Decizia nr. 10 din 29 martie 2017

Dosar nr. 148/1/2017

Pe rol soluţionarea sesizării formulate de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală în Dosarul nr. 6.664/2/2016, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept: „Dacă în interpretarea dispoziţiilor art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, instanţa care soluţionează contestaţia în anulare, după admiterea în principiu a acesteia, poate reanaliza o cauză de încetare a procesului penal, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi analizat incidenţa cauzei de încetare a procesului penal, pentru care existau probe la dosar.“

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală este constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi art. 27^4 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Mirela Sorina Popescu.

La şedinţa de judecată a participat doamna Marioara Cioaric, magistrat-asistent în cadrul Secţiei penale, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27^6 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna procuror Marinela Mincă, procuror în cadrul Secţiei judiciare.

Magistratul-asistent a făcut referatul cauzei, menţionând obiectul Dosarului nr. 148/1/2017 aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum şi faptul că au comunicat puncte de vedere asupra problemei de drept în discuţie unele curţi de apel, precum şi instanţele arondate acestora. De asemenea s-a precizat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată opinia scrisă a specialiştilor cu privire la chestiunea de drept ce a format obiectul sesizării. La data de 1 martie 2017, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus Adresa nr. 167/C/140/III-5/2017, prin care a comunicat că la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu există în lucru nicio sesizare, având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept ce formează obiectul întrebării prealabile, fiind depuse şi concluzii scrise, în sensul că instanţa învestită cu o contestaţie în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală nu poate reanaliza cauza de încetare a procesului penal odată ce aceasta a fost dezbătută şi analizată de instanţa a cărei hotărâre este contestată.

În continuare, magistratul-asistent a menţionat că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor care, la data de 7 martie 2017, a fost comunicat procurorului şi părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, doamna judecător Mirela Sorina Popescu, constatând că nu sunt alte cereri sau excepţii de formulat, a solicitat doamnei procuror Marinela Mincă să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema de drept supusă dezbaterii în Dosarul nr. 148/1/2017.

Reprezentantul Ministerului Public a arătat că în reglementarea actuală, ca şi în cea anterioară, contestaţia în anulare are natura juridică a unei căi extraordinare de atac, de retractare, prin care instanţa care a pronunţat hotărârea verifică ea însăşi condiţiile legale în care a pronunţat această hotărâre, pe care o poate infirma, fără însă a-şi extinde controlul asupra temeiniciei sau legalităţii soluţiei pronunţate. De asemenea a fost menţionat şi cazul de contestaţie în anulare întemeiat pe existenţa unei cauze de încetare a procesului penal cu privire la care existau probe la dosar.

Între cele două reglementări există însă o diferenţă de redactare în sensul că textul actual nu mai prevede condiţia ca instanţa să fi omis să se pronunţe cu privire la cauza de încetare a procesului penal referitor la care existau probe la dosar. În acest context, absenţa din reglementarea art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală a cerinţei privind pronunţarea instanţei asupra cauzei de încetare a procesului penal a generat chestiunea de drept care face obiectul prezentei sesizări.

Din perspectiva elementelor de identitate între reglementările procesual penale care s-au succedat a apreciat că instanţa învestită cu o contestaţie în anulare întemeiată pe art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală nu poate analiza cauza de încetare a procesului penal odată ce aceasta a fost dezbătută şi analizată de instanţa a cărei hotărâre este contestată.

Sub acest aspect, reprezentantul Ministerului Public a făcut trimitere la Expunerea de motive la proiectul Codului de procedură penală, menţionând că din dezbaterile parlamentare care au avut loc nu rezultă vreun element din care să reiasă că legiuitorul a dorit să deroge, în cazul art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, de la natura juridică a contestaţiei în anulare şi să îi confere, cel puţin pentru acest caz, şi natura unei căi de reformare care să permită reanalizarea cauzei de încetare a procesului penal.

De altfel, prin reglementarea strictă a erorilor de procedură care pot justifica exercitarea contestaţiei în anulare se urmăreşte, pe de o parte, respectarea autorităţii de lucru judecat a hotărârii definitive, iar, pe de altă parte, a securităţii raporturilor juridice stabilite prin hotărâri definitive, care interzice rejudecarea unor aspecte avute deja în vedere de instanţele de judecată.

Acest considerent de principiu, valorificat în raport cu problema de drept în discuţie, a justificat opiniile doctrinare potrivit cărora, în ipoteza în care cauza de încetare a procesului penal a fost analizată de instanţă, din oficiu sau la cerere, aceasta apreciind că nu este incidentă şi pronunţând, în consecinţă, o hotărâre de condamnare care a dobândit autoritate de lucru judecat, contestaţia în anulare întemeiată pe art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală nu mai poate fi admisă.

A mai arătat că nici Decizia Curţii Constituţionale nr. 514/2015 nu poate fi un argument valabil în susţinerea posibilităţii instanţei învestite cu o contestaţie în anulare de a reanaliza cauza de încetare a procesului penal. Astfel, în cauza soluţionată prin decizia menţionată au fost criticate dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală sub aspectul interpretării care permite reanalizarea fondului cauzei, respectiv reanalizarea unei cauze de încetare a procesului penal, în susţinerea acestei critici de neconstituţionalitate fiind invocate atingerea adusă autorităţii de lucru judecat şi afectarea stabilităţii raporturilor juridice stabilite în mod definitiv. În opinia autorului excepţiei, aceasta semnifică încălcarea art. 53 din Constituţie, respectiv restrângerea dreptului justiţiabilului de a cere pe calea contestaţiei în anulare reformarea hotărârii. Curtea Constituţională a considerat, însă, că nu există nicio restrângere a dreptului la un proces echitabil şi a reafirmat natura contestaţiei în anulare, ca fiind de anulare şi retractare, iar pentru faptul că nu ar exista nicio încălcare a art. 21 alin. (3) din Constituţie, Curtea Constituţională a considerat că art. 53 din legea fundamentală nu este aplicabil în cauză.

În concluzie, a susţinut că instanţa învestită cu o contestaţie în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, după admiterea în principiu a acesteia, nu poate reanaliza cauza de încetare a procesului penal în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi analizat incidenţa cauzei de încetare a procesului penal pentru care existau probe la dosar.

Preşedintele completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, reţinându-se dosarul în pronunţare.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin încheierea din 29 noiembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 6.664/2/2016 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală ce are ca obiect, printre altele, contestaţia în anulare formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva Deciziei penale nr. 1.412/A din 28 septembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală, în Dosarul nr. 10.620/302/2015, Curtea de Apel Bucureşti, în baza art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală, raportat la art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Dacă, în interpretarea dispoziţiilor art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, instanţa care soluţionează contestaţia în anulare, după admiterea în principiu a acesteia, poate reanaliza o cauză de încetare a procesului penal, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa cauzei de încetare a procesului penal, pentru care existau probe la dosar“.

II. Expunerea succintă a cauzei

Prin Rechizitoriul nr. 6.153/P/2014 din data de 17 iunie 2015, înregistrat pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti la data de 17.06.2015, cu nr. 10.620/302/2015, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatei J.M.L. pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută de art. 228 alin. (1), art. 229 alin. (1) lit. d) din Codul penal.

În fapt, s-a reţinut în actul de sesizare a instanţei că la data de 1 iunie 2014, în jurul orei 18,00, aflându-se sub influenţa drogurilor, inculpata J.M.L. a pătruns în scara blocului nr. 19 din Bucureşti, str. Cap. Preda nr. 1, sectorul 5, uşa de acces nefiind asigurată şi, cu ajutorul unui patent pe care îl avea asupra sa, a tăiat unul dintre braţele lacătului care asigura uşa de acces în uscătoria blocului, de unde a sustras o bicicletă marca First Bike de culoare argintie, ce aparţinea persoanei vătămate, pe care a vândut-o contra sumei de 100 de lei unei persoane necunoscute, în zona Târgului Pucheni.

Prin Sentinţa penală nr. 444 din data de 24 februarie 2016 pronunţată în Dosarul nr. 10.620/302/2015, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, în temeiul art. 228 alin. (1), art. 229 alin. (1) lit. d) din Codul penal, a condamnat-o pe inculpată la pedeapsa de 1 an închisoare şi, în temeiul art. 25 din Codul de procedură penală şi al art. 397 alin. (1) din Codul de procedură penală, a obligat-o pe inculpată să îi plătească părţii civile suma de 1.500 lei, cu titlu de despăgubiri materiale.

Împotriva sentinţei penale anterior menţionate a declarat apel inculpata J.M.L.

În motivarea apelului, inculpata a susţinut, în principal, că a încheiat un acord de mediere cu partea civilă, cu efectul încetării procesului penal, iar în subsidiar a solicitat reţinerea de circumstanţe atenuante legale, în sensul că are în întreţinere o minoră de 9 ani, nu mai consumă droguri din anul 2014 şi lucrează în Germania, solicitând, în temeiul art. 396 alin. (3) din Codul de procedură penală, cu aplicarea art. 80 din Codul penal şi art. 82 din Codul penal, renunţarea la aplicarea pedepsei. A depus Acordul de mediere nr. 3 din 25 noiembrie 2016, încheiat între inculpată şi partea civilă, şi certificatul de naştere pentru minora aflată în întreţinere.

Prin Decizia penală nr. 1.412 din data de 28 septembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală, s-a admis apelul declarat de apelanta-inculpată împotriva Sentinţei penale nr. 444 din data de 24 februarie 2016 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, pronunţată în Dosarul nr. 10.620/302/2015, s-a desfiinţat, în parte, sentinţa penală, numai cu privire la latura civilă, şi, rejudecând pe fond, s-a luat act că inculpata a acoperit, în întregime, prejudiciul material în sumă de 1.500 lei, cauzat părţii civile, potrivit Acordului de mediere nr. 3 din 25 noiembrie 2016.

În motivarea deciziei s-a reţinut că, în ceea ce priveşte principalul motiv de apel, privind încetarea procesului penal, în temeiul art. 396 alin. (6) din Codul de procedură penală, raportat la art. 16 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală, ca efect al încheierii unui acord de mediere, curtea de apel a constatat că, potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 397 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 532 din 15 iulie 2016, acordul de mediere cu privire la infracţiunile pentru care poate interveni împăcarea produce efecte numai dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanţei de judecată.

Potrivit art. 159 alin. (1) din Codul penal, pentru infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. 228 alin. (1), art. 229 alin. (1) lit. d) din Codul penal, reţinută în sarcina inculpatei, pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, poate interveni împăcarea, iar conform art. 159 alin. (3) din Codul penal, însă împăcarea trebuie să aibă loc până la citirea actului de sesizare. Or, în această cauză, după parcurgerea procedurii Camerei preliminare, instanţa de fond, la termenul de judecată din data de 27 ianuarie 2016, a dispus efectuarea de verificări cu privire la inculpată în registrul de stare civilă, pentru înregistrare deces şi la aresturile din ţară, precum şi citarea inculpatei cu mandate de aducere, atât la domiciliul din Bucureşti, cât şi la reşedinţa din Bucureşti şi, constatând că era plecată de aproximativ 1 an, în Germania, a dispus judecarea cauzei în lipsa acesteia.

S-a apreciat că, pe latură penală, acordul de mediere încheiat între inculpată şi partea civilă este tardiv, însă, pe latură civilă, produce efecte, întrucât face dovada că inculpata a acoperit în întregime prejudiciul material, în sumă de 1.500 lei, cauzat părţii civile.

Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti întemeiată pe cazul prevăzut de art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, susţinând că acordul de mediere a fost încheiat cu câteva luni înainte de momentul publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 397 din data de 15.06.2016 prin care s-a statuat că acordul de mediere cu privire la infracţiunile pentru care poate interveni împăcarea produce efecte numai dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanţei de judecată, care a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală cu nr. 7.216/2/2016.

De asemenea, împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare şi condamnata, întemeind-o pe cazul prevăzut de art. 426 lit. a) teza a II-a din Codul de procedură penală, contestaţie care a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală de două ori, o dată cu nr. 6.703/2/2016 şi o dată cu nr. 6.664/2/2016.

Prin încheierea din 11 noiembrie 2016 s-a dispus reunirea celor două cauze la Cauza cu nr. 6.664/2/2016 aflată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală, s-au admis în principiu contestaţiile în anulare formulate de procuror şi de condamnată şi s-a dispus suspendarea executării deciziei contestate.

III. Soluţia propusă de autorul sesizării1. Cu privire la admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală a apreciat ca admisibilă sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit dispoziţiilor art. 475 din Codul de procedură penală, motivat de faptul că instanţa este învestită cu judecarea cauzei în ultimă instanţă, potrivit dispoziţiilor art. 432 alin. (4) din Codul de procedură penală, în interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 5 din 4 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 10 aprilie 2015.

În speţă, a fost identificată, din oficiu, o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, şi anume dacă, în interpretarea dispoziţiilor art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, instanţa care soluţionează contestaţia în anulare, după admiterea în principiu a acesteia, poate reanaliza o cauză de încetare a procesului penal, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa cauzei de încetare a procesului penal, pentru care existau probe la dosar, întrucât inculpata a fost condamnată la o pedeapsă de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 228 alin. (1), art. 229 alin. (1) lit. d) din Codul penal, prin Sentinţa penală nr. 444 din 24 februarie 2016 rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 1.412/A din 28 septembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală, în Dosarul nr. 10.620/302/2015, deşi aceasta a solicitat în apel încetarea procesului penal în baza art. 16 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală, dat fiind că anterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei nr. 397 din 15 iunie 2016 a Curţii Constituţionale, şi anume, la data de 24 februarie 2016, s-a încheiat un acord de mediere între inculpată şi partea civilă, depunând la dosarul de apel acordul de mediere, iar instanţa de apel a pus în dezbatere acest motiv de apel şi l-a analizat în considerentele deciziei.

De lămurirea acestei chestiuni de drept depinde soluţionarea pe fond a cauzei, dat fiind că odată stabilit că instanţa care soluţionează contestaţia în anulare poate reanaliza această cauză de încetare, prin soluţia dată de completul învestit cu soluţionarea contestaţiei în anulare se poate anula decizia instanţei de apel, cu schimbarea soluţiei din condamnarea inculpatei în încetarea procesului penal.

În acelaşi sens s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală prin Decizia nr. 21/2016 şi prin Decizia nr. 5/2015, apreciindu-se că depinde soluţionarea pe fond a cauzei de lămurirea unor chestiuni de drept, chiar dacă aveau ca obiect interpretarea unor norme de procedură penală.

Chestiunea de drept enunţată este nouă, deoarece asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat nici printr-un recurs în interesul legii, nici printr-o hotărâre prealabilă, potrivit art. 474 şi respectiv art. 477 din Codul de procedură penală.

Chestiunea de drept enunţată nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, consultate la data de 29 noiembrie 2016.

2.Prezentarea jurisprudenţei propriei instanţe

În jurisprudenţa Curţii de Apel Bucureşti, deciziile pronunţate au scos în evidenţă o practică neunitară, în sensul că unele complete au opinat că nu se pot reanaliza, în cadrul contestaţiei în anulare, apărări care au fost analizate de instanţa de apel (Decizia penală nr. 198 din 10 februarie 2015, Dosar nr. 7.736/2/2014, Curtea de Apel Bucureşti Secţia a II-a penală), în timp ce altele au apreciat că legea nu limitează judecătorului care soluţionează contestaţia în anulare dreptul de a face o nouă analiză a cauzei de încetare a procesului penal (Decizia penală nr. 79 din 22 ianuarie 2016, Dosar nr. 6.890/2/2015, Curtea de Apel Bucureşti Secţia a II-a penală). De asemenea, şi în cadrul şedinţelor profesionale părerile judecătorilor în această chestiune au fost divergente.

3.Punctul de vedere motivat al judecătorului cauzei asupra problemei de drept sesizate

Interpretând dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală în lumina principiului „ubi lex non dislinguit, nec nos distinguere debemus“ s-a considerat că, în prezent, spre deosebire de vechiul Cod de procedură penală, legea de procedură penală actuală nu limitează, în cadrul contestaţiei în anulare, analiza cauzei de încetare a procesului penal de condiţia inexistenţei la dosar, la momentul soluţionării apelului, a probelor ce pot conduce la încetarea procesului penal.

Este corectă şi afirmaţia că, fiind o cale de atac de retractare, iar nu de reformare, contestaţia în anulare nu ar trebui să declanşeze o nouă analiză a probatoriului aflat în dosar de un complet de judecată situat pe „acelaşi palier ierarhic“ cu cel care a pronunţat hotărârea definitivă, dar pentru ca acest lucru să nu fie posibil, ar trebui ca legiuitorul să legifereze în acest sens.

Nu se poate susţine nici afirmaţia că, fiind o cale de atac de retractare, ea nu ar trebui să conducă la încălcarea autorităţii de lucru judecat de către o instanţă aflată pe „acelaşi palier ierarhic“ cu cel care a pronunţat hotărârea definitivă, cât timp în cazul admiterii contestaţiei în anulare pentru oricare din cazurile prevăzute la art. 426 din Codul de procedură penală completul poate da orice soluţie în urma rejudecării apelului.

S-a menţionat că în acelaşi sens a statuat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (Decizia nr. 828 din 12 iunie 2015, publicată în rezumat pe site-ul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), prin care s-a reanalizat, în cadrul contestaţiei în anulare, un caz de încetare a procesului penal şi s-a dispus în acest sens, în urma anulării deciziei pronunţate în recurs.

IV. Dispoziţiile legale incidente

Art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală: Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal.

Art. 386 lit. c) din Codul de procedură penală anterior: Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 alin. 1 lit. f)-i^1), cu privire la care existau probe la dosar.

V. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În problematica supusă discuţiei s-au pronunţat hotărâri judecătoreşti de către instanţa supremă, fiind prezentate, cu titlu de exemplu, Decizia nr. 828 din 12 iunie 2015, Decizia nr. 350/A din 9 octombrie 2015, Decizia 349/A din 09 octombrie 2015 şi Decizia nr. 269 din 29 februarie 2016.

Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu privire la chestiunea de drept pusă în discuţie, a opinat în sensul că, în interpretarea dispoziţiilor art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, instanţa care soluţionează contestaţia în anulare, după admiterea în principiu, poate reanaliza o cauză de încetare a procesului penal în ipoteza în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa cauzei de încetare a procesului penal pentru care existau probe la dosar.

Opinia exprimată se întemeiază atât pe dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, cât şi pe jurisprudenţa publicată a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Astfel, s-a arătat că din conţinutul dispoziţiilor art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală rezultă, în mod direct, că legiuitorul nu limitează aplicabilitatea cazului de contestaţie în anulare reglementat în dispoziţiile menţionate la ipoteza în care instanţa nu s-a pronunţat, în ciclul procesual ordinar, cu privire la incidenţa cauzei de încetare a procesului penal pentru care existau probe. Referindu-se la „condamnarea inculpatului, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal“, legiuitorul nu distinge între ipoteza în care, în ciclul procesual ordinar, instanţa a dezbătut şi a analizat incidenţa cauzei de încetare a procesului penal şi ipoteza în care instanţa nu a dezbătut şi nu a analizat incidenţa unei astfel de cauze şi, în consecinţă, dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală sunt aplicabile în ambele ipoteze.

Limitarea aplicabilităţii dispoziţiilor art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală - în sensul că acestea ar opera numai în ipoteza în care instanţa nu s-a pronunţat, în ciclul procesual ordinar, cu privire la incidenţa cauzei de încetare a procesului penal pentru care existau probe nu are un temei legal şi echivalează cu o restrângere a sferei de aplicare a normei de procedură penală, pe cale de interpretare, în defavoarea persoanei condamnate.

În acest context se relevă faptul că, sub incidenţa Codului de procedură penală anterior, cazul de contestaţie în anulare care are corespondent în dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală era reglementat în dispoziţiile art. 386 lit. c) din Codul de procedură penală anterior şi era aplicabil atunci „când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f)-i^1), cu privire la care existau probe în dosar“. Aşadar, legiuitorul Codului de procedură penală anterior limitase, în mod expres, aplicabilitatea cazului de contestaţie în anulare la ipoteza în care instanţa nu s-a pronunţat asupra cauzei de încetare a procesului penal cu privire la care existau probe.

Eliminarea de către legiuitor în Codul de procedură penală actual a acestei limitări, prevăzută în mod expres anterior, conduce la concluzia că dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală sunt aplicabile, indiferent dacă instanţa s-a pronunţat sau nu s-a pronunţat, în ciclul procesual ordinar, asupra cauzei de încetare a procesului penal cu privire la care existau probe.

În măsura în care legiuitorul a permis exercitarea căii extraordinare de atac a recursului în casaţie în cazul în care „în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal“ art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală a permis exercitarea unei alte căi extraordinare de atac - contestaţia în anulare - în cazul în care în mod greşit „inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal“ [art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală].

VI. Jurisprudenţă naţională

Hotărâri judecătoreşti în materia solicitată au fost înaintate de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Alba Iulia şi Curtea de Apel Constanţa, celelalte instanţe comunicând faptul că nu au pronunţat hotărâri cu privire la problema de drept supusă dezlegării.

VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Curtea Constituţională s-a pronunţat cu privire la chestiunea de drept în discuţie, prin Decizia nr. 514 din 7 iulie 2015 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 737 din 1 octombrie 2015, prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală şi a statuat că, având (...) în vedere natura mixtă a căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare, respectiv cea de anulare şi cea de retractare (...). Curtea reţine că reglementarea motivului de contestaţie în anulare criticat prin prezenta excepţie nu este de natură a încălca dreptul la un proces echitabil, prevăzut la art. 21 alin. (3) din Constituţie. În acest sens, Curtea constată că, chiar dacă procedura reglementată prin textul criticat ar putea presupune administrarea unor noi probe sau reevaluarea unor probe existente, participanţii la procesul penal beneficiază, prin aplicarea dispoziţiilor art. 431 şi art. 432 din Codul de procedură penală, de toate garanţiile procesuale pe care le presupune dreptul la un proces echitabil (paragraful nr. 15).

Curtea Constituţională a reţinut, totodată, că prevederile art. 426 lit. h) din Codul de procedură penală reprezintă opţiunea legiuitorului, în acord cu politica penală a statului, exprimată în marja de apreciere prevăzută la art. 61 alin. (1) din Constituţie. De asemenea s-a constat că textul criticat reprezintă o aplicaţie în domeniul legii procesual penale a dispoziţiilor constituţionale ale art. 126 alin. (2), conform cărora „competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“, coroborate cu cele ale art. 129, care fac referire la „condiţiile legii“ în reglementarea constituţională a căilor de atac. În acest sens reţine că reglementarea de către legiuitor, alături de cele două căi ordinare de atac (judecata în primă instanţă şi apelul) a căilor extraordinare de atac echivalează cu asigurarea unor garanţii procesuale suplimentare în scopul aflării adevărului, principiu al aplicării legii procesual penale prevăzut la art. 5 din Codul de procedură penală (paragraful nr. 16).

VIII. Opiniile specialiştilor

Catedra de Drept din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii „Nicolae Titulescu“ din Bucureşti a opinat în sensul că instanţa care soluţionează contestaţia în anulare, după admiterea în principiu, poate reanaliza o cauză de încetare a procesului penal, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa cauzei de încetare a procesului penal, pentru care existau probe la dosar.

IX. Opiniile instanţelor judecătoreşti

În urma consultării instanţelor de judecată s-au conturat două opinii:

Potrivit primei opinii, instanţa care soluţionează contestaţia în anulare, după admiterea în principiu, poate reanaliza o cauză de încetare a procesului penal, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa cauzei de încetare a procesului penal, pentru care existau probe la dosar.

În acest sens au opinat curţile de apel: Galaţi, Oradea, Târgu Mureş, tribunalele: Covasna, Prahova, Gorj, Caraş-Severin, Giurgiu, Ialomiţa, Teleorman, Tulcea, Tribunalul pentru Minori şi Familie Braşov, judecătoriile: Topliţa, Luduş, Vaslui, Rupea, Reşiţa, Oraviţa, Moldova Nouă, Zimnicea, precum şi judecătorul delegat la Compartimentul executări penale din cadrul Judecătoriei Sânnicolau Mare.

În argumentarea opiniei exprimate, instanţele au precizat, în sinteză, că interpretând dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală în lumina principiului „ubi lex non dislinguit, nec nos distinguere debemus“ s-a considerat că, în prezent, spre deosebire de Codul de procedură penală anterior, legea de procedură penală actuală nu limitează, în cadrul contestaţiei în anulare, analiza cauzei de încetare a procesului penal de condiţia inexistenţei la dosar, la momentul soluţionării apelului, a probelor ce pot conduce la încetarea procesului penal.

În sens contrar, respectiv că instanţa care soluţionează contestaţia în anulare, după admiterea în principiu, nu poate reanaliza o cauză de încetare a procesului penal în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa cauzei de încetare a procesului penal pentru care existau probe la dosar, au opinat curţile de apel: Bucureşti, Cluj, Bacău, Braşov, Timişoara, Piteşti, tribunalele: Cluj, Braşov, Arad, Timiş, Dolj, Olt, Mehedinţi, Ilfov, Judecătoriile: Reghin, Câmpina, Mizil, Lugoj, Balş, Drobeta-Turnu Severin, Bolintin-Vale, Giurgiu, Turnu Măgurele, Videle şi Roşiori de Vede.

În susţinerea acestei opinii, instanţele au argumentat, în sinteză, că odată ce instanţa a analizat cauza de încetare a procesului penal, la cerere sau din oficiu şi a apreciat că aceasta nu este incidentă, pronunţând o hotărâre de condamnare, aceasta beneficiază de autoritate de lucru judecat, astfel că, în conformitate cu principiul securităţii raporturilor juridice, soluţia pronunţată capătă caracter definitiv şi nu mai poate fi rediscutată.

O opinie nuanţată a exprimat Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală care a arătat că retractarea unei hotărâri definitive poate surveni doar în ipoteza în care instanţa care a pronunţat hotărârea a cărei anulare se cere a dispus o soluţie de condamnare omiţând să evalueze, în mod concret şi efectiv, probele ce evidenţiau existenţa unei cauze de încetare a procesului penal.

Deşi textul art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală nu mai face trimitere expresă la „nepronunţarea“ instanţei asupra cauzei de încetare a procesului penal, aplicabilitatea sa este, în continuare, condiţionată implicit de constatarea unei omisiuni totale a instanţei de a analiza şi a statua explicit asupra unei astfel de cauze. Doar într-o atare situaţie hotărârea definitivă este afectată de un viciu de procedură (error in procedendo), susceptibil de a afecta legalitatea sa şi de natură a legitima repunerea cauzei în discuţie şi eventuala sa rejudecare.

În ipoteza în care cauza prezumată de încetare a procesului penal a făcut obiectul unei evaluări nemijlocite a instanţei, care a statuat neechivoc asupra inaplicabilităţii sale şi a dispus condamnarea inculpatului, hotărârea se bucură pe deplin de autoritate de lucru judecat, iar argumentele instanţei nu mai pot fi repuse în discuţie. Într-o atare situaţie, contestarea hotărârii tinde nu la înlăturarea viciului de procedură derivat din omisiunea de a examina incidenţa unui impediment procedural, ci la reevaluarea în substanţă a fundamentului faptic şi juridic al soluţiei în sine (error in judicando), pe calea unui apel deghizat.

Or, conform principiului securităţii raporturilor juridice anterior invocat, niciuna dintre părţi nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive, cu unicul scop de a obţine o reanalizare a cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa. Simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra chestiunii respective nu este un motiv suficient de a rejudeca o cauză. Acestui principiu nu i se pot aduce derogări decât dacă o impun motive substanţiale şi serioase, fiind invocată în acest sens jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv: Hotărârea din 7 iulie 2009, în Cauza Stanca Popescu împotriva României, Hotărârea din 24 iulie 2003, în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, Cauza Mitrea împotriva României, Hotărârea în Cauza Urbanovici împotriva României.

În cadrul Tribunalului Bucureşti s-au exprimat două opinii: într-o primă opinie s-a apreciat că nu se poate proceda la reanalizarea cauzei de încetare a procesului penal în împrejurările expuse, arătându-se că odată ce instanţa a analizat cauza de încetare a procesului penal, la cerere sau din oficiu, şi a apreciat - chiar în mod greşit - că aceasta nu este incidentă, pronunţând o hotărâre de condamnare intrată în puterea de lucru judecat, contestaţia în anulare întemeiată pe art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală nu mai este admisibilă. În cea de-a doua opinie s-a apreciat că se poate proceda la reanalizarea cauzei de încetare a procesului penal în condiţiile avute în vedere, pentru aceleaşi considerente expuse de completul de judecată care a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu problema de drept în discuţie.

Următoarele instanţe nu şi-au precizat punctele de vedere, menţionând doar că nu deţin jurisprudenţă în problema de drept solicitată: Curtea de Apel Iaşi, Curtea de Apel Suceava, Tribunalul Buzău, judecătoriile: Braşov, Făgăraş, Zărneşti, Ploieşti, Sinaia, Vălenii de Munte, Târgu Jiu, Târgu Cărbuneşti, Motru, Novaci, Orşova, Vânju Mare, Strehaia şi Baia de Aramă.

X. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin Adresa nr. 167/C/III-5/2017, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că instanţa învestită cu o contestaţie în anulare întemeiată pe art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală nu poate reanaliza cauza de încetare a procesului penal odată ce aceasta a fost dezbătută şi analizată de instanţa a cărei hotărâre este contestată.

XI. Opinia judecătorului raportor

Opinia judecătorului-raportor a fost în sensul admiterii sesizării Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I Penală în Dosarul nr. 6.664/2/2016 şi statuarea că, în interpretarea dispoziţiilor art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, instanţa care soluţionează contestaţia în anulare, după admiterea în principiu, poate reanaliza o cauză de încetare a procesului penal în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa cauzei de încetare a procesului penal pentru care existau probe.

XII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reţine următoarele:A. Cu privire la condiţiile de admisibilitate a sesizării

Reglementând condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, legiuitorul a stabilit, în art. 475 din Codul de procedură penală, posibilitatea curţilor de apel sau a tribunalelor, învestite cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă care constată, în cursul judecăţii, existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei şi asupra căreia instanţa supremă nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, să sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se dea o rezolvare de principiu respectivei probleme de drept.

Faţă de cele arătate rezultă că, pentru a fi admisibilă sesizarea în baza dispoziţiilor art. 475 din Codul de procedură penală, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerinţe, respectiv existenţa unei cauze aflate în curs de judecată în ultimul grad de jurisdicţie pe rolul uneia dintre instanţele prevăzute expres de articolul anterior menţionat, soluţionarea pe fond a acelei cauze să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, iar problema de drept să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin mecanismele legale ce asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti sau să nu facă în prezent obiectul unui recurs în interesul legii.

Or, în speţă, se constată că este îndeplinită condiţia privind existenţa unei cauze aflată în curs de judecată în ultimă instanţă, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I-a penală fiind învestită în Dosarul nr. 6.664/2/2016 cu soluţionarea contestaţiilor în anulare formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi condamnată împotriva Deciziei penale nr. 1.412/A/28.09.2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I-a penală, hotărâre ce urmează a fi pronunţată având caracter definitiv, conform art. 432 alin. (4) din Codul de procedură penală.

De asemenea, lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării are legătură cu soluţionarea pe fond a cauzei, dat fiind că prin încheierea din data de 11 noiembrie 2016 s-au admis în principiu contestaţiile în anulare formulate de parchet şi de condamnată.

Totodată, cu privire la problema de drept ce face obiectul sesizării, instanţa supremă nu s-a pronunţat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nu există în lucru vreo sesizare, având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii privind această chestiune de drept.

În consecinţă, sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

B. Cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită

Pentru a da o interpretare corectă dispoziţiilor legale supuse analizei, cu titlu de premisă, se impun câteva referiri la dinamica reglementărilor din Codul de procedură penală în materia căilor extraordinare de atac.

Astfel, în redactarea iniţială, Codul de procedură penală din 1936 includea în rândul căilor extraordinare de atac recursul extraordinar cu două variante: recursul în interesul legii şi recursul ministrului justiţiei; revizuirea şi contestaţia la executarea hotărârilor de condamnare. Literatura de specialitate a recunoscut, ca o cale extraordinară de atac, şi contestaţia contra hotărârii, prin aceasta examinându-se desfiinţarea unei hotărâri definitive pentru vicii de procedură. Ulterior, a fost reglementată o a treia cale extraordinară de atac, contestaţia în anulare, care a luat locul contestaţiei contra hotărârii.

Prin recunoaşterea celor trei căi de atac extraordinare s-a asigurat acoperirea tuturor erorilor grave ce ar fi putut interveni cu ocazia judecării cauzelor în căile ordinare de atac. Fiind de natură să aducă atingere puterii lucrului judecat, căile extraordinare de atac au fost reglementate cu multă prudenţă, scopul lor fiind acela de a înlătura cele mai grave şi evidente erori ce se pot săvârşi cu ocazia judecării cauzelor.

Din această perspectivă, atât doctrina, cât şi jurisprudenţa au statuat că nu pot fi invocate, pe calea contestaţiei contra hotărârii şi, mai apoi, pe calea contestaţiei în anulare, chestiuni privind fondul cauzei (vitium in judicando), ci numai nulitatea unor anumite acte de procedură, şi nu a oricărui act de procedură efectuat cu încălcarea legii.

Înlăturarea erorilor de procedură nu înseamnă încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat, deoarece fapta şi vinovăţia sunt stabilite prin hotărâre definitivă, instanţa învestită cu o astfel de cerere neputând judeca, din nou, fondul cauzei penale.

De asemenea, doctrina şi jurisprudenţa au consacrat, constant, că acest remediu procesual are o natură juridică mixtă, fiind o cale de atac de retractare, care pune instanţa în situaţia de a verifica, ea însăşi, condiţiile legale în care a dat hotărârea şi, dacă este cazul, de a o infirma, fără însă a-şi putea extinde controlul asupra legalităţii sau temeiniciei soluţiei pronunţate.

Pe de altă parte, este o cale de atac de anulare, în sensul că verificarea pe care o face instanţa în cadrul contestaţiei în anulare reprezintă o apreciere asupra încălcării unor garanţii procesuale ce nu ţin de fondul cauzei, dar care s-au produs şi care, odată constatate, conduc la retractarea hotărârii pronunţate, prin anularea ei, dispunându-se rejudecarea.

Deci contestaţia în anulare are ca obiect, exclusiv, actele de procedură, dar, în acelaşi timp, nu orice act de procedură poate genera declanşarea acestei căi extraordinare de atac, dat fiind faptul că procesul penal, în esenţa sa, se desfăşoară prin suprapunerea unei întregi serii de acte procedurale, iar regularitatea sau neregularitatea acestor acte trebuie relevată şi analizată în căile ordinare de atac.

Fiecare dintre căile extraordinare de atac are o reglementare proprie, impunând la parcurgerea unor etape obligatorii şi doar în cazuri strict şi limitativ prevăzute de lege.

Astfel, în timp ce revizuirea este instituită, ca regulă, pentru îndreptarea hotărârilor judecătoreşti definitive ce conţin erori judiciare, ca urmare a reţinerii unor situaţii de fapt neconforme cu realitatea, contestaţia în anulare permite înlăturarea erorilor produse de vicii procedurale. În fine, recursul în casaţie, ca şi cale extraordinară de atac, se exercită în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege, scopul fiind acela de verificare a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile provocând, aşadar, o reexaminare doar a chestiunilor de drept.

Modificările succesive survenite în materia căilor de atac - suplimentarea motivelor de revizuire, adăugarea altor cazuri de recurs în casaţie sau contestaţie în anulare - nu schimbă natura juridică a acestora, contestaţia în anulare, fiind, aşa cum s-a arătat anterior, o cale de atac de anulare, respectiv de retractare şi nu de reformare.

În ceea ce priveşte cazul de contestaţie în anulare prevăzut de dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală - când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal - se observă că, spre deosebire de reglementarea anterioară - când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f-i), cu privire la care existau probe în dosar - textul nu mai prevede condiţia ca instanţa să fi omis a se pronunţa cu privire la o cauză de încetare a procesului penal cu privire la care existau probe în dosar.

Aceasta nu modifică însă limitele de aplicare a acestui caz de contestaţie şi nu afectează natura juridică mixtă de anulare, respectiv de retractare a contestaţiei în anulare.

Cazul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală se întemeiază exclusiv pe modul viciat al instanţei de apel de a judeca şi nu pe modul în care aceasta a examinat şi motivat neincidenţa cazului de încetare a procesului penal. Numai în situaţia în care instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra cauzei de încetare a procesului penal - pentru care existau la dosar probele necesare care conduceau la soluţia de încetare a procesului penal - se poate constata o eroare de procedură, adică o nepronunţare imputabilă instanţei care, prejudiciind interesele legitime ale părţii, îi dă dreptul să formuleze contestaţie în anulare.

Spre deosebire de contestaţia în anulare, chestiunile ce ţin de fondul unei cauze sunt supuse controlului judiciar pe calea extraordinară a recursului în casaţie, întemeiat pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală („în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal“).

Dispoziţiile art. 426 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală se impun a fi analizate prin prisma dispoziţiilor art. 396 alin. (6) din Codul de procedură penală, încetarea procesului penal operând în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. e-j din Codul de procedură penală, respectiv:

a)fapta nu există;

b)fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege;

c)nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea;

d)există o cauză justificativă sau de neimputabilitate;

e)lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale;

f)a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică;

g)a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii;

h)există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege;

i)există autoritate de lucru judecat;

j)a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.

Din analiza dispoziţiilor legale enunţate anterior rezultă cu claritate că poate fi introdusă contestaţie în anulare doar pentru încălcări ale legii de procedură, iar când aceasta este întemeiată pe prevederile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, doar atunci când instanţa a pronunţat o soluţie de condamnare, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal, cu excepţia celei referitoare la existenţa autorităţii de lucru judecat, în acest caz fiind incidente dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. i) din Codul de procedură penală.

A interpreta altfel acest caz de contestaţie în anulare ar însemna transformarea contestaţiei în anulare, ca şi cale extraordinară de atac, într-un apel deghizat, permiţându-se, contrar legii, pronunţarea unei soluţii diametral opuse, exclusiv pe baza unei interpretări diferite date aceloraşi elemente avute în vedere de instanţa de apel, de către judecători din cadrul aceleiaşi instanţe.

O nouă analiză a fondului cauzei poate fi dispusă, exclusiv, în ipoteza în care în cadrul contestaţiei în anulare apar elemente noi circumscrise unei erori de procedură a instanţei de apel, pornindu-se, în mod obligatoriu, de la principiul prezumţiei legalităţii hotărârilor judecătoreşti.

Ca atare, orice aspect care a fost pus în discuţia părţilor de către instanţa de apel şi cu privire la care s-a pronunţat definitiv constituie o chestiune care intră în puterea lucrului judecat, neputând fi invocată ca şi caz de contestaţie în anulare.

O interpretare contrară a textului de lege ar echivala, pe de-o parte, cu o abatere de la doctrina şi jurisprudenţa constantă în sistemul nostru de drept penal, astfel cum s-a arătat anterior, iar, pe de altă parte, ar schimba natura juridică a contestaţiei în anulare dintr-o cale extraordinară de atac într-o cale ordinară de atac, adică în exercitarea unui nou control judiciar asupra fondului cauzei, prin posibilitatea reexaminării legalităţii şi temeiniciei soluţiei instanţei de apel care, pe baza probelor de la dosar, a examinat şi motivat lipsa incidenţei cauzei de încetare a procesului penal.

Această concluzie derivă, astfel cum rezultă din jurisprudenţa Curţii Europeană a Drepturilor Omului, şi din aceea că unul dintre principiile fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii juridice care impune, inter alia, ca, atunci când instanţele au pronunţat o soluţie definitivă, soluţia lor să nu poată fi repusă în discuţie (...), securitatea juridică implicând respectul pentru principiul res judicata (...) care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu subliniază că nici partea nu poate solicita revizuirea unei decizii definitive şi executorie cu unicul scop de a obţine o reexaminare a situaţiei de fapt.

Jurisprudenţa instanţei de contencios european a statuat că revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra aceleiaşi situaţii nu este un temei suficient pentru a constitui premisa unei rejudecări a aceleiaşi cauze (Cauza Urbanovici c. României, Cauza Mitrea c. României, Cauza Riabykh c. Rusiei).

În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut, în mod constant, că revizuirea unei hotărâri irevocabile poate interveni numai pentru un „defect fundamental“, care a devenit cunoscut numai după terminarea procesului, iar atunci când este/devine cunoscut în cursul procesului, părţile au la îndemână căile ordinare de atac (Cauza Popescu Stanca contra României).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că reprezintă „defect fundamental“, care justifică revizuirea unei hotărâri intrată în puterea lucrului judecat, numai „circumstanţele nou descoperite“, iar nu „circumstanţele noi“. Circumstanţele care au legătură cu cazul şi care au existat anterior în cursul procesului şi nu fuseseră dezvăluite judecătorului, devenind cunoscute numai după terminarea procesului, sunt „nou descoperite“, în timp ce circumstanţele care privesc cazul, dar au luat naştere după proces, sunt „noi“.

Simpla divergenţă de păreri asupra aceleiaşi chestiuni pusă în discuţie nu va putea reprezenta un asemenea „defect fundamental“ şi nu poate justifica desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti intrată în puterea lucrului judecat (Cauza Stanca Popescu c. România, Hotărârea din 7 iulie 2009, Cauza Pradevnaia c. Rusiei, Hotărârea din 18 noiembrie 2004).

Este incontestabil că atunci când se soluţionează un conflict de drept penal se stabileşte, implicit, şi o situaţie de fapt şi un raport juridic, ambele în complexitatea lor, astfel că soluţionarea definitivă şi irevocabilă a conflictului implică recunoaşterea definitivă şi irevocabilă a conţinutului acestui conflict, adică a situaţiei de fapt şi a raportului juridic.

Autoritatea de lucru judecat conduce la recunoaşterea a două efecte de natură diferită:

a)un prim efect pozitiv, în sensul că hotărârea care a dobândit autoritatea de lucru judecat poate fi pusă în executare;

b)un efect negativ, în sensul că hotărârea cu autoritate de lucru judecat constituie un obstacol la repunerea în discuţie, în faţa instanţei, a conflictului judecat definitiv şi irevocabil.

Toate legislaţiile moderne consacră acest principiu nu numai pentru consideraţii logice, ci şi pentru însăşi raţiunea de a fi a puterii judecătoreşti. O justiţie care nu ar putea pune niciodată capăt unui conflict nu va avea niciun prestigiu în faţa persoanelor împotriva cărora s-a declanşat conflictul penal, nici vreun folos pentru societate şi nici pentru dreptul în sine.

Recunoaşterea acestui principiu, precum şi a premisei prezumţiei de legalitate a soluţiilor pronunţate au impus o reglementare strictă a căilor extraordinare de atac, respectiv: pentru a repara eventuale erori de fapt care ar vicia prezumţia res judicata pro veritate habetur (revizuirea), pentru a repara erorile privitoare la aplicarea legilor (recursul în casaţie) şi pentru a înlătura erorile de procedură (contestaţia în anulare).

Concluzionând, faţă de specificul căilor extraordinare de atac, în raport cu deosebirea fundamentală, de necontestat, între căile ordinare şi căile extraordinare de atac, cu respectarea principiului autorităţii de lucru judecat, dar şi a premisei prezumţiei de legalitate a soluţiilor pronunţate de instanţele de apel, cu evoluţia modificărilor legislative în materia contestaţiei în anulare, se apreciază că orice element care a fost pus în discuţia instanţei de apel şi cu privire la care aceasta s-a pronunţat în mod definitiv, nu mai poate constitui temei al contestaţiei în anulare, conform art. 426 lit. (b) din Codul de procedură penală.

Pentru aceste motive,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

În numele legii,

DECIDE:

Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală în Dosarul nr. 6.664/2/2016, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: „Dacă, în interpretarea dispoziţiilor art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, instanţa care soluţionează contestaţia în anulare, după admiterea în principiu a acesteia, poate reanaliza o cauză de încetare a procesului penal, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa cauzei de încetare a procesului penal, pentru care existau probe la dosar“.

Stabileşte că, în interpretarea dispoziţiilor art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, instanţa care soluţionează contestaţia în anulare nu poate reanaliza o cauză de încetare a procesului penal, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa cauzei de încetare a procesului penal.

Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 martie 2017.

PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

judecător MIRELA SORINA POPESCU

Magistrat-asistent,

Marioara Cioaric