referitoare la pronunțarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept
Dosar nr. 438/1/2017
Ionel Barba - presedintele Sectiei de contencios administrativ si fiscal
–presedintele completului
Carmen Maria Ilie - judecator la Sectia de contencios administrativ si fiscal
Mariana Constantinescu - judecator la Sectia de contencios administrativ si fiscal
Emilia Claudia Visoiu - judecator la Sectia de contencios administrativ si fiscal
Cristian Daniel Oana - judecator la Sectia de contencios administrativ si fiscal
Eugenia Marin - judecator la Sectia de contencios administrativ si fiscal
Angelica Denisa Stanisor - judecator la Sectia de contencios administrativ si fiscal
Viorica Trestianu - judecator la Sectia de contencios administrativ si fiscal
Decebal Constantin Vlad - judecator la Sectia de contencios administrativ si fiscal
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul sesizării este constituit conform dispozițiilor art. XIX alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare, și ale art. 27^4 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).
Ședința este prezidată de domnul judecător Ionel Barbă, președintele Secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
La ședința de judecată participă domnul Aurel Segărceanu, magistrat-asistent la Secțiile Unite, desemnat în conformitate cu dispozițiile art. 27^6 din Regulament.
Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Brașov - Secția de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 219/119/2016, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:1) Dacă dispozițiile art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare (Decretul-lege nr. 118/1990), pot fi interpretate în sensul că din categoria persoanelor îndreptățite a beneficia de facilitățile și drepturile prevăzute de acest act normativ face parte și cel care nu a avut voie să părăsească locuința decât cu acordul expres al organelor de stat și doar în situații speciale, fiind nevoit să se prezinte la miliție pentru a fi verificat în virtutea stabilirii statutului de chiabur ce i-a fost atribuit;2) Dacă dispozițiile art. 10 alin. (1) din același act normativ pot fi interpretate în sensul că dovada calității de persoană care a avut stabilit domiciliu obligatoriu poate fi făcută exclusiv prin declarații de martori;3) Dacă dezlegarea dată problemei enunțate la pct. 2 este în sens afirmativ, care sunt condițiile pentru ca dovada exclusiv prin declarații de martori să fie admisibilă?
Magistratul-asistent prezintă referatul cu privire la obiectul sesizării, arătând că, la solicitarea instanței supreme, instanțele de judecată au comunicat hotărâri judecătorești și puncte de vedere referitoare la problemele de drept supuse dezlegării, din analiza cărora rezultă că există deja o jurisprudență bogată referitoare la aceste probleme de drept; se arată, de asemenea, că a fost depus la dosar raportul întocmit de judecătorul-raportor, act care, potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, a fost comunicat părților, dintre care numai recurenta-pârâtă, Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială, și-a exprimat punctul de vedere.
În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării.
ÎNALTA CURTE,
deliberând asupra chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, constată următoarele:
Curtea de Apel Brașov - Secția de contencios administrativ și fiscal, prin Încheierea din 26 ianuarie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 219/119/2016, a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la chestiunile de drept sus-menționate.1) Dacă dispozițiile art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990 pot fi interpretate în sensul că din categoria persoanelor îndreptățite a beneficia de facilitățile și drepturile prevăzute de acest act normativ face parte și cel care nu a avut voie să părăsească locuința decât cu acordul expres al organelor de stat și doar în situații speciale, fiind nevoit să se prezinte la miliție pentru a fi verificat în virtutea stabilirii statutului de chiabur ce i-a fost atribuit;2) Dacă dispozițiile art. 10 alin. (1) din același act normativ pot fi interpretate în sensul că dovada calității de persoană care a avut stabilit domiciliu obligatoriu poate fi făcută exclusiv prin declarații de martori;3) Dacă dezlegarea dată problemei enunțate la pct. 2 este în sens afirmativ, care sunt condițiile pentru ca dovada exclusiv prin declarații de martori să fie admisibilă?
Prin acțiunea introdusă pe rolul Tribunalului Covasna – Secția civilă, reclamantul a solicitat, în contradictoriu cu pârâta
Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială, anularea deciziilor nr. 51 din 21.07.2015 și nr. 62 din 14.08.2015 privind acordarea unor drepturi prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat, în esență, că cererea sa de acordare a drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 a fost respinsă, deși are calitatea de persoană îndreptățită, având în vedere că tatăl său a fost considerat, în perioada 1.01.1948-31.12.1954, dușmanul regimului, motiv pentru care a fost încadrat pe lista chiaburilor, stabilindu-i-se domiciliu obligatoriu în localitatea I. Reclamantul a mai arătat că din acest motiv întreaga familie a avut de suferit din cauza statutului de chiabur, deplasările membrilor familiei putându-se efectua în acea perioadă de timp numai cu aprobarea prealabilă a autorităților, li s-a restricționat dreptul de a vizita locuri publice, cum ar fi întrunirile locuitorilor satului, restaurante, precum și participarea în viața satului.
Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea contestației, învederând că nu există dovezi cu privire la persecuția domiciliului obligatoriu instituită asupra familiei reclamantului, iar din documentele depuse la dosar rezultă că numitul B., tatăl reclamantului, nu figurează pe lista chiaburilor.
Prin Sentința civilă nr. 648 din 24.06.2016, astfel cum a fost îndreptată prin Încheierea din data de 16 august 2016, Tribunalul Covasna - Secția civilă a admis acțiunea formulată de reclamant și, în consecință: a anulat deciziile nr. 51 din 21.07.2015 și nr. 62 din 14.08.2015 emise de pârâtă cu privire la reclamant, a stabilit că, începând cu data de 1 iulie 2015, acesta este beneficiar al drepturilor prevăzute de prevederile art. 4 alin. (2), art. 8 și art. 9 din Decretul-lege nr. 118/1990 pentru perioada 1.01.1948-31.12.1954, ca urmare a persecuțiilor politice constând în stabilirea domiciliului obligatoriu în comuna I., județul C., în acest interval de timp, constând în indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de domiciliu obligatoriu și în celelalte drepturi prevăzute de lege.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, în esență, că martorii audiați de instanță au confirmat faptul că reclamantul și întreaga familie au avut nu numai interdicția de a părăsi localitatea, ci și interdicția de a părăsi casa și curtea casei fără a avea încuviințarea autorităților, aspect ce se circumscrie măsurii domiciliului obligatoriu, fiind de esența acestei măsuri, iar ca urmare a persecuțiilor politice, constând în stabilirea domiciliului obligatoriu pentru părinții reclamantului, aceste măsuri au avut repercusiuni și asupra copiilor (reclamantul din cauză), care au fost supuși aceleiași restricții de a nu părăsi casa fără încuviințarea autorităților locale, nu li s-a permis să își schimbe domiciliul, temporar sau permanent, neavând posibilitatea de a se muta din sat, iar pentru executarea și menținerea efectivă a acestei măsuri au fost supuși unei supravegheri continue din partea autorităților, fiind periodic verificați la locuința ce reprezenta domiciliul acestora.
Instanța de fond a mai reținut că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 1 din Decretul-lege nr. 118/1990, potrivit cărora una dintre modalitățile de persecuție politică (pentru care acest act normativ recunoaște anumite drepturi) este aceea a domiciliului obligatoriu într-o anumită localitate, această noțiune fiind definită de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 9 din 13 octombrie 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 866 din 27 noiembrie 2014), în sensul că noțiunea de domiciliu obligatoriu se referă la situația în care a fost instituită măsura administrativă de stabilire a domiciliului obligatoriu, cu consecința îngrădirii dreptului de alegere liberă a domiciliului.
Instanța de fond a concluzionat în sensul că, pentru a beneficia de drepturile acordate de legiuitor potrivit Decretului-lege nr. 118/1990, art. 1 alin. (1) lit. d), este necesar ca reclamantul să dovedească împrejurarea că a fost supus, el sau soțul/soția ori părinții cu care locuia, măsurii administrative a domiciliului obligatoriu, condiție a cărei îndeplinire poate fi dovedită atât cu înscrisuri, cât și cu martori sau alte mijloace de probă, conform art. 10 din același act normativ. În acest sens, tribunalul a arătat că are în vedere că, sub aspect probatoriu, art. 10 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990 stipulează expres că dovedirea situațiilor prevăzute la art. 1 se face de către persoanele interesate cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege, adică inclusiv prin declarații de martori, ipoteză ce se regăsește în cauză, rațiunea textului fiind tocmai aceea a de a da posibilitatea probării unor atare situații în condițiile în care, în cele mai multe cazuri, măsurile represive la care au fost supuși chiaburii nu erau reflectate în înscrisuri, în acte oficiale.
Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a declarat recurs pârâta, criticând-o, în esență, sub aspectul greșitei aplicări a normelor de drept material, prin ignorarea aspectului că simplul fapt al catalogării unei persoane drept chiabur nu atrage, de la sine, concluzia că aceasta și familia sa au fost persecutați pe motive politice prin stabilirea domiciliului obligatoriu.
Articolul 1
(1)Constituie vechime în muncă și se ia în considerare la stabilirea pensiei și a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcție de vechimea în muncă, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice:
(…)
d)a avut stabilit domiciliu obligatoriu;
(…)
Articolul 10
(1)Dovedirea situațiilor prevăzute la art. 1 se face, de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.
Părțile nu și-au exprimat punctul de vedere cu privire la chestiunile de drept care fac obiectul sesizării.
Instanța de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, reținând următoarele: este învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță; soluționarea cauzei depinde de lămurirea modului de interpretare a dispozițiilor legale ce constituie obiectul sesizării; chestiunea de drept este nouă și asupra ei Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o altă hotărâre; problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare și nici a unei alte sesizări, în condițiile art. 519 din Codul de procedură civilă.
Referitor la condiția noutății, instanța de trimitere a făcut mai multe precizări.
Astfel, a arătat că întrebările ce fac obiectul sesizării sunt urmare a interpretării diferite pe care instanțele de contencios administrativ au dat-o Deciziei nr. 9 din 13 octombrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cu consecința apariției unor soluții divergente în ce privește:
–interpretarea noțiunii de „domiciliu obligatoriu“, în sensul că unele instanțe apreciază că această situație include și împrejurările când persoana în cauză nu a avut voie să părăsească locuința decât cu acordul expres al organelor de stat și doar în situații speciale, fiind nevoit să se prezinte la miliție pentru a fi verificat în virtutea stabilirii statutului de chiabur ce ia fost atribuit (Decizia nr. 402/R din 12.05.2016, pronunțată de Curtea de Apel Brașov - Secția de contencios administrativ și fiscal), în timp ce alte instanțe apreciază că, în această situație, nu se poate reține că a fost instituită măsura domiciliului obligatoriu (Decizia nr. 819/R din 17.11.2016 a Curții de Apel Târgu Mureș - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și Sentința nr. 484 din 1.07.2016 a Tribunalului Mureș - Secția de contencios administrativ și fiscal; Decizia nr. 301/R din 7.04.2016, pronunțată de Curtea de Apel Brașov - Secția de contencios administrativ și fiscal);
–mijloacele de probă ce pot fi folosite în dovedirea faptului că persoanei în cauză i-a fost aplicată măsura stabilirii domiciliului obligatoriu, unele instanțe apreciind că proba cu martori poate fi folosită chiar dacă la dosar sunt depuse acte oficiale din care nu rezultă că reclamantului sau familiei sale iar fi fost impusă măsura domiciliului obligatoriu (Decizia nr. 402/R din 12.05.2016, pronunțată de Curtea de Apel Brașov - Secția de contencios administrativ și fiscal), în timp ce alte instanțe consideră că actele oficiale au prioritate, martorii neputând aprecia ei înșiși caracterul de domiciliu obligatoriu, în contra actelor depuse (Sentința nr. 484 din 1.07.2016 a Tribunalului Mureș - Secția de contencios administrativ și fiscal și Decizia nr. 819/R din 17.11.2016 a Curții de Apel Târgu Mureș - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal). B. Cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării
Conform dispozițiilor art. 520 alin. (1) teza finală din Codul de procedură civilă, completul de judecată care a formulat sesizarea a arătat că, în cadrul Curții de Apel Brașov - Secția de contencios administrativ și fiscal, există două opinii jurisprudențiale:
a)potrivit primei opinii este îndeplinită condiția ca reclamantul să fi avut stabilit domiciliu obligatoriu în perioada de referință, dacă acesta a avut interdicția de a părăsi casa și curtea casei fără a avea încuviințarea autorităților, neavând posibilitatea de a se muta din localitate, iar pentru executarea și menținerea efectivă a acestei măsuri a fost supus unei supravegheri continue din partea autorităților, fiind periodic verificat la locuința ce reprezenta domiciliul acestora. De asemenea, potrivit acestei opinii, se poate dovedi, chiar și numai prin proba cu martori, existența de facto a măsurii domiciliului obligatoriu. (Sentința nr. 887 din 13.11.2015 a Tribunalului Covasna - Secția civilă, menținută prin Decizia nr. 249 din 23.03.2016 a Curții de Apel Brașov - Secția de contencios administrativ și fiscal; Decizia nr. 402/R din 12.05.2016, pronunțată de Curtea de Apel Brașov - Secția de contencios administrativ și fiscal; Sentința nr. 106 din 13.02.2015 a Tribunalului Covasna - Secția civilă, menținută prin Decizia nr. 571/R din 12.05.2016 a Curții de Apel Brașov - Secția de contencios administrativ și fiscal);
b)în cea de-a doua opinie, la care aderă și completul care a formulat sesizarea, se reține că persoanele catalogate în perioada de referință drept „chiabur“ nu au beneficiat în mod automat de măsurile cu caracter reparatoriu pentru simplul fapt al apartenenței la această categorie socială, ci numai în măsura în care au îndeplinit condițiile impuse de reglementările aplicabile și că nu se impune o interpretare de natură a conduce la extinderea sferei beneficiarilor normei, prin includerea categoriei persoanelor cărora le-a fost limitată, sub diverse forme, libertatea de circulație, categorie ce nu a fost avută în vedere de legiuitor, întrucât stabilirea forțată a domiciliului presupune fixarea în spațiu a unei persoane, impunerea unei locații, cu limitarea subsecventă a libertății de mișcare a acesteia. În sensul acestei opinii, declarațiile martorilor pot fi avute în vedere doar dacă se coroborează cu înscrisurile, când acestea există, sau doar dacă sunt probe directe, nu indirecte (în sensul că prezintă doar supoziții ale martorilor în legătură cu un eventual refuz al autorităților de a aproba mutarea domiciliului reclamantului sau familiei sale, dacă aceștia ar fi formulat o solicitare cu acest obiect), când proba cu înscrisuri (acte oficiale) nu este posibilă. (deciziile nr. 615/R din 13.09.2016, nr. 301/R din 7.04.2016, nr. 39/R din 17.01.2017, nr. 470/R din 17.04.2015, nr. 259/R din 26.02.2015, pronunțate de Curtea de Apel Brașov - Secția de contencios administrativ și fiscal.)
Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 9 din 13 octombrie 2014, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Brașov - Secția de contencios administrativ și fiscal și a stabilit că:
1.În interpretarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare, pot beneficia de drepturile prevăzute de decretul-lege și persoanele care făceau parte, în perioada de referință, din categorii sociale necompatibile cu orânduirea socială instaurată în România după data de 6 martie 1945, cum ar fi cazul chiaburilor, în măsura în care fac dovada că se încadrează în una dintre ipotezele reglementate de lit. a)-e) ale aceluiași alineat și îndeplinesc și celelalte condiții impuse de lege.
2.În interpretarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare:
a)noțiunea de «domiciliu obligatoriu» se referă numai la situația în care a fost instituită măsura administrativă de stabilire a domiciliului obligatoriu, cu consecința îngrădirii dreptului de alegere în mod liber a domiciliului, iar nu și la cazurile în care persoana în cauză și membrii familiei sale au avut limitată doar libertatea de circulație;
b)pot beneficia de drepturile prevăzute de decretul-lege membrii familiei - soțul/soția și copiii - ai persoanei care a avut stabilit domiciliul obligatoriu și care au locuit împreună cu aceasta în perioada de referință, sub rezerva îndeplinirii acelorași condiții ca și persoana principal vizată de măsura administrativă
Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal s-a pronunțat, de asemenea, asupra aspectului referitor la sfera mijloacelor de probă admisibile în materia supusă dezbaterii, prin mai multe decizii de speță, dintre care menționăm deciziile nr. 1.368 din 9 aprilie 2002 și nr. 4.591 din 23 octombrie 2009.
Astfel, instanța supremă a reținut că „Din certificatul emis de Arhivele Naționale (…) rezultă că numitul A. (socrul reclamantei) a fost declarat chiabur. Împreună cu toată familia sa a fost alungat din locuința sa din comună, așa cum susțin martorii audiați nemijlocit de instanță, fiind nevoiți să locuiască în comuna C., județul H., în perioada aprilie 1951-august 1969. Astfel fiind, în mod corect, instanța fondului a apreciat ca fiind îndeplinite cerințele art. 1 lit. e) din Decretul-lege nr. 118/1990, mutarea în altă localitate decât cea de domiciliu fiind impusă de fapt de autoritățile acelor vremuri.“ (Decizia nr. 1.368 din 9 aprilie 2002).
La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, curțile de apel au comunicat hotărâri judecătorești și puncte de vedere referitoare la problemele de drept supuse dezlegării, din analiza cărora rezultă că există deja o jurisprudență bogată referitoare la aceste probleme de drept, majoritatea instanțelor care au judecat în această materie raportându-se - în pronunțarea soluțiilor sau în exprimarea opiniilor formulate - la Decizia nr. 9 din 13 octombrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
Concluzia care se desprinde din analiza hotărârilor judecătorești și a opiniilor transmise de instanțele de judecată este că, referitor la chestiunile invocate la pct. 2 și 3 din sesizare, nu există divergențe, orientarea unanimă fiind în sensul admisibilității probei cu martori în dovedirea calității de persoană care a avut stabilit domiciliul obligatoriu, în lipsa înscrisurilor oficiale eliberate de organele competente.
În ce privește chestiunea invocată la pct. 1 din sesizare, jurisprudența și punctele de vedere conturează, însă, două orientări:A. o orientare majoritară, întemeiată pe Decizia nr. 9 din 13 octombrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, conform căreia dispozițiile art. 1 din Decretul-lege nr. 118/1990 se aplică în situațiile expres și limitativ prevăzute de acest text de lege, ce nu poate fi interpretat extensiv; în acord cu această interpretare nu poate beneficia de facilitățile și drepturile prevăzute de actul normativ în discuție și cel care nu a avut voie să părăsească locuința decât cu acordul expres al organelor de stat și doar în situații speciale, fiind nevoit să se prezinte la miliție pentru a fi verificat, în virtutea stabilirii statutului de chiabur ce i-a fost atribuit (Tribunalul Brașov - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal; Curtea de Apel Cluj - Secția a III-a contencios administrativ și fiscal; Curtea de Apel Craiova - Secția contencios administrativ și fiscal; Tribunalul Galați - Secția de contencios administrativ și fiscal; Tribunalul Dâmbovița - Secția I civilă; Tribunalul Prahova - Secția I civilă);B. o orientare minoritară, potrivit căreia, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990, din categoria persoanelor îndreptățite să beneficieze de facilitățile și drepturile prevăzute de acest act normativ face parte și persoana care nu a avut voie să părăsească locuința decât cu acordul expres al organelor de stat și doar în situații speciale, fiind obligată să se prezinte la miliție pentru a fi verificată (Tribunalul Hunedoara - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal; Tribunalul Covasna - Secția civilă).
În jurisprudența Curții Constituționale și a instanțelor europene nu au fost identificate decizii relevante în privința chestiunilor de drept ce formează obiectul sesizării.
Prin Adresa nr. 568/C/859/III-5/2017 din 10 martie 2017, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu s-a verificat și nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la problemele de drept ce formează obiectul sesizării.
Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (7) din Codul de procedură civilă s-a apreciat că nu sunt îndeplinite, cumulativ, condițiile prevăzute de art. 519 din același cod, pentru declanșarea mecanismului privind pronunțarea unei hotărâri prealabile.
Examinând sesizarea, raportul întocmit de judecătorul- raportor și chestiunile de drept a căror dezlegare se solicită, constată următoarele:
Înainte de cercetarea în fond a problemelor de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept trebuie să analizeze dacă sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.
Potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă: „Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“.
Din analiza textului legal citat rezultă cu evidență că legiuitorul a instituit, pentru declanșarea acestei proceduri, o serie de condiții de admisibilitate care se impun a fi întrunite în mod cumulativ. În doctrină, ca și în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție deja cristalizată în această materie, aceste condiții au fost identificate și examinate ca fiind următoarele:
–existența unei cauze aflate în curs de judecată;– instanța care a formulat sesizarea este învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță;– cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza;
–soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită;
–chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă;
–chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.
Instanța supremă constată că primele trei cerințe de admisibilitate sunt îndeplinite, întrucât instanța de trimitere este Curtea de Apel Brașov - Secția de contencios administrativ și fiscal, legal învestită cu soluționarea unui recurs formulat împotriva unei sentințe date în judecata unei cereri în materia contenciosului administrativ, cauza aflându-se în ultimă instanță.
Din analiza actelor aflate la dosar se constată însă că celelalte condiții nu sunt îndeplinite, după cum se va arăta în continuare.
Referitor la condiția ca problema de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare se poate constata că atât instanța de trimitere, cât și celelalte instanțe ce au transmis puncte de vedere consideră că răspunsul la prima întrebare rezultă din dezlegarea dată prin Decizia nr. 9 din 13 octombrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unei probleme de drept.
Astfel, în considerentele acestei decizii, instanța supremă a arătat că „(…) simpla apartenență, oficială sau de facto, la categoria socială a chiaburilor nu presupune de plano acordarea drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, ci numai în măsura în care persoanele care solicită beneficiul măsurilor reparatorii fac dovada că se încadrează în ipotezele prevăzute de art. 1 alin. (1) lit. a)-e) din decretul-lege. În același sens este oportun a se menționa că nu a fost identificată în cuprinsul legislației ulterioare anului 1990 nicio dispoziție care să instituie măsuri cu caracter reparatoriu acordate, în mod automat, «chiaburilor», în înțelesul asociat acestei categorii sociale în timpul orânduirii instaurate în România după 6 martie 1945“ și că „persoanele catalogate în perioada respectivă drept «chiabur» nu au beneficiat în mod automat de măsurile cu caracter reparatoriu pentru simplul fapt al apartenenței la această categorie socială, ci numai în măsura în care au îndeplinit condițiile impuse de reglementările aplicabile.“
Prin aceeași decizie, instanța supremă a reținut, de asemenea, că:
(…) chestiunea de drept supusă dezlegării vizează posibilitatea acordării drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, pentru ipoteza reglementată de art. 1 alin. (1) lit. d) din acest act normativ, și persoanelor cărora le-a fost limitată libertatea de circulație.
Sub acest aspect se observă că, potrivit considerentelor Deciziei nr. 8/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii (…), în contextul analizării comparative cu ipoteza strămutării într-o altă localitate, prevăzută de art. 1 alin. (1) lit. e) din decretul-lege, măsura administrativă a domiciliului obligatoriu presupunea îngrădirea dreptului de alegere în mod liber a domiciliului.
Or, cele două noțiuni - măsura administrativă a domiciliului obligatoriu, respectiv limitarea libertății de circulație - nu pot fi considerate echivalente, deoarece sunt corelative unor drepturi subiective cu conținut diferit, respectiv dreptul de alegere în mod liber a domiciliului și dreptul la liberă circulație.
În consecință, dispozițiile art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990 se interpretează în sensul că drepturile reparatorii pot fi acordate numai persoanelor care se încadrează în ipoteza normei, respectiv fac dovada faptului că față de ele a fost dispusă măsura administrativă de stabilire a domiciliului obligatoriu.
Astfel fiind, în condițiile în care textul de lege este lipsit de echivoc, în aplicarea principiului de drept «interpretatio cessant in claris», nu se impune o interpretare de natură a conduce la extinderea sferei beneficiarilor normei prin includerea categoriei persoanelor cărora le-a fost limitată, sub diverse forme, libertatea de circulație, categorie ce nu a fost avută în vedere de legiuitor.
Instanța supremă, în dezlegarea problemelor de drept cu care a fost învestită, a stabilit, totodată, că:
Interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. d) și alin. (4) din Decretul-lege nr. 118/1990 atrage concluzia potrivit cu care beneficiul prevederilor respective poate fi acordat numai persoanelor care fac dovada că nu au putut să se încadreze în muncă în funcții pentru care aveau pregătirea profesională.
Subsecvent acestei interpretări se reține, de principiu, că familia persoanei care a avut stabilit domiciliul obligatoriu a avut de suferit aceleași consecințe nefavorabile și prejudicii de ordin material și moral ca și persoana principal vizată de respectiva măsură administrativă.
Totodată, în sfera membrilor familiei asupra cărora se răsfrâng implicit consecințele măsurii administrative de stabilire a domiciliului obligatoriu pot fi incluși, în mod rezonabil, soțul/soția și copiii. În privința copiilor, în mod rezonabil se poate prezuma că au suferit aceleași consecințe nefavorabile atât copiii născuți în perioada de referință, copiii minori, precum și cei care au devenit majori în perioada de referință, în considerarea faptului că aceștia nu aveau în mod real și efectiv posibilitatea de exercitare liberă a dreptului de alegere a domiciliului.
Cu alte cuvinte, nu este necesar să fie dovedit în mod distinct și că membrii familiei (soțul/soția și copiii) persoanei vizate au suportat personal și direct consecințele morale și/sau materiale ale stabilirii domiciliului obligatoriu“ și că „pot beneficia de drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 membrii familiei - soțul/soția și copiii - persoanei care a avut stabilit domiciliul obligatoriu și care au locuit împreună cu aceasta în perioada de referință, însă sub rezerva îndeplinirii acelorași condiții ca și persoana principal vizată de măsura administrativă.
În sesizarea supusă analizei, instanța de trimitere solicită ca, tot în interpretarea prevederilor art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990, să se indice dacă acestea „pot fi interpretate în sensul că din categoria persoanelor îndreptățite a beneficia de facilitățile și drepturile prevăzute de acest act normativ face parte și cel care nu a avut voie să părăsească locuința decât cu acordul expres al organelor de stat și doar în situații speciale, fiind nevoit să se prezinte la miliție pentru a fi verificat în virtutea stabilirii statutului de chiabur ce i-a fost atribuit.“
Or, în condițiile în care instanța supremă a interpretat aceste prevederi printr-o decizie dată conform dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, iar potrivit art. 521 alin. (3) din același cod „Dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanța care a solicitat dezlegarea de la data pronunțării deciziei, iar pentru celelalte instanțe, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I“, nu se mai poate pronunța o altă decizie de interpretare a acelorași prevederi, chiar dacă, așa cum susține Curtea de Apel Brașov, în practica judiciară ar exista soluții divergente și după pronunțarea Deciziei nr. 9/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept.
Dat fiind caracterul obligatoriu al dezlegărilor date prin această decizie, instanțele trebuie să aibă în vedere considerentele acesteia, mai ales când s-a precizat că „dispozițiile art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990 se interpretează în sensul că drepturile reparatorii pot fi acordate numai persoanelor care se încadrează în ipoteza normei, respectiv fac dovada faptului că față de ele a fost dispusă măsura administrativă de stabilire a domiciliului obligatoriu. Astfel fiind, în condițiile în care textul de lege este lipsit de echivoc, în aplicarea principiului de drept «interpretatio cessant in claris», nu se impune o interpretare de natură a conduce la extinderea sferei beneficiarilor normei prin includerea categoriei persoanelor cărora le-a fost limitată, sub diverse forme, libertatea de circulație, categorie ce nu a fost avută în vedere de legiuitor.“
Prin urmare, întrebarea de la primul punct al sesizării formulate de Curtea de Apel Brașov va fi respinsă, ca inadmisibilă, deoarece textul a cărui interpretare se solicită a făcut obiectul unei alte decizii date în dezlegarea unei probleme de drept.
În privința celorlalte două probleme, a căror dezlegare o solicită instanța de trimitere, referitoare la interpretarea prevederilor art. 10 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990, sesizarea va fi respinsă tot ca inadmisibilă, pentru considerentele ce vor fi prezentate în cele ce urmează.
Potrivit art. 10 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990, „Dovedirea situațiilor prevăzute la art. 1 se face, de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.“
Deși textul legal este clar, instanța de trimitere nu a precizat care este problema legată de interpretarea acestui text, ci s-a limitat să invoce soluțiile din practica judiciară, soluții ce vizează aplicarea acestor prevederi.
Instanța supremă s-a pronunțat asupra rolului pe care mecanismul instituit de art. 519 din Codul de procedură civilă îl are, statuând că, pentru ca acesta ,,să nu fie deturnat de la scopul firesc al unificării practicii judiciare și utilizat pentru tranșarea în concret a aspectelor litigioase aflate pe rolul instanței de trimitere, instanța supremă trebuie chemată să dea chestiunii de drept o rezolvare de principiu. Altfel spus, în sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu procedura pronunțării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și a înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății.“ (Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015).
Or, în condițiile în care textul art. 10 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990 prevede că dovada se face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar, în cazul în care nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege, nu se poate stabili, așa cum solicită instanța de trimitere, ca în interpretarea acestui text să poată fi declarată admisibilă o probă care este, oricum, prevăzută de lege (proba cu martori).
Revine fiecărei instanțe învestite cu soluționarea unui litigiu, cum este și cel aflat pe rolul Curții de Apel Brașov, obligația să analizeze și să încuviințeze probele ce îi sunt solicitate, în raport cu prevederile art. 10 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990, și să le administreze conform Codului de procedură civilă.
Pentru că textul legal a cărui interpretare se solicită folosește noțiunea de „act oficial“, iar, în caz de imposibilitate de prezentare, pe cea de „orice mijloc de probă“, nu se poate considera că textul ar fi lipsit de claritate și ar putea conduce la interpretări diferite.
Chestiunile invocate de instanța de trimitere țin mai mult de aplicarea prevederilor Codului de procedură civilă decât de interpretarea textului din Decretul-lege nr. 118/1990.
Aspectele privind admisibilitatea, administrarea și aprecierea probei cu martori sunt unele ce vizează aplicarea Codului de procedură civilă (art. 249-265 și art. 309-326) și nu țin de modul în care ar putea fi interpretat art. 10 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990.
Practic, prin chestiunile invocate la pct. 2 și 3 din sesizare, instanța de trimitere dorește soluționarea litigiului cu care a fost învestită; or, așa cum s-a arătat mai sus și cum instanța supremă a reținut deja, în jurisprudența sa, scopul și rolul acestui mecanism al dezlegării unor chestiuni de drept este altul.
Pentru considerentele arătate, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 alin. (1) din același cod,
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Brașov - Secția de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 219/119/2016, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:1) dacă dispozițiile art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare, pot fi interpretate în sensul că din categoria persoanelor îndreptățite a beneficia de facilitățile și drepturile prevăzute de acest act normativ face parte și cel care nu a avut voie să părăsească locuința decât cu acordul expres al organelor de stat și doar în situații speciale, fiind nevoit să se prezinte la miliție pentru a fi verificat în virtutea stabilirii statutului de chiabur ce i-a fost atribuit;2) dacă dispozițiile art. 10 alin. (1) din același act normativ pot fi interpretate în sensul că dovada calității de persoană care a avut stabilit domiciliu obligatoriu poate fi făcută exclusiv prin declarații de martori;3) dacă dezlegarea dată problemei enunțate la punctul 2 este în sens afirmativ, care sunt condițiile pentru ca dovada exclusiv prin declarații de martori să fie admisibilă?
Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.
Pronunțată în ședința publică din 24 aprilie 2017.
PREȘEDINTELE SECȚIEI DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
IONEL BARBĂ
Magistrat-asistent,
Aurel Segărceanu
Forma oficială este cea publicată în Monitorul Oficial.
