Decizie nr. 13 din 9 februarie 1999

Lucian Mihai - preşedinte

Costica Bulai - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Ioan Muraru - judecător

Nicolae Popa - judecător

Lucian Stangu - judecător

Romul Petru Vonica - judecător

Gheorghe Batranu - procuror

Gabriela Dragomirescu - magistrat-asistent

Pe rol se afla soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 pct. 11 din Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice, republicată, excepţie ridicată de Dan Iosif, Zainea Gheorghe, Gorodea Tiberiu Silviu Ioan, Zlotea Marian, Schicht Mariana, Macovei Dragos Geni şi Radu Sorin Daniel în Dosarul nr. 9.380/1998 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti.

Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 26 ianuarie 1999, în prezenta părţilor: Dan Iosif, personal şi asistat de avocat Iorgovan Antonie, Schicht Mariana, Gorodea Tiberiu Silviu Ioan, Zlotea Marian, Radu Sorin Daniel şi a reprezentantului Ministerului Public, lipsa fiind celelalte părţi, legal citate: Zainea Gheorghe şi Macovei Dragos Geni. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea din acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 2 februarie 1999 şi, apoi, pentru data de 9 februarie 1999.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constata următoarele:

Prin Încheierea din 1 septembrie 1998, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 2 pct. 11 din Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice, republicată, excepţie ridicată de Dan Iosif, Zainea Gheorghe, Gorodea Tiberiu Silviu Ioan, Zlotea Marian, Schicht Mariana, Macovei Dragos Geni şi Radu Sorin Daniel.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 pct. 11, "în special" teza finala - "ori refuzul de a le părăsi la cererea organelor de ordine" - din Legea nr. 61/1991, se arata ca textul este specific "regimurilor autocratice" şi nu poate fi acceptat într-o ţara democratica, fiind contrar prevederilor Constituţiei, reglementărilor internaţionale şi jurisdicţiei Curţii Europene a Drepturilor Omului. Se susţine ca art. 2 pct. 11 din Legea nr. 61/1991 contravine Constituţiei României, şi anume:

–art. 1 alin. (3), care stabileşte principiul statului de drept şi al democraţiei, prin aceea ca, datorită neclaritatii textului legal, care ar trebui sa prevadă "refuzul nejustificat" de a părăsi sediul unei instituţii publice, se creează posibilitatea unei conduite abuzive din partea organelor de ordine;

–art. 49 alin. (2), referitor la principiul proportionalitatii, deoarece, deşi Constituţia nu reglementează în mod expres "dreptul de protest prin declararea grevei foamei", reglementează dreptul la greva, libertatea întrunirilor, dreptul de petiţionare, libertatea de exprimare, dreptul la viaţa, dreptul la ocrotirea sănătăţii, dreptul la asociere. Într-o interpretare sistematica, "dreptul de protest prin declararea grevei foamei apare ca un corolar al existenţei celor 7 drepturi fundamentale, dar într-o interpretare restrictiva, ce se bazează pe analogia legii, el ne poate aparea ca o dimensiune a dreptului la greva, când este vorba de membrii unei asociaţii constituite pe alte criterii decât cele profesionale". În orice interpretare, protestul prin greva foamei presupune "obligaţia din partea agenţilor, a funcţionarilor şi a demnitarilor publici de a nu face ceea ce este de natura a goli protestul de conţinut". Chiar dacă nu exista tratate şi pacte internaţionale cu privire la greva foamei, conţinutul acestui drept este impus, fără putinta de tagada, prin uzanţele naţionale şi internaţionale. Locul unde este declarata greva foamei apare ca fiind un element fundamental al dreptului însuşi, iar evacuarea forţată, a celui aflat în greva foamei, fără decizia medicilor, echivaleaza cu încălcarea dreptului.

Se susţine, de asemenea, ca textul contravine reglementărilor internaţionale, şi anume:

–Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, care face parte din dreptul intern, art. 2 pct. 11 din Legea nr. 61/1991 nefiind în concordanta cu art. 1, 2, 7, art. 29 alin. 2 şi art. 30 din aceasta; greva foamei, în loc sa rămână o formă de protest a persoanelor fizice împotriva "autorităţii abuzive", care acţionează "cu exces de putere", risca sa devină un instrument al politicianismului; greva foamei este expresia manifestării "libertăţii de opinie", iar acest drept implica "dreptul de a nu fi tulburat pentru opiniile sale", în timp ce articolul criticat admite acţiunea în forta a organelor de ordine;

–Pactului internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi culturale, care consacra drepturi fundamentale ale omului stabilite "pe cale cutumiara", respectiv dreptul la greva foamei pe care autorităţile l-au încălcat;

–prevederilor Convenţiei împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente crude, inumane sau degradante, precum şi ale Convenţiei privind statutul refugiatilor, deoarece "invita practic organele de ordine sa creeze dureri sau suferinţe celor care refuza a părăsi sediile".

Totodată se mai susţine ca textul atacat contravine art. 3, 5, 10, 17 şi 18 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, ştiut fiind ca restrangerile drepturilor legale trebuie să apară ca măsuri necesare într-o societate democratica; sancţiunea avută în vedere, oricât de mica a fost, nu apare ca necesară într-o societate democratica.

Exprimandu-şi opinia asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate, instanţa considera ca, deşi Legea nr. 61/1991 este anterioară Constituţiei, modificarea acesteia prin Legea nr. 132/1996 echivaleaza cu receptarea sa expresă de către noul regim constituţional şi deci nu se pune problema aplicării prevederilor art. 150 alin. (1) din legea fundamentală. Apreciază, de asemenea, ca în speta nu sunt cauze de inadmisibilitate în sensul art. 23 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992. Pe fond, instanţa arata ca întreaga argumentare a excepţiei de neconstituţionalitate este construită în jurul dreptului la greva foamei, ca drept impus pe cale cutumiara. Dreptul la greva foamei, ca natura, se afla în strânsă legătură cu dreptul unei persoane de a dispune de ea însăşi şi cu libertatea de exprimare, drepturi prevăzute la art. 26 şi 30 din Constituţie. Se mai arata ca toate reglementările interne şi internaţionale prevăd posibilitatea unor limitări şi restrangeri în exercitarea drepturilor. Art. 2 pct. 11 din Legea nr. 61/1991 exprima faptul ca legiuitorul a apreciat ca pătrunderea, ocuparea ori refuzul de a părăsi spaţiile expres şi limitativ prevăzute de lege, în care accesul sau ocuparea s-a făcut cu nesocotirea unor norme legale instituite în prealabil, prezintă gradul de pericol social specific unei contravenţii şi trebuie sancţionată în consecinţa. Deşi teza finala a art. 2 pct. 11 nu circumstantiaza în concret ipoteza refuzului de a părăsi spaţiile menţionate la cererea organelor de ordine, este evident ca a fost avută în vedere fie situaţia în care o persoană pătrunde în spaţiul respectiv cu încălcarea normei de acces, fie situaţia în care, deşi a respectat normele de acces, persoana în cauza aduce atingere ordinii publice prin conduita sa ulterioară. Instanţa mai arata ca declararea grevei foamei în sediul Guvernului şi rămânerea în sediu, peste program, reprezintă o încălcare a normelor legale. Art. 2 pct. 11 din Legea nr. 61/1991 reprezintă o restrangere legală şi proporţională a exerciţiului dreptului la greva foamei, iar textul nu contravine art. 26 alin. (2) şi nici art. 49 din Constituţie. În concluzie, opinia instanţei este în sensul respingerii excepţiei de neconstituţionalitate.

Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, au fost solicitate punctele de vedere ale preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.

În punctul de vedere al Guvernului se apreciază ca prevederile art. 2 pct. 11 din Legea nr. 61/1991 sunt constituţionale, deoarece atât dispoziţiile din Constituţie, cat şi reglementările internaţionale recunosc şi garantează drepturi şi libertăţi "în anumite limite" şi cu posibilitatea restrângerii exerciţiului lor, iar conform art. 49 din Constituţie restrangerea exerciţiului trebuie să fie legală, proporţională şi sa nu afecteze existenta dreptului. Astfel legiuitorul a înţeles sa sanctioneze pătrunderea, ocuparea fără drept şi refuzul de a părăsi, la cererea organelor de ordine, unele instituţii. Se considera ca, şi în cazul în care pătrunderea într-o instituţie s-a făcut în mod legal, refuzul de a o părăsi, la cererea organelor de ordine, constituie contravenţie. Cu referire la dreptul la greva foamei "ca forma de protest necontestata", se arata ca declararea acesteia nu trebuie să aducă atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale altor persoane şi nici normelor care vizează ordinea publică. În speta, restrangerea acestei libertăţi este legală şi proporţională cu situaţia care a determinat-o.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale atacate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, retine următoarele:

Potrivit art. 144 lit. c) din Constituţie şi art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competenţa să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

Art. 2 pct. 11 din Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice, modificată şi republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 9 din 24 ianuarie 1997, prevede: "Constituie contravenţie săvârşirea oricăreia dintre următoarele fapte, dacă nu sunt comise în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, să fie considerate infracţiuni: [...]

11) pătrunderea, cu încălcarea normelor legale de acces, în sediile autorităţilor publice centrale şi locale, instituţiilor publice, instituţiilor de învăţământ şi spaţiilor aparţinând acestora, indiferent de destinaţia lor, regiilor autonome, societăţilor comerciale, partidelor sau altor formaţiuni politice, organizaţiilor guvernamentale şi neguvernamentale, ambasadelor şi reprezentantelor altor state ori ale organizaţiilor internaţionale de pe teritoriul României, precum şi ocuparea fără drept a terenurilor aparţinând ambasadelor şi reprezentantelor sau a terenurilor situate în perimetrul acestora ori refuzul de a le părăsi la cererea organelor de ordine."

Excepţia cu care Curtea Constituţională a fost sesizată prin Încheierea din 1 septembrie 1998 vizează neconstituţionalitatea art. 2 pct. 11 din Legea nr. 61/1991, teza finala "ori refuzul de a le părăsi la cererea organelor de ordine", precum şi neconstituţionalitatea restrângerii exercitării dreptului la greva foamei.

I. Examinând critica potrivit căreia teza finala a art. 2 pct. 11 din Legea nr. 61/1991 - "ori refuzul de a le părăsi la cererea organelor de ordine" - este neconstitutionala, deoarece redactarea corecta a textului ar fi "refuzul fără drept" sau "refuzul nejustificat", cu reglementarea unei cai de atac în ceea ce priveşte aprecierea acestui refuz de către organul de ordine, Curtea Constituţională constata ca aceasta este neîntemeiată şi urmează a fi respinsă.

Conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, "În exercitarea controlului, Curtea Constituţională se pronunţa numai asupra problemelor de drept, fără a putea modifica sau completa prevederea legală supusă controlului". În speta, se solicita Curţii Constituţionale să constate ca textul criticat este neconstitutional datorită unei omisiuni de reglementare. Controlul de constituţionalitate nu poate privi omisiuni de reglementare, deoarece, altminteri, Curtea Constituţională s-ar transforma în legiuitor.

În acest sens este şi jurisprudenta Curţii Constituţionale, cuprinsă, de exemplu, în deciziile nr. 207 din 5 iunie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 18 februarie 1998, nr. 213 din 12 iunie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 19 februarie 1998, şi nr. 38 din 26 februarie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 13 mai 1998.

II. Din analiza criticii referitoare la neconstituţionalitatea restrângerii exercitării dreptului la greva foamei, Curtea Constituţională constata, de asemenea, ca aceasta este neîntemeiată şi urmează a fi respinsă.

Dreptul la greva foamei nu este un drept constituţional, nominalizat ca atare printre drepturile şi libertăţile fundamentale reglementate de Constituţie în cap. II al titlului II "Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale". Art. 40 din Constituţie reglementează dreptul la greva ca un drept care aparţine salariaţilor, pentru apărarea intereselor profesionale, economice şi sociale, drept ce poate fi exercitat în condiţiile şi în limitele stabilite de lege. Nici reglementările internaţionale invocate de autorul excepţiei - Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale şi Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice - nu prevăd dreptul la greva foamei. De altfel, însuşi autorul excepţiei de neconstituţionalitate recunoaşte ca dreptul la greva foamei s-a impus ca drept fundamental al omului prin cutuma, invocand în acest sens art. 5 alin. 2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, potrivit căruia: "Nu se poate admite nici o restrictie sau derogare de la drepturile fundamentale ale omului, recunoscute sau în vigoare în orice ţara în virtutea unor legi, convenţii, regulamente sau cutume, sub pretextul ca prezentul pact nu recunoaşte aceste drepturi sau le recunoaşte într-o măsura mai mica."

Din cele arătate rezultă ca dreptul la greva foamei nu este prevăzut nici de Constituţie, nici de reglementările internaţionale, pentru a face posibila aplicarea art. 20 alin. (1) din legea fundamentală, potrivit căruia "Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanta cu Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte". Greva foamei este o modalitate de protest sau de exprimare a opiniilor, iar nu un drept constituţional a cărui exercitare a fost restrânsă, asa cum susţine autorul excepţiei de neconstituţionalitate.

Din aceasta perspectiva, greva foamei poate privi, asa cum se arata şi în motivarea excepţiei, exerciţiul mai multor drepturi şi libertăţi. Legislaţia, doctrina şi jurisprudenta au respins şi resping constant existenta unor drepturi sau libertăţi absolute. Trebuie menţionat, în acest sens, art. 4 din Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului (Franţa, 1789), potrivit căruia: "Libertatea consta în a putea face tot ceea ce nu este în detrimentul altuia; astfel exercitarea drepturilor naturale ale fiecărui om nu are alte limite decât pe acelea care asigura celorlalţi membri ai societăţii posibilitatea exercitării aceloraşi drepturi. Aceste limite nu pot fi determinate decât prin lege."

Din dispoziţiile actelor juridice internaţionale rezultă ca asigurarea unui just echilibru între interesele individuale şi interesele celorlalţi sau interesul general este o exigenta imperativa. Astfel Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prin art. 10, care reglementează libertatea de exprimare, stabileşte la alin. 2 ca: "Exercitarea acestor libertăţi ce comporta îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrangeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratica, pentru securitatea naţionala, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti." Practic, convenţia preia din dispoziţiile art. 29 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, care se referă la îndatoriri ale individului faţă de colectivitate, la îngrădiri stabilite de lege în scopul exclusiv al asigurării recunoaşterii şi respectului drepturilor celorlalţi şi în vederea satisfacerii cerinţelor juste ale moralei, ordinii publice şi bunastarii generale, într-o societate democratica. În acelaşi sens sunt şi prevederile art. 19 pct. 3 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, în virtutea cărora exercitarea libertăţilor poate fi supusă anumitor limitări ce trebuie însă stabilite în mod expres prin lege şi care sunt necesare, printre altele, apărării ordinii publice.

În spiritul acestor documente juridice internaţionale, Constituţia României prevede: prin art. 25, posibilitatea stabilirii condiţiilor exercitării dreptului la libera circulaţie; prin art. 26, obligaţia de a nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri; prin art. 30, interdicţii la libertatea de exprimare; prin art. 36, organizarea paşnică şi fără arme a întrunirilor; prin art. 40, posibilitatea limitării exercitării dreptului la greva; prin art. 41, posibilitatea stabilirii de limite ale dreptului de proprietate; prin art. 49, posibilitatea restrângerii exerciţiului exercitării unor drepturi pentru ...apărarea ordinii publice; prin art. 54, obligaţia exercitării drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu buna-credinţa şi cu respectul drepturilor şi libertăţilor celorlalţi.

În ceea ce priveşte invocarea, în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, a Convenţiei împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, la care România a aderat prin Legea nr. 19/1990, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 112 din 10 octombrie 1990, Curtea constata ca, având în vedere definitia data de aceasta torturii, singura în măsura sa aprecieze dacă în cauza sunt aplicabile prevederile convenţiei este instanţa de judecată. Conform art. 1 din convenţie "termenul tortura înseamnă orice act prin care se provoacă unei persoane, cu intenţie, o durere sau suferinţe puternice, fizice ori psihice, mai ales cu scopul de a obţine, de la aceasta persoana sau de la o persoană terta, informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terta persoana l-a comis ori este banuita ca l-a comis, de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei ori de a intimida sau a face presiuni asupra unei terţe persoane, sau pentru oricare alt motiv bazat pe o formă de discriminare, oricare ar fi ea, atunci când o asemenea durere sau astfel de suferinţe sunt aplicate de către un agent al autorităţii publice sau de orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial, sau la instigarea ori cu consimţământul expres sau tacit al unor asemenea persoane. Acest termen nu se referă la durerea ori suferinţele rezultând din sancţiuni legale, inerente acestor sancţiuni sau ocazionate de ele."

Curtea Constituţională constata, de asemenea, ca în speta nu este aplicabil principiul proportionalitatii prevăzut la art. 49 din Constituţie, de vreme ce dreptul la greva foamei nu este un drept constituţional.

Art. 2 pct. 11 din Legea nr. 61/1991 este criticat şi sub aspectul încălcării art. 1 alin. (3) din Constituţie, care stabileşte ca "România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate". Într-adevăr, statul de drept implica, prioritar, respectarea legii, iar statul democratic este prin excelenta un stat în care se manifesta domnia legii. Constituţia, în art. 8 şi art. 117, foloseşte categoria "democratie constituţională", care permite pluralismul de idei şi de comportamente, dar în anumite coordonate, cărora prevederile art. 2 pct. 11 din Legea nr. 61/1991 nu le contravin. Chiar dacă aplicarea dispoziţiilor legale criticate se realizează uneori abuziv, contrar convingerilor, sentimentelor sau asteptarilor celor supuşi acţiunii, aceasta nu este o problemă de constituţionalitate, ci de aplicare a legii, asupra căreia Curtea Constituţională nu se poate însă pronunţa.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 2, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 2 pct. 11 teza finala ("ori refuzul de a le părăsi la cererea organelor de ordine") din Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 9 din 24 ianuarie 1997, excepţie ridicată de Dan Iosif, Zainea Gheorghe, Gorodea Tiberiu Silviu Ioan, Zlotea Marian, Schicht Mariana, Macovei Dragos Geni şi Radu Sorin Daniel în Dosarul nr. 9.380/1998 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 9 februarie 1999.

PREŞEDINTELE

CURŢII CONSTITUŢIONALE,

LUCIAN MIHAI

Magistrat-asistent,

Gabriela Dragomirescu