referitoare la interpretarea dispozițiilor art. 460 din Codul de procedură civilă
Dosar nr. 2.984/1/2020
| Corina-Alina Corbu | - președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție - președintele completului |
| Laura-Mihaela Ivanovici | - președintele Secției I civile |
| Marian Budă | - președintele Secției a II-a civile |
| Denisa Angelica Stănișor | - președintele Secției de contencios administrativ și fiscal |
| Simona Lala Cristescu | - judecător la Secția I civilă |
| Mihaela Paraschiv | - judecător la Secția I civilă |
| Mihaela Tăbârcă | - judecător la Secția I civilă |
| Carmen Georgeta Negrilă | - judecător la Secția I civilă |
| Adina Georgeta Nicolae | - judecător la Secția I civilă |
| Virginia Florentina Duminecă | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Veronica Magdalena Dănăilă | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Petronela Iulia Nițu | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Valentina Vrabie | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Cosmin Horia Mihăianu | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Horațiu Pătrașcu | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Decebal Constantin Vlad | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Cezar Hîncu | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Claudia Marcela Canacheu | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Ana Roxana Tudose | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 2.984/1/2020, a fost constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul).
Ședința este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.
La ședința de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 38 din Regulament.
Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile formulată de Curtea de Apel Galați - Secția a II-a civilă în Dosarul nr. 1.605/233/2018.
Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar au fost depuse două rapoarte întocmite de judecătorii- raportori, ce au fost comunicate părților, conform dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; recurenta-intimată a depus, în termen legal, prin avocat, un punct de vedere asupra chestiunii de drept.
De asemenea referă asupra faptului că au fost transmise de către instanțele naționale hotărâri judecătorești pronunțate în materia ce face obiectul sesizării și opinii teoretice exprimate de judecători, iar Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.
În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile.
ÎNALTA CURTE,
deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:
Curtea de Apel Galați - Secția a II-a civilă a dispus, prin Încheierea din 14 octombrie 2020, în Dosarul nr. 1.605/233/2018, aflat pe rolul acestei instanțe, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: în interpretarea dispozițiilor art. 460 din Codul de procedură civilă, care sunt calea de atac și termenul de exercitare a acesteia în cazul în care, prin aceeași hotărâre, se soluționează mai multe cereri principale, dintre care unele sunt supuse numai apelului, iar altele atât apelului, cât și recursului?
Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 9 noiembrie 2020 cu nr. 2.984/1/2020, termenul de judecată fiind stabilit la 8 februarie 2021.
Articolul 460Unicitatea căii de atac
(1)O cale de atac poate fi exercitată împotriva unei hotărâri numai o singură dată, dacă legea prevede același termen de exercitare pentru toate motivele existente la data declarării acelei căi de atac.
(2)Dacă prin aceeași hotărâre au fost soluționate și cereri accesorii, hotărârea este supusă în întregul ei căii de atac prevăzute de lege pentru cererea principală.
(3)În cazul în care prin aceeași hotărâre au fost soluționate mai multe cereri principale sau incidentale, dintre care unele sunt supuse apelului, iar altele recursului, hotărârea în întregul ei este supusă apelului. Hotărârea dată în apel este supusă recursului.
(4)Dacă hotărârea cu privire la o cerere principală sau incidentală nu este supusă nici apelului și nici recursului, soluția cu privire la celelalte cereri este supusă căilor de atac în condițiile legii.
(5)În cazurile prevăzute la alin. (2)-(4), termenul de apel sau, după caz, de recurs este cel de drept comun, chiar dacă prin legi speciale se prevede altfel.
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Judecătoria Galați - Secția civilă, la data de 29 ianuarie 2018, contestatorul X a formulat contestație la executare cu privire la executarea silită ce formează obiectul Dosarului nr. xxxx/2017 al Biroului executorului judecătoresc P, cerând și constatarea caracterului abuziv al unor clauze cuprinse în contractul de credit încheiat cu intimata Banca Comercială Y (titlul executoriu în baza căruia s-a declanșat executarea silită).
Prin Încheierea nr. 364 din 6 iunie 2019, Judecătoria Galați - Secția civilă a admis contestația și a anulat executarea silită, reținând în considerente și caracterul abuziv al clauzelor defăimate de contestator.
Împotriva încheierii a declarat apel intimata, iar prin Decizia civilă nr. 61 din 20 februarie 2020, Tribunalul Galați - Secția II-a civilă a admis apelul și a schimbat în parte încheierea apelată, în sensul că a anulat în parte executarea silită, înlăturând din suma pusă în executare valoarea rezultată din clauzele constatate abuzive și admițând parțial excepția prescripției dreptului creditorului de a cere executarea silită.
Împotriva deciziei a declarat recurs apelanta-intimată, solicitând înlăturarea din considerente a mențiunilor referitoare la caracterul abuziv al unor clauze contractuale și, drept urmare, înlăturarea dispoziției de anulare a executării silite pentru suma reprezentând valoarea clauzelor constatate abuzive.
La termenul din 16 septembrie 2020, instanța, din oficiu, a pus în discuția părților utilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, în procedura prevăzută de art. 519 și următoarele din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea modului de interpretare a dispozițiilor art. 460 alin. (3) din Codul de procedură civilă.
Prin Încheierea din 14 octombrie 2020, Curtea de Apel Galați - Secția a II-a civilă a constatat admisibilă sesizarea și, în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, a dispus suspendarea judecății.
Instanța de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru argumentele expuse în continuare.
De lămurirea modului de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 460 din Codul de procedură civilă depinde soluționarea pe fond a cauzei.
Astfel, prin Încheierea nr. 364 din 6 iunie 2019 pronunțată de Judecătoria Galați - Secția civilă, astfel cum a fost schimbată prin Decizia civilă nr. 61 din 20 februarie 2020 a Tribunalului Galați - Secția II-a civilă, a fost admisă contestația la executare, reținându-se în considerente și caracterul abuziv al unor clauze cuprinse în contractul de credit încheiat cu intimata, acesta fiind titlul executoriu în baza căruia s-a declanșat executarea silită.
Recursul declarat de apelanta-intimată privește atât capătul de cerere privind contestația la executare, cât și pe cel referitor la constatarea caracterului abuziv al unor clauze din contract. Așadar, de lămurirea modului de aplicare a dispozițiilor art. 460 din Codul de procedură civilă (în sensul stabilirii căii de atac și a termenului de exercitare a acesteia în cazul în care, prin aceeași hotărâre, se soluționează mai multe cereri principale, dintre care unele sunt supuse numai apelului, iar altele atât apelului, cât și recursului) depinde soluționarea pe fond a cauzei.
Problema de drept enunțată este nouă, textul fiind cuprins într-o lege adoptată relativ recent (Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, a intrat în vigoare la 15 februarie 2013), iar legislația relevantă anterioară (Codul de procedură civilă de la 1865) nu cuprindea soluțiile legislative conținute în textul a cărui interpretare se solicită.
Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, conform evidențelor Înaltei Curți de Casație și Justiție, consultate la data sesizării.
Recurenta-intimată, prin notele depuse la 13 octombrie 2020, a apreciat că sunt îndeplinite condițiile pentru sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție. Pe fond, a arătat că instanța a fost învestită cu două capete de cerere distincte (nelegalitatea executării silite însăși și constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale), iar în privința celui de-al doilea capăt de cerere (clauzele abuzive) nu poate fi aplicat prin analogie art. 718 alin. (1) din Codul de procedură civilă, din moment ce acesta este de strictă interpretare, pentru că ar restrânge dreptul la exercitarea unei căi de atac pentru o hotărâre care, potrivit dreptului comun, poate fi atacată și cu apel, și cu recurs. Așadar, în lipsa unui text de lege care să tranșeze expres problema (care este calea de atac, dacă prin aceeași hotărâre sunt soluționate mai multe capete de cerere, dintre care unele sunt supuse numai apelului, iar altele și apelului, și recursului), ar trebui aplicat prin analogie art. 460 alin. (3) și (5) din Codul de procedură civilă, respectiv hotărârea, în întregul ei, să fie supusă atât apelului, cât și recursului.
Intimatul-contestator, prin punctul de vedere depus la 14 octombrie 2020, a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile pentru sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Astfel, a arătat că, întrucât prin întâmpinare a invocat excepția inadmisibilității recursului, înseamnă că instanța nu poate formula sesizarea mai înainte de a soluționa această excepție. În caz contrar, ar trebui mai întâi să constate că este sesizată în ultimă instanță, deci, practic, să se antepronunțe asupra excepției.
De asemenea a susținut că de chestiunea invocată nu depinde soluționarea pe fond a cauzei, pentru că se solicită interpretarea unei dispoziții de procedură.
Nu în ultimul rând, a arătat că nu suntem în ipoteza atacării cu recurs a unei hotărâri prin care să fie soluționate două cereri principale. Astfel, solicitarea de a se constata caracterul abuziv al unor clauze contractuale este o apărare de fond în cadrul contestației la executare. În acest context, trimiterea la dispozițiile generale ce reglementează căile de atac s-a făcut eronat, câtă vreme există dispoziții speciale referitoare la calea de atac incidentă în materia contestației la executare.
După comunicarea rapoartelor întocmite de judecătorii-raportori, potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, recurenta-intimată a depus, în termen legal, prin avocat, un punct de vedere asupra chestiunii de drept, prin care a apreciat că sunt întrunite condițiile de admisibilitate a sesizării și a reiterat argumentele expuse în fața instanței de trimitere cu privire la modul de dezlegare a problemei de drept.
Completul de judecată învestit cu soluționarea recursului în Dosarul nr. 1.605/233/2018, anterior prezentării punctului său de vedere, a reținut că, fiind sesizat cu recursul declarat de către apelanta-intimată, are, în mod automat, calitate de ultimă instanță. În realitate, problema supusă dezbaterii este dacă acest recurs este admisibil (în ansamblul său ori numai în parte), iar nu calitatea de ultimă instanță (care ar pune sub semnul întrebării chiar existența căii de atac în sine, ceea ce este, evident, absurd). Așa fiind, a apreciat că nu se antepronunță asupra excepției inadmisibilității atunci când efectuează sesizarea.
Sub cel de-al doilea aspect, referitor la soluționarea pe fond a cauzei, instanța a reamintit că Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut în mod constant, în jurisprudența sa (de exemplu, în Decizia nr. 9 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 26 mai 2016, paragraful 21), că obiectul sesizării pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile l-ar putea constitui atât o chestiune de drept material, cât și una de drept procedural (cum este situația în cauza de față), dacă, prin consecințele pe care le produc, interpretarea și aplicarea normei de drept au aptitudinea să determine soluționarea pe fond a cauzei, adică rezolvarea raportului de drept dedus judecății. Or, de lămurirea art. 460 din Codul de procedură civilă depinde soluționarea chiar a căii de atac declarate în cauză (soluționare care se va face, în funcție de decizie, în tot sau în parte), astfel că, evident, condiția legală este îndeplinită.
Sub cel de-al treilea aspect, referitor la inexistența a două cereri principale, instanța de sesizare a arătat că, potrivit art. 30 din Codul de procedură civilă, oricine are o pretenție împotriva unei alte persoane ori urmărește soluționarea în justiție a unei situații juridice are dreptul să facă o cerere înaintea instanței competente, iar cererile în justiție sunt principale, accesorii, adiționale și incidentale:
–cererea principală este cererea introductivă de instanță și ea poate cuprinde atât capete de cerere principale, cât și capete de cerere accesorii;
–cererile accesorii sunt acele cereri a căror soluționare depinde de soluția dată unui capăt de cerere principal;
–cererea adițională este cea prin care o parte modifică pretențiile sale anterioare;
–cererile incidentale sunt cele formulate în cadrul unui proces aflat în curs de desfășurare.
Așadar, pentru a caracteriza o afirmație a unei părți drept o pretenție, ea trebuie să tindă la obligarea altei persoane la ceva (să dea, să facă ori să nu facă un lucru) sau să tindă la soluționarea unei situații juridice. În speță, contestatorul urmărește să obțină obligarea creditoarei la a nu-l mai executa silit (în baza contractului de credit) și, respectiv, să soluționeze situația juridică creată de acest contract prin înlăturarea anumitor clauze (defăimate ca abuzive). Rezultă că ambele sale solicitări reprezintă pretenții, deci sunt cereri în instanță.
Relația dintre aceste două cereri este una complexă, întrucât admiterea contestației la executare depinde (în parte) de constatarea caracterului abuziv al clauzelor respective, deci s-ar putea vorbi de accesorialitate; cererile nu trebuie însă, obligatoriu, să formeze obiectul aceleiași judecăți, fiind adesea întâlnite separat în practica judiciară, caz în care este relevant caracterul principal al fiecăreia; în același timp, cererea privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale este incidentală în cadrul contestației la executare.
Chiar dacă reunirea celor două cereri este permisă de lege [potrivit art. 713 alin. (2) din Codul de procedură civilă, în cazul în care executarea silită se face în temeiul unui alt titlu executoriu decât o hotărâre judecătorească, se pot invoca în contestația la executare și motive de fapt sau de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu, numai dacă legea nu prevede în legătură cu acel titlu executoriu o cale procesuală pentru desființarea lui, inclusiv o acțiune de drept comun], aplicarea acestui regim juridic nu transformă pe vreuna dintre ele din (capăt de) cerere în simplă apărare de fond.
Concluzia nu este contrazisă nici de faptul că, în dispozitivul hotărârii recurate în speță, nu este menționată, ca o soluție distinctă, cea referitoare la constatarea caracterului abuziv al anumitor clauze contractuale. Astfel, recunoscută doctrinar de mult timp, existența considerentelor decizorii (care tind la soluționarea unei cereri) este în prezent recunoscută și legislativ, sens în care art. 461 din Codul de procedură civilă stabilește că, în afară de soluția cuprinsă în dispozitivul hotărârii, pot fi atacate și numai considerentele hotărârii (dacă, prin ele, s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau sunt greșite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea). Or, exact aceasta este situația în speță, decizia recurată (ca, de altfel, și hotărârea primei instanțe) cuprinzând considerente decizorii (cele referitoare la constatarea caracterului abuziv al unor clauze din contractul părților).
Rezultă din toate acestea că, în speță, au fost soluționate două cereri separate ale contestatorului, una referitoare la executarea silită (contestația la executare), iar alta referitoare la clauzele contractuale (anularea lor ca fiind abuzive).
Completul de judecată a apreciat că poate fi tranșată chestiunea de drept sesizată pornind de la formularea art. 460 alin. (3) din Codul de procedură civilă, potrivit căruia, în cazul în care prin aceeași hotărâre au fost soluționate mai multe cereri principale sau incidentale, dintre care unele sunt supuse apelului, iar altele recursului, hotărârea în întregul ei este supusă apelului, iar hotărârea dată în apel este supusă recursului. Așadar, când singura cale de atac este apelul pentru un capăt de cerere și recursul pentru celălalt, atunci fiecare dintre cele două capete de cerere primește o nouă cale de atac: primul dobândește și recurs, iar al doilea și apel.
În mod similar, dacă unul dintre capetele de cerere poate fi atacat atât cu apel, cât și cu recurs, iar al doilea numai cu apel, atunci acesta din urmă ar putea dobândi și posibilitatea formulării recursului. Soluția s-ar apropia de cea aplicabilă în situația în care între capetele de cerere există relația de accesorialitate.
În același timp, ar fi justificată și menținerea, de către fiecare cerere în parte, a căilor de atac permise de lege (prima doar apel, iar a doua apel și recurs), dacă se apreciază că relația dintre ele (judecarea în același proces) este doar întâmplătoare (chiar rară, din perspectivă practică), deci primordial este caracterul principal al fiecăreia. În plus, această soluție este, per a contrario, chiar opțiunea legiuitorului.
În sinteză, pentru că textul art. 460 din Codul de procedură civilă permite două interpretări diametral opuse, completul de judecată apreciază că este necesară intervenția Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru lămurirea chestiunii de drept.
La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanțele naționale au comunicat hotărâri judecătorești definitive, precum și opinii teoretice ale magistraților asupra chestiunii de drept supuse dezlegării.
Deși mai multe instanțe au înaintat hotărâri judecătorești, pe care le-au apreciat ca fiind relevante în dezlegarea problemei de drept în discuție, numai două dintre acestea au fost pronunțate în contestații la executare.
Cât privește opiniile teoretice exprimate de judecători, acestea sunt cvasiunanime, în sensul lipsei unei dificultăți de interpretare a dispozițiilor art. 460 din Codul de procedură civilă.
Astfel, s-a arătat că, în ipoteza dată, în interpretarea art. 460 din Codul de procedură civilă, nu este necesară decelarea căilor de atac pentru fiecare capăt de cerere în parte. Textul legal extinde posibilitatea formulării apelului pentru o cerere principală care în mod obișnuit nu este supusă acestei căi de atac, precum și posibilitatea formulării recursului (împotriva hotărârii pronunțate în apel), pentru o cerere principală supusă doar apelului.
Din interpretarea sistematică a dispozițiilor legale rezultă că principiul unicității căii de atac are în vedere un efect extensiv al căilor de atac, inclusiv pentru cereri principale care sunt supuse fie doar apelului, fie doar recursului (în sensul că sesizarea instanței printr-o singură cerere, din care se disting mai multe capete principale, determină posibilitatea formulării apelului și, ulterior, recursului, dacă aceste căi de atac sunt prevăzute, în mod individual, fie și numai pentru un singur capăt principal de acțiune). Prin urmare, dacă prin aceeași hotărâre se soluționează mai multe cereri principale, dintre care unele sunt supuse numai apelului, iar altele atât apelului, cât și recursului, calea de atac inițială este apelul, părțile având posibilitatea formulării recursului împotriva deciziei pronunțate în apel.
Termenul de exercitare este cel de drept comun, potrivit art. 460 alin. (5) din Codul de procedură civilă, care se circumscrie tezei stabilite de alineatul (3) al aceluiași articol.
De asemenea s-a arătat că, în ceea ce privește calificarea unei cereri ca fiind incidentală, în conformitate cu dispozițiile art. 30 alin. (6) din Codul de procedură civilă, instanța este cea care va stabili natura juridică a cererilor formulate.
A fost exprimată și opinia teoretică contrară de către judecătorii din cadrul Tribunalului Brașov, Tribunalului Ialomița și Curții de Apel Oradea, în sensul că, în materia contestației la executare prin care contestatorul a invocat caracterul abuziv al unor clauze din contractul de credit bancar, hotărârea instanței de apel este definitivă, nefiind incidente, în acest caz, dispozițiile art. 460 din Codul de procedură civilă.VIII. Jurisprudența Curții Constituționale
Din verificările efectuate rezultă că instanța de contencios constituțional nu s-a pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor art. 460 din Codul de procedură civilă.
Relevante pentru analiza problemei de drept în discuție sunt însă deciziile nr. 355 din 11 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 562 din 14 iulie 2017 (Decizia nr. 355 din 11 mai 2017), și nr. 771 din 29 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 497 din 19 iunie 2019 (Decizia nr. 771 din 29 noiembrie 2018), prin care au fost respinse excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 718 din Codul de procedură civilă.
Astfel, prin Decizia nr. 355 din 11 mai 2017, instanța de contencios constituțional a reținut că: „18. În jurisprudența sa (exemplu fiind Decizia nr. 37 din 15 ianuarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 28 ianuarie 2008, sau Decizia nr. 1.122 din 23 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 738 din 4 noiembrie 2010), Curtea a reținut că accesul la justiție, garantat de prevederile art. 21 din Legea fundamentală, nu presupune și accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, iar instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, deci și reglementarea căilor de atac sunt de competența exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură. Reglementările internaționale în materie nu impun accesul la totalitatea gradelor de jurisdicție sau la toate căile de atac prevăzute de legislațiile naționale, art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale consacrând numai dreptul persoanei la un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, deci posibilitatea de a accede la un grad de jurisdicție. Totodată, s-a statuat că art. 21 din Constituție nu precizează in terminis că accesul liber la justiție implică întotdeauna dreptul de a exercita atât calea de atac a apelului, cât și a recursului, situație în care exercitarea cumulativă a ambelor căi de atac împotriva unei hotărâri nu constituie un criteriu de constituționalitate. Pentru aceleași rațiuni, Curtea a apreciat că nu sunt încălcate nici prevederile art. 124 din Constituție.
19.Referitor la critica raportată la art. 129 din Constituție, privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii, Curtea a stabilit că această normă din Legea fundamentală lasă la latitudinea legiuitorului reglementarea căilor de atac, ceea ce îi permite acestuia să excepteze de la exercitarea lor, atunci când consideră că se impune, anumite hotărâri judecătorești (a se vedea în acest sens, de exemplu, Decizia nr. 1.341 din 19 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 811 din 3 decembrie 2010, și Decizia nr. 246 din 15 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 273 din 25 aprilie 2012).
20.Curtea reține, totodată, că reglementarea cuprinsă în art. 718 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care prevede că hotărârea pronunțată cu privire la contestație poate fi atacată numai cu apel, cu excepția hotărârilor pronunțate în temeiul art. 712 alin. (4) și art. 715 alin. (4), care pot fi atacate în condițiile dreptului comun, nu contravine nici art. 16 din Constituție, întrucât legiuitorul, în considerarea unor situații speciale, justificate în mod obiectiv și rațional, poate institui un tratament juridic diferențiat. În cazul de față, legiuitorul a stabilit, ca regulă generală, că atacarea hotărârilor pronunțate în contestația la executare se face numai cu apel. Cele două excepții cuprinse în textul contestat se referă la împărțirea bunurilor proprietate comună și la contestația formulată de o terță persoană ce vizează un drept de proprietate sau un alt drept real asupra bunului urmărit. O atare opțiune a legiuitorului este justificată de domeniile în care intervin aceste reglementări, și anume în ipoteze specifice ce țin de materia succesiunilor sau a drepturilor reale.“
Prin Decizia nr. 771 din 29 noiembrie 2018, Curtea Constituțională, reluând considerentele din decizia anterior menționată, a reținut că: „36. Raportat la critica de neconstituționalitate conform căreia legiuitorul a suprimat calea de atac a recursului, Curtea a reținut că, în noul Cod de procedură civilă, recursul constituie o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată de partea nemulțumită pentru motive de nelegalitate și numai în condițiile prevăzute de lege. Apelul reprezintă calea ordinară de atac ce are un caracter devolutiv, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept (art. 476 din Codul de procedură civilă).(...) 39. În ceea ce privește critica referitoare la discriminarea creată prin interzicerea exercitării căii extraordinare a recursului împotriva hotărârilor date de instanțele de apel, în cazurile în care legea instituie doar calea de atac a apelului împotriva hotărârilor de primă instanță, în acord cu jurisprudența sa constantă, Curtea a reținut că, în vederea asigurării egalității cetățenilor în exercitarea drepturilor lor procesuale, inclusiv a căilor de atac, la instituirea regulilor de acces al justițiabililor la aceste drepturi, legiuitorul este ținut să respecte principiul egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituție. De aceea, nu este contrară acestui principiu instituirea unor reguli speciale, inclusiv în ceea ce privește căile de atac, cât timp ele asigură egalitatea juridică a cetățenilor în utilizarea lor. Principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite (a se vedea în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994).“
Prin rapoartele întocmite, judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea formulată de Curtea de Apel Galați - Secția a II-a civilă nu întrunește cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 și următoarele din Codul de procedură civilă. Astfel, printr-un raport s-a constatat lipsa cerinței noutății, dar și a raportului de dependență dintre chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită și soluționarea pe fond a cauzei. Prin cel de-al doilea raport s-a apreciat că de lămurirea chestiunii de drept cu a cărei dezlegare a fost sesizată instanța supremă nu depinde soluționarea cauzei în curs de judecată.
Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, rapoartele întocmite de judecătorii-raportori și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:
Pentru a evalua dacă sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este aptă să asigure îndeplinirea funcției pentru care a fost concepută, aceea de a pronunța o decizie interpretativă de principiu în scopul de a preîntâmpina apariția unei practici neunitare la nivel național, se impune în primul rând evaluarea tuturor elementelor sesizării, adică verificarea atât a circumstanțelor care o generează, cât și a condițiilor care permit declanșarea mecanismului de interpretare.
Aceasta presupune verificarea îndeplinirii simultane a tuturor condițiilor prevăzute pentru declanșarea procedurii hotărârii prealabile, condiții extrase din dispozițiile legale redate în cele ce urmează.
Astfel, conform dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, „Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“.
Conform dispozițiilor art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, „Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susțin admisibilitatea sesizării potrivit dispozițiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată și al părților.“
Analiza critică a textelor citate induce concluzia că atât art. 519, cât și prima teză a art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă condiționează admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile de îndeplinirea unor cerințe cumulativ întrunite.
Aceste condiții sunt cele legate de necesitatea ca sesizarea să fie realizată cu prilejul judecării cauzei în ultimă instanță, chestiunea de drept să fie nouă și asupra sa Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat încă, să comporte o anumită dificultate de natură să impună o interpretare cu caracter unificator, aptă totodată să preîntâmpine o jurisprudență neunitară și, nu în ultimul rând, dezlegarea dată să aibă aptitudinea de a duce la soluționarea cauzei pe fond.
Pentru verificarea îndeplinirii acestei condiții este necesară sintetizarea circumstanțelor relevante ale procesului în cadrul căruia Curtea de Apel Galați - Secția a II-a civilă a formulat sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.
Astfel, în cadrul executării silite pornite în cursul anului 2017 de către creditor, o bancă comercială, în baza unui contract de credit bancar - care constituie titlu executoriu potrivit legii, debitorul urmărit a formulat, în temeiul art. 712 și următoarele din Codul de procedură civilă, o contestație la executare, prin care a solicitat: anularea încheierii din 21 septembrie 2017, prin care Judecătoria Galați - Secția civilă a încuviințat executarea silită a titlului; să se constate că dreptul la executare silită al creditorului este prescris în temeiul art. 706 din Codul de procedură civilă; să se constate că sunt abuzive, deci nule, clauzele contractului de credit bancar supus executării silite referitoare la perceperea comisionului de acordare a creditului, a comisionului de administrare și a comisionului de urmărire riscuri și, pe cale de consecință, să se dispună anularea executării silite înseși, anularea actelor de executare efectuate în dosarul execuțional, enumerate de debitorul contestator, a tuturor actelor subsecvente de urmărire silită, precum și întoarcerea executării silite.
Prin Încheierea civilă nr. 364 din 6 iunie 2018, Judecătoria Galați - Secția civilă a admis contestația la executare, a anulat încheierea de încuviințare a executării silite și executarea silită și a dispus întoarcerea executării. În acest sens, a constatat că dreptul creditorului de a cere executarea silită era prescris la data formulării cererii de executare silită și că sunt nule clauzele menționate ale contractului de credit bancar în baza căruia executarea silită fusese derulată.
Ca urmare a apelului declarat de creditor, prin Decizia civilă nr. 61 din 20 februarie 2020, Tribunalul Galați - Secția a II-a civilă a schimbat în parte încheierea primei instanțe, a anulat parțial executarea silită, admițând numai în parte excepția prescripției dreptului creditorului de a cere executarea silită și, menținând dispozițiile de primă instanță referitoare la nulitatea clauzelor contestate ca abuzive, a dispus ca executarea silită să se efectueze pentru o creanță diminuată corespunzător.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs creditorul urmăritor - banca, în cadrul căruia intimatul, debitor în cadrul procedurii de urmărire silită, a invocat excepția inadmisibilității recursului în temeiul art. 483 alin. (1) și art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă.
În legătură cu soluționarea acestei excepții instanța învestită cu recursul, Curtea de Apel Galați - Secția a II-a civilă, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție cu interpretarea dispozițiilor art. 460 din Codul de procedură civilă, spre a se stabili care este calea de atac și termenul de exercitare a acesteia în cazul în care, prin aceeași hotărâre, se soluționează mai multe cereri principale, dintre care unele sunt supuse numai apelului, iar altele atât apelului, cât și recursului.
Examinarea condiției ca sesizarea să fie făcută de un tribunal sau o curte de apel care judecă procesul în ultimă instanță trebuie să aibă în vedere legalitatea căii de atac de ultimă instanță, în cauză, legalitatea căii de atac a recursului însăși, chestiune care se identifică în acest caz cu chiar obiectul sesizării.
În acest context, chiar dacă se poate considera că de problema rezolvării excepției referitoare la admisibilitatea recursului depinde îndeplinirea condiției legale analizate, aceea ca autorul sesizării să judece cauza în ultimă instanță, sesizarea curții de apel cu un recurs nu poate fi ignorată, atâta vreme cât recursul este pendinte, iar problema admisibilității căii extraordinare de atac constituie obiectul sesizării instanței supreme.
Mai mult, instanța de trimitere care solicită interpretarea dispozițiilor art. 460 din Codul de procedură civilă, disociind între mai multe capete de cerere ale acțiunii, a considerat că în privința celui referitor la constatarea clauzelor abuzive ale contractului de credit bancar legea ar recunoaște părților calea de atac a recursului, în timp ce pentru capătul de cerere referitor la anularea încheierii de încuviințare a executării silite hotărârea devine definitivă în apel și, în considerarea datei sub care a început procesul, a stabilit că nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative (Legea nr. 310/2018).
De aceea, premisa fiind că în cauză s-a declarat recurs, iar instanța sesizată ridică problema interpretării și aplicării dispozițiilor art. 460 din Codul de procedură civilă, pentru a stabili dacă recursul este admisibil și care este termenul pentru declararea sa, această primă condiție este îndeplinită.
Reamintind că scopul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu pronunțarea unei hotărâri prealabile este acela de a preîntâmpina generarea unei jurisprudențe neunitare, ca urmare a unei interpretări și aplicări diferite a unei dispoziții legale, trebuie subliniat că evaluarea acestei condiții revine instanței supreme, astfel cum s-a reținut deja în decizii anterioare pronunțate în materie (deciziile Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9 aprilie 2014, nr. 3 și nr. 4 din 14 aprilie 2014, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014).
În acest sens, evaluarea noutății chestiunii de drept presupune ca: Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat deja asupra acesteia și ca aceasta să nu facă deja obiectul unui recurs în interesul legii aflat în curs de soluționare; problema de drept să fie nouă, adică să derive dintr-o dispoziție legală intrată recent în vigoare sau dintr-o dispoziție legală mai veche, a cărei aplicare frecventă să devină actuală recent, ori la un moment dat, determinat de anumite realități sociale sau economice; problema de drept să nu fi primit deja o anumită interpretare concretizată în jurisprudență, astfel încât să fie, de fapt, susceptibilă a fi tranșată în cadrul unui recurs în interesul legii - criteriu de evaluare a noutății care se suprapune parțial celui dintâi aflat în această enumerare.
În analiza acestei condiții, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept pleacă de la premisa că determinarea noutății chestiunii de drept supuse interpretării revine instanței supreme, dar că evidențierea acesteia este necesară în actul de sesizare, în măsura în care, prin dispozițiile art. 520 din Codul de procedură civilă, instanței de trimitere îi este cerută o primă evaluare a condițiilor din textul de lege anterior.
Din acest punct de vedere, încheierea prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată cu dezlegarea chestiunii de drept omite orice argumentare, deși noutatea problemei de drept trebuie evaluată primordial de autorul sesizării, prin relevarea tuturor datelor care pot susține și justifica nevoia instanței de a primi o dezlegare de principiu a unei norme de drept. Instanța de trimitere trebuie să argumenteze fie că în aplicarea normei legale supuse interpretării nu se degajă o jurisprudență relevantă, fie că anumite realități socioeconomice impun o reconsiderare a conținutului acesteia; chiar implicit, noutatea chestiunii de drept nu se întemeiază exclusiv pe condiția ca asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat încă ori să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, ci are un spectru mai larg de apreciere.
În lipsa unei justificări a noutății prin încheierea de sesizare a instanței supreme, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept observă că din examenul jurisprudenței naționale rezultă exclusiv că norma de drept supusă interpretării, având aceeași configurație încă de la intrarea în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, a fost nu doar aplicată uniform, dar și că problema în discuție își găsește o reglementare, dincolo de orice interpretare, în cuprinsul art. 460 alin. (3) și (5) din Codul de procedură civilă.
Examenul jurisprudențial permite însă observația că, deși nu există o jurisprudență divergentă cu privire la modul în care instanțele au aplicat dispozițiile art. 460 din Codul de procedură civilă, judecătorii consultați au răspuns la o întrebare cu caracter general referitoare la interpretarea acestor dispoziții legale, înaintând la dosarul instanței supreme hotărâri, fără a disocia în funcție de specificul materiei în care acestea au fost pronunțate. Dintre hotărârile judecătorești definitive înaintate - pronunțate de Tribunalul Brăila, Curtea de Apel Brașov, Tribunalul Brașov, Judecătoria Târgu Secuiesc, Curtea de Apel Constanța, Curtea de Apel București, Tribunalul Satu Mare - numai două au fost pronunțate în contestații la executare, deci jurisprudența analizată nu se suprapune complet ipotezei și cauzei instanței de trimitere.
La rândul lor, opiniile exprimate la nivel teoretic de către judecătorii din cadrul instanțelor care au înaintat puncte de vedere sunt, în cvasitotalitatea lor, uniforme și afirmă lipsa unei dificultăți de interpretare a dispozițiilor art. 460 din Codul de procedură civilă, ca normă procesuală generală. Din totalul colectivelor de judecători consultate însă, numai cele din cadrul Tribunalului Brașov, Tribunalului Ialomița și Curții de Apel Oradea, particularizând punctele de vedere în funcție de specificul sesizării și de materia în care se judecă procesul în care s-a generat sesizarea instanței supreme, au distins că în materia contestației la executare prin care contestatorul a invocat caracterul abuziv al unor clauze din contractul de credit bancar hotărârea instanței de apel este definitivă, nefiind incidente, în acest caz, dispozițiile art. 460 din Codul de procedură civilă.
Mai mult, chestiunea căilor de atac recunoscute de lege în materia contestației la executare a făcut și obiect al controlului de constituționalitate, în mod repetat stabilindu-se că în cazul contestației la executare hotărârea primei instanțe poate fi atacată numai cu apel, cu excepția hotărârilor pronunțate în temeiul art. 712 alin. (4) și art. 715 alin. (5) din Codul de procedură civilă, ceea ce nu contravine principiului nediscriminării, deoarece instituirea unor reguli procesuale speciale în acest caz asigură egalitatea juridică a cetățenilor în fața legii (deciziile Curții Constituționale nr. 355 din 11 mai 2017 și nr. 771 din 29 noiembrie 2018).
Întemeindu-se pe aceste date, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept subliniază că rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție nu este unul teoretic, ci unul formator, unificator și efectiv, numai în măsura în care răspunsul său se fundamentează pe necesitatea de a asigura o coeziune în plan jurisprudențial.
Problema instanței de trimitere a fost generată de dualitatea de posibilități pentru realizarea aceluiași drept al consumatorului - de a obține constatarea caracterului abuziv al clauzelor determinate din contractul de credit bancar, justificată de faptul că anularea clauzelor abuzive poate fi cerută fie pe calea dreptului comun, fie în cadrul contestației la executare, în acest ultim caz cererea de anulare a clauzelor abuzive având caracter incidental în contestația la executare. Instanța de trimitere a mai subliniat că în cauză este vorba de două acțiuni reunite în temeiul art. 713 alin. (2) din Codul de procedură civilă - citat în forma sa modificată după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018, deși acesta este exclus de la aplicare în speță, conform art. 24 din Codul de procedură civilă - și că, astfel, cererea anulării clauzelor abuzive nu reprezintă doar cauza contestației în anulare, ci este o cerere autonomă, cu privire la care dezlegările instanței intră în autoritatea lucrului judecat, considerentele înseși ale hotărârii putând face obiect al căii de atac.
Dincolo de o anumită imprecizie a considerentelor încheierii de sesizare a instanței supreme, autorul sesizării nu justifică de ce este necesară, în acest caz, lămurirea chestiunii de drept ori de ce, în raport cu datele speței, art. 460 din Codul de procedură civilă ar putea primi o interpretare diferită de cea literală, care rezultă din textul legii, mai precis din alineatul (3).
Concluzionând, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că datele particulare ale sesizării, dublate de toate argumentele expuse în legătură cu această condiție, demonstrează că aceasta cerință, a noutății chestiunii de drept, nu este îndeplinită.
Dispozițiile legale supuse interpretării sunt cele ale art. 460 din Codul de procedură civilă, iar prin sesizare se solicită Înaltei Curți de Casație și Justiție să stabilească, pe cale de interpretare, care este calea de atac și termenul de exercitare a acesteia în cazul în care, prin aceeași hotărâre, se soluționează mai multe cereri principale, dintre care unele sunt supuse numai apelului, iar altele atât apelului, cât și recursului.
Dincolo de împrejurarea că art. 460 alin. (3) și (5) din Codul de procedură civilă permit o soluție facilă, determinată de simpla interpretare literală a textelor de lege, la întrebarea formulată prin sesizare, autorul sesizării nu justifică modul în care aceste dispoziții legale au incidență directă sau implicită în cauză.
Din acest punct de vedere, sesizarea, deși a avut ca premisă faptul că în cauză acțiunea promovată este o contestație la executare, a exclus să considere că, în sine, aceasta este mijlocul procesual specific și exclusiv prin care partea poate acționa pentru a obține anihilarea procedurii de executare ori a înseși executării silite în ansamblul său.
Aceasta întrucât a considerat că o cerere pentru obținerea anulării clauzelor pretins abuzive din titlul executoriu poate fi formulată pe două căi separate și, de aceea, ea trebuie privită ca o cerere incidentală în cadrul contestației la executare.
Aceste premise ale sesizării nu sunt însă precise și corect delimitate.
Art. 712 din Codul de procedură civilă prevede că prin contestația la executare, privită ca sumă a mijloacelor prin care se realizează controlul jurisdicțional al actelor de executare, pot fi contestate, în principal, de către părțile raportului de executare silită: executarea silită însăși, încheierile date de executorul judecătoresc, orice act de executare, refuzul executorului judecătoresc de a efectua executarea ori un act de executare în condițiile legii și încheierea prin care s-a admis cererea de încuviințare a executării.
Mai departe, în acord cu dispozițiile art. 713 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă - în forma aplicabilă procesului, în raport cu data începerii sale - în cadrul contestației la executare, cel interesat poate să solicite lămuriri cu privire la întinderea și aplicarea titlului executoriu, dacă nu a fost utilizată procedura prevăzută de art. 443 din Codul de procedură civilă, fără a putea invoca motive de fapt sau de drept pe care le-ar fi putut opune în cursul judecății de primă instanță sau într-o cale de atac care i-a fost deschisă - atunci când titlul executoriu este o hotărâre judecătorească sau arbitrală - ori poate invoca motive de fapt ori de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu - atunci când executarea se face în temeiul unui alt titlu decât o hotărâre judecătorească, dacă legea nu prevede în legătură cu acesta o cale procesuală specifică pentru desființarea lui.
Cum titlul executoriu urmărit în executarea silită realizată în litigiu îl reprezintă un contract de credit bancar, titlu executoriu potrivit art. 638 din Codul de procedură civilă, împotriva acestuia partea interesată a formulat contestație la executare, invocând nulitatea clauzelor considerate abuzive, deoarece legea nu prevedea, în privința sa, o cale procesuală de desființare specifică, chiar dacă partea interesată ar fi putut, fără a fi obligatoriu, să demareze un proces de drept comun în vederea anulării parțiale sau totale a acestuia.
Cu valoare de principiu, atunci când prin contestația la executare se susține caracterul abuziv al unora dintre clauzele contractului de creditare, dispozițiile art. 713 alin. (2) din Codul de procedură civilă nu pot fi opuse pentru invocarea incompatibilității acestui tip de pretenții cu contestația la executare și pentru a se justifica concluzia că o atare solicitare reprezintă fie o cerere cu caracter autonom conexată inerent contestației la executare, fie o cerere incidentă acesteia.
Acest lucru, de altfel, s-ar opune principiului supremației și efectivității dreptului unional, care interzice existența unei dispoziții naționale ce ar face imposibilă sau excesiv de dificilă aplicarea dreptului Uniunii.
În acest sens, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat repetat că specificitatea procedurilor jurisdicționale care se desfășoară în dreptul național între vânzători și furnizori și consumatori nu poate constitui un element de natură să afecteze protecția juridică de care aceștia din urmă trebuie să beneficieze în temeiul Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, astfel încât o reglementare națională care se opune posibilității ca instanța de executare, în cadrul unei proceduri de executare, să analizeze, chiar din oficiu, caracterul abuziv al clauzei, deși dispune de elemente de fapt și de drept necesare în acest scop, înfrânge principiul efectivității dreptului uniunii și vădește insuficiența deplină a protecției consumatorilor (Hotărârea din 14 martie 2013, pronunțată în Cauza C-415/11; Hotărârea din 26 iunie 2019, pronunțată în Cauza C-407/18; Ordonanța Curții din 6 noiembrie 2019, pronunțată în Cauza C-75/19).
Așadar, fiind direct invocate de către debitor apărări de fapt și de drept privitoare la fondul dreptului de creanță stabilit prin titlul executoriu pus în executare, care tind la anularea parțială a acestuia și la redimensionarea creanței urmărite silit, împreună cu cele vizând prescripția dreptului creditorului de a cere executarea silită, contestatorul a formulat o contestație propriu-zisă la executarea silită, contrar calificării realizate de instanța de trimitere în justificarea sesizării, potrivit căreia contestatorul a formulat prin această pretenție o cerere principală, în cadrul procedurii de executare.
Plecând de la aceste premise, instanța de trimitere a creat o confuzie, considerând că acțiunea are mai multe capete de cerere, dintre care unele tind spre anularea actelor de executare silită și a executării silite înseși, iar altele la anularea anumitor clauze ale contractului de credit bancar, titlul executat, raportându-se și la autoritatea de lucru judecat a considerentelor hotărârii judecătorești atacate, punându-se astfel pe același plan cauza contestației la executare și efectele acesteia.
De aceea, pe baza celor reținute, trebuie subliniat că procesul reprezintă, în ansamblul său, o contestație la executare propriu-zisă, o acțiune cu caracter unitar, iar nu mai multe cereri principale reunite în aceeași cauză.
Pe aceste baze, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept observă că faza execuțională a procesului civil este reglementată distinct în cartea a V-a din Codul de procedură civilă, presupunând reguli procedurale distincte de cele ale procedurii contencioase, aplicabile prioritar, conform art. 631 din Codul de procedură civilă.
În aceste circumstanțe, în materia executării silite, instanța de executare soluționează contestațiile la executare, precum și orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepția celor date prin lege în competența altor instanțe, iar dacă prin lege nu se dispune altfel, instanța de executare se pronunță asupra acestora prin încheiere executorie, care poate fi atacată numai cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare - art. 651 alin. (3) și (4) din Codul de procedură civilă - și că, potrivit dispozițiilor cuprinse în capitolul VI al cărții a V-a din Codul de procedură civilă, hotărârea pronunțată cu privire la contestația la executare poate fi atacată numai cu apel, cu excepția hotărârilor pronunțate în temeiul art. 712 alin. (4) și art. 715 alin. (4), care pot fi atacate în condițiile dreptului comun - art. 718 din Codul de procedură civilă.
Or, în aceste condiții, în materia căilor de atac care privesc hotărârile pronunțate în cadrul contestației la executare, când prin aceasta s-au invocat apărări privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu atunci când acesta este reprezentat de un contract de credit bancar și în circumstanțele lămurite ale acestui litigiu, sunt incidente direct și exclusiv dispozițiile arătate anterior, iar nu dispozițiile art. 460 din Codul de procedură civilă, a căror interpretare instanța de trimitere o solicită.
De aceea, trebuie subliniat că dezlegarea problemei de drept cu care instanța supremă a fost sesizată nu are legătură cu soluționarea litigiului în măsura în care, în interpretarea dispozițiilor art. 460 din Codul de procedură civilă, instanța de trimitere a omis să aibă în vedere dispozițiile art. 651 și 718 din Codul de procedură civilă sau să arate cum norma de drept invocată se corelează cu acestea din urmă, având în vedere contextul care a generat-o.
În aceste condiții, devine indiferentă analiza succesivă referitoare la cercetarea condiției admisibilității sesizării care impune dificultatea reală a chestiunii de drept supuse interpretării instanței supreme ori a împrejurării ca obiectul sesizării să fie determinat de interpretarea unei norme de drept material, iar nu procesual, precum și orice cercetare referitoare la analiza de fond a chestiunii de drept sesizate.
Pentru toate aceste considerente, constatând neîndeplinirea cumulativă a condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 519 și următoarele din Codul de procedură civilă, sesizarea urmează a fi respinsă, ca inadmisibilă.
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Galați - Secția a II-a civilă în Dosarul nr. 1.605/233/2018, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, cu privire la următoarea chestiune de drept: în interpretarea dispozițiilor art. 460 din Codul de procedură civilă, care sunt calea de atac și termenul de exercitare a acesteia în cazul în care, prin aceeași hotărâre, se soluționează mai multe cereri principale, dintre care unele sunt supuse numai apelului, iar altele atât apelului, cât și recursului?
Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 februarie 2021.
PREȘEDINTELE ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
CORINA-ALINA CORBU
Magistrat-asistent,
Elena Adriana Stamatescu
Forma oficială este cea publicată în Monitorul Oficial.
