministru la propunerea primului-ministru.

De asemenea, Curtea Constituţională, pentru a ajunge la această soluţie, constată că raporturile dintre Preşedintele României şi primul-ministru nu pot fi pur formale. De aceea, verificarea îndeplinirii condiţiilor de numire în cazurile prevăzute de art. 85 alin. (2) din Constituţie intră în competenţa Preşedintelui României la exercitarea, pentru prima dată, de către primul-ministru, a dreptului de a propune. Limitarea la o singură respingere a propunerii se justifică prin faptul că, în continuare, răspunderea pentru o altă nominalizare revine, în exclusivitate, primului-ministru.

În consecinţă, Curtea Constituţională urmează să constate că, în aplicarea art. 85 alin. (2) din Constituţie, Preşedintele României, neavând drept de veto, poate să ceară primului-ministru o singură dată, motivat, să facă o nouă propunere de numire a altei persoane în funcţia de ministru. Motivele cererii Preşedintelui României nu pot fi cenzurate de primul-ministru, care, în procedura prevăzută de art. 85 alin. (2) din Constituţie, nu are decât dreptul de a propune Preşedintelui numirea unui ministru, iar nu şi competenţă decizională. Ca şi în cazul exercitării celorlalte atribuţii prevăzute în Constituţie, Preşedintele rămâne răspunzător politic, în faţa electoratului, pentru modul în care a motivat refuzul de a da curs propunerii primului-ministru, după cum primul-ministru şi Guvernul rămân răspunzători politic în faţa Parlamentului.

În ceea ce priveşte posibilitatea primului-ministru de a reitera prima propunere, Curtea urmează să constate că această posibilitate este exclusă prin chiar faptul neînsuşirii propunerii de către Preşedintele României. Aşadar, primul-ministru are obligaţia să propună pentru funcţia de ministru o altă persoană.

Având în vedere considerentele expuse, dispoziţiile art. 146 lit. e) din Constituţie, precum şi prevederile art. 11 alin. (1) lit. A.e), ale art. 34 şi 35 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1.Curtea Constituţională constată existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Guvern şi Preşedintele României, în legătură cu numirea doamnei Norica Nicolai în funcţia de ministru al justiţiei.

2.În exercitarea atribuţiilor prevăzute de art. 85 alin. (2) din Constituţie, Preşedintele României poate refuza, o singură dată, motivat, propunerea primului-ministru de numire a unei persoane în funcţia vacantă de ministru. Primul-ministru este obligat să propună o altă persoană.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Preşedintelui României şi primului-ministru şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Dezbaterea a avut loc la data de 7 februarie 2008 şi la aceasta au participat: Ioan Vida, preşedinte, Nicolae Cochinescu, Aspazia Cojocaru, Acsinte Gaspar, Ion Predescu, Puskas Valentin Zoltan, Tudorel Toader, Augustin Zegrean, judecători.

PREŞEDINTELE

CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. IOAN VIDA

Prim-magistrat-asistent,

Claudia Miu

*

OPINIE SEPARATĂ

În dezacord cu opinia majoritară, apreciem că soluţia adoptată reprezintă o nejustificată îndepărtare de la rezolvările cu valoare de principiu constituţional, adoptate prin Decizia nr. 356 din 5 aprilie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 322 din 14 mai 2007, referitoare la numirea domnului Adrian Mihai Cioroianu în funcţia de ministru al afacerilor externe, o completare la Constituţie şi în acelaşi timp un pas semnificativ de la republica semiprezidenţială spre o republică prezidenţială.

Este de observat că prin Decizia nr. 356 din 5 aprilie 2007 Curtea Constituţională a statuat faptul că, în exercitarea atribuţiilor prevăzute de art. 85 alin. (2) din Constituţie, Preşedintele României nu are un drept de veto, dar poate cere primului-ministru să renunţe la propunerea făcută, atunci când constată că persoana propusă nu îndeplineşte condiţiile legale pentru exercitarea funcţiei de membru al Guvernului. În toate cazurile respingerea candidaturii trebuie să fie motivată. Condiţiile legale ce trebuie îndeplinite pentru exercitarea funcţiei de membru al Guvernului sunt cele enumerate în art. 2 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 164 din 2 aprilie 2001, cu modificările şi completările ulterioare. Soluţionând conflictul juridic de natură constituţională dintre Guvern şi Preşedintele României, conflict apărut în legătură cu numirea doamnei Norica Nicolai în funcţia de ministru al justiţiei, Curtea Constituţională a statuat că, în exercitarea atribuţiilor prevăzute de art. 85 alin. (2) din Constituţie, Preşedintele României poate refuza, o singură dată, motivat, propunerea primului-ministru de numire a unei persoane în funcţia vacantă de ministru. Din această perspectivă, considerăm că marja de apreciere a Preşedintelui României este foarte cuprinzătoare, chiar dacă acesta rămâne răspunzător politic, în faţa electoratului, pentru modul în care a motivat refuzul de a da curs propunerii primului-ministru.

Potrivit prevederilor art. 85 alin. (2) din Constituţie, în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului, Preşedintele revocă şi numeşte, la propunerea primului-ministru, pe unii membri ai Guvernului. Statuând că Preşedintele României poate refuza, o singură dată, motivat, propunerea primului-ministru de numire a unei persoane în funcţia vacantă de ministru, de această dată Curtea Constituţională a adăugat faptul că primul-ministru este obligat să propună o altă persoană. Se observă că numărul de cazuri în care Preşedintele României poate cere primului-ministru să facă altă nominalizare pentru funcţia de ministru vacantă a fost stabilit prin raportare la prevederile art. 77 alin. (2) din Legea fundamentală, prevederi potrivit cărora, înainte de promulgare, Preşedintele poate cere Parlamentului, o singură dată, reexaminarea legii. Curtea a mai apreciat că această soluţie are valoare constituţională de principiu cu aplicaţiune generală în cazuri similare. Consecvenţi cu acest raţionament, ar fi trebuit ca, după refuzul Preşedintelui de numire a unei persoane în funcţia vacantă, primul-ministru să poată reveni, propunând aceeaşi persoană pentru funcţia de ministru, tot astfel cum, după cererea de reexaminare a legii, Preşedintele este obligat să promulge legea, chiar dacă are acelaşi conţinut, legiuitorul considerând că nu sunt necesare modificări în sensul celor solicitate.

Dreptul consacrat în favoarea Preşedintelui României de a putea să refuze, o singură dată, motivat, propunerea primului-ministru de numire a unei persoane în funcţia vacantă de ministru, urmat de obligaţia impusă acestuia de a propune o altă persoană, reprezintă, în opinia noastră, un pas semnificativ de la arhitectura constituţională semiprezidenţială spre o republică prezidenţială. Preşedintele României dobândeşte prerogative în privinţa componenţei nominale a Guvernului cu ocazia remanierii acestuia în procedura prevăzută de art. 85 alin. (2) din Constituţie. Art. 85 din Constituţie prevede trei cazuri în care Preşedintele României numeşte Guvernul [alin. (1)] sau numai pe unii membri ai Guvernului [alin. (2) şi (3)]. Curtea Constituţională apreciază că în condiţiile alin. (1) şi (3) numirea de către Preşedintele României a miniştrilor este un act de executare a hotărârii Parlamentului şi de învestire, pe această bază, a demnitarilor de către şeful statului. În acelaşi sens, prin Decizia nr. 356 din 5 aprilie 2007, Curtea Constituţională aprecia că alin. (2) al art. 85 din Constituţie, care se referă la una din formele remanierii guvernamentale, nu poate să se abată de la regimul constituţional al învestirii şi al modificărilor în componenţa Guvernului, deoarece art. 85 are în întregime aceeaşi concepţie de bază, una şi aceeaşi fundamentare constituţională. Apreciem că din această perspectivă trebuie să ne raportăm, în egală măsură, atât la statutul candidatului la funcţia de ministru, care este verificat de către Preşedinte sub aspectul îndeplinirii condiţiilor legale, verificări făcute de către comisiile parlamentare în cazul procedurilor de la alin. (1) şi (3) ale art. 85 din Constituţie, cât şi la actul de numire în funcţia de ministru, realizat de către Preşedinte. Din moment ce prin procedura de remaniere consacrată de art. 85 alin. (2) nu ne putem abate de la regimul constituţional al învestirii, credem că nici actul Preşedintelui nu îşi poate modifica semnificaţia, dobândind valenţele actului decizional. În atare situaţie primul-ministru, care trebuie să ducă la îndeplinire programul de guvernare, poartă răspunderea propunerii pentru funcţia de ministru, în raport cu care poate fi folosită moţiunea de cenzură.

Judecător,

prof. univ. dr.

Tudorel Toader

Judecător,

Puskas Valentin Zoltan