Decizie nr. 200 din 29 aprilie 2004

Nicolae Popa - preşedinte

Costică Bulai - judecător

Nicolae Cochinescu - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Ioan Vida - judecător

Aurelia Popa - procuror

Doina Suliman - magistrat-asistent şef

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (2) lit. c) şi d), ale art. 13 alin. (2) şi ale art. 32 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată şi modificată prin Legea nr. 180/2002, cu modificările ulterioare, excepţie ridicată de Ion Constantin în Dosarul nr. 7.124/2003 al Judecătoriei Braşov.

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Reprezentantul Ministerului Public arată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (2) lit. d) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 este inadmisibilă întrucât, la data sesizării Curţii Constituţionale, dispoziţiile criticate erau abrogate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 108/2003. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (2) lit. c), ale art. 13 alin. (2) şi ale art. 32 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 consideră că aceasta este neîntemeiată, deoarece textele de lege criticate nu contravin prevederilor constituţionale invocate.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 8 decembrie 2003, pronunţată în Dosarul nr. 7.124/2003, Judecătoria Braşov a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (2) lit. c) şi d), ale art. 13 alin. (2) şi ale art. 32 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările ulterioare. Excepţia a fost ridicată de Ion Constantin într-o cauză civilă ce are ca obiect plângerea formulată împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor, încheiat de Administraţia Finanţelor Publice Predeal.

Din examinarea încheierii de sesizare şi a concluziilor scrise depuse în motivarea excepţiei, Curtea constată că autorul acesteia a ridicat iniţial, la data de 30 iunie 2003, excepţia de neconstituţionalitate a Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001, considerând că aceasta contravine art. 21 şi 125 din Constituţie, precum şi principiului separaţiei puterilor în stat. Ulterior însă, potrivit precizărilor depuse la dosar, acesta a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (2) lit. c) şi d), ale art. 13 alin. (2) şi ale art. 32 din actul normativ sus-menţionat.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 16 alin (1) şi (2), ale art. 21 şi celor ale art. 39. În acest sens, apreciază că sancţiunile prevăzute la art. 5 alin. (2) lit. c) reprezintă de fapt o muncă fortaţă, fapt ce aduce atingere prevederilor constituţionale ale art. 39, întrucât prestarea forţată a unei activităţi în folosul comunităţii "este specifică persoanelor condamnate pentru săvârşirea de infracţiuni şi reprezintă muncă obligatorie prestată în perioada de detenţie sau de libertate condiţionată". În continuare arată că instituirea pedepsei cu închisoarea contravenţională, prevăzută de art. 5 alin. (2) lit. d), contravine art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie, deoarece se instituie "o discriminare între cetăţenii români care săvârşesc fapte de un mare pericol social, infracţiuni, care sunt pedepsiţi cu închisoarea, şi cetăţenii români care săvârşesc fapte de un mic pericol social, contravenienţii". În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 13 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, autorul excepţiei arată că acestea contravin principiului egalităţii, întrucât instituie o discriminare între "cetăţenii care au comis contravenţii minore, dar ale căror răspunderi contravenţionale nu se vor prescrie niciodată, şi orice infractor care a comis o infracţiune foarte gravă, pentru care răspunderea penală se prescrie în 15 ani". În sfârşit, susţine că art. 32 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 "limitează dreptul oricărui cetăţean de a se adresa nemijlocit justiţiei pentru ca o instanţă independentă şi imparţială să se pronunţe asupra cauzei sale", ceea ce reprezintă o încălcare a prevederilor art. 21 din Constituţie.

Judecătoria Braşov apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (2) lit. c) şi d), ale art. 13 alin. (2) şi ale art. 32 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 este neîntemeiată. Astfel, în ceea ce priveşte neconstituţionalitatea art. 5 alin. (2) lit. c) şi d), instanţa apreciază că nu poate fi primită susţinerea autorului excepţiei potrivit căreia obligarea contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii sau la închisoarea contravenţională ar aduce atingere prevederilor constituţionale ale art. 39, devenit art. 42 în Constituţia republicată, şi celor ale art. 16, "deoarece acestea sunt sancţiuni care se aplică în situaţia în care s-a constatat că s-a săvârşit o faptă ilicită". În ceea ce priveşte aplicarea închisorii contravenţionale, instanţa subliniază faptul că această sancţiune are un caracter de excepţie. Se consideră neîntemeiată şi susţinerea autorului excepţiei referitoare la contrarietatea dispoziţiilor art. 13 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 faţă de prevederile art. 16 din Constituţie, întrucât în cazul contravenţiilor continue "momentul din care începe să se calculeze termenul de prescripţie este cel de la care încetează încălcarea obligaţiei legale respective, cu alte cuvinte, data epuizării faptei contravenţionale". Instanţa nu reţine nici critica cu privire la neconstituţionalitatea art. 32 din actul normativ mai sus menţionat, deoarece "atâta vreme cât plângerea se soluţionează de către o instanţă de judecată", acest text de lege este în concordanţă cu prevederile art. 21 din Constituţie. Prin faptul că plângerea se depune la organul constatator nu se înfrânge accesul liber la justiţie, întrucât aceasta nu este decât o procedură prealabilă sesizării instanţei.

Potrivit prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate, iar în conformitate cu art. 18^1 din Legea nr. 35/1997, cu modificările ulterioare, a fost solicitat punctul de vedere al instituţiei Avocatul Poporului.

Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, arată că prin dispoziţiile legale criticate "se instituie tocmai posibilitatea contravenientului de a se adresa instanţei judecătoreşti împotriva procesului-verbal de contravenţie. Faptul că organul administrativ din care face parte agentul constatator este cel care primeşte plângerea nu semnifică şi faptul că tot el o soluţionează. Competenţa soluţionării plângerii aparţine instanţei judecătoreşti, dar este de principiu că o cale de atac se depune la organul al cărui act se atacă".

Avocatul Poporului consideră că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (2) lit. d) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 este inadmisibilă, deoarece aceste dispoziţii au fost abrogate expres prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 108/2003. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 5 alin. (2) lit. c), ale art. 13 alin. (2) şi ale art. 32 din acelaşi act normativ, Avocatul Poporului arată că acestea sunt constituţionale.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit în cauză de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, republicată, ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 5 alin. (2) lit. c) şi d), ale art. 13 alin. (2) şi ale art. 32 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 268 din 22 aprilie 2002, ulterior modificată.

La data sesizării Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (2) lit. d) erau abrogate prin art. I pct. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 108/2003 pentru desfiinţarea închisorii contravenţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 747 din 26 octombrie 2003, aprobată prin Legea nr. 28/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 214 din 11 martie 2004.

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 23 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, excepţia de neconstituţionalitate a art. 5 alin. (2) lit. d) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 este inadmisibilă.

Celelalte dispoziţii legale criticate de autorul excepţiei au următoarea redactare:

–Art. 5 alin. (2): "Sancţiunile contravenţionale principale sunt: [...]

c)prestarea unei activităţi în folosul comunităţii.";

–Art. 13 alin. (2): "În cazul contravenţiilor continue termenul prevăzut la alin. (1) curge de la data constatării faptei. Contravenţia este continuă în situaţia în care încălcarea obligaţiei legale durează în timp.";

–Art. 32: "(1) Plângerea însoţită de copia de pe procesulverbal de constatare a contravenţiei se depune la organul din care face parte agentul constatator, acesta fiind obligat să o primească şi să înmâneze depunătorului o dovadă în acest sens.

(2)Plângerea împreună cu dosarul cauzei se trimit de îndată judecătoriei în a cărei circumscripţie a fost săvârşită contravenţia.

(3)Plângerea suspendă executarea. Plângerea persoanelor prevăzute la art. 31 alin. (2) suspendă executarea numai în ceea ce priveşte despăgubirea sau, după caz, măsura confiscării."

În susţinerea neconstituţionalităţii dispoziţiilor legale menţionate, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) şi (2), ale art. 21, precum şi ale art. 39, devenit art. 42 în Constituţia republicată, care au următorul conţinut:

–Art. 16 alin. (1) şi (2): "(1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.

(2)Nimeni nu este mai presus de lege.";

–Art. 21: "(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.

(2)Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.

(3)Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.

(4)Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite.";

–Art. 42: "(1) Munca forţată este interzisă.

(2)Nu constituie muncă forţată:

a)activităţile pentru îndeplinirea îndatoririlor militare, precum şi cele desfăşurate, potrivit legii, în locul acestora, din motive religioase sau de conştiinţă;

b)munca unei persoane condamnate, prestată în condiţii normale, în perioada de detenţie sau de libertate condiţionată;

c)prestaţiile impuse în situaţia creată de calamităţi ori de alt pericol, precum şi cele care fac parte din obligaţiile civile normale stabilite de lege."

Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (2) lit. c) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, Curtea constată că acestea nu contravin prevederilor cuprinse în art. 42 din Constituţie, republicată. În acest sens, Curtea observă că sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii este reglementată prin Ordonanţa Guvernului nr. 55/2002 privind regimul juridic al sancţiunilor prestării unei activităţi în folosul comunităţii, aprobată prin Legea nr. 641/2002, cu modificările ulterioare. Aşa cum se prevede în art. 1 din acest act normativ, această sancţiune se stabileşte întotdeauna alternativ cu amendă şi poate fi aplicată numai de instanţa de judecată. Activitatea în folosul comunităţii se prestează în domeniul serviciilor publice, iar această sancţiune poate fi aplicată numai dacă există consimţământul contravenientului. Evident că acest fapt nu contravine prevederilor constituţionale ale art. 42.

Curtea apreciază că nu poate fi reţinută nici critica potrivit căreia art. 13 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 încalcă prevederile art. 16 din Constituţie, republicată. Această susţinere este neîntemeiată deoarece situaţia contravenienţilor care au săvârşit o contravenţie continuă să se diferenţieze de cea a altor contravenienţi, deosebire ce rezultă din particularităţile acestei forme a contravenţiei, şi anume durata sau continuitatea faptei contravenţionale. Având în vedere faptul că încălcarea obligaţiei legale durează în timp, legiuitorul a instituit reguli speciale cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie al răspunderii penale.

De altfel, aşa cum instanţa de contencios constituţional a stabilit în mod constant în jurisprudenţa sa, principiul egalităţii nu înseamnă uniformitate, aşa încât, dacă la situaţii egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situaţii diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit. Violarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără a exista o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite (de exemplu, Decizia nr. 107/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 21 august 2000).

În sfârşit, în ceea ce priveşte neconstituţionalitatea art. 32 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, Curtea observă că textul de lege criticat nu îngrădeşte accesul liber la justiţie al persoanelor interesate, ci instituie norme de procedură privind soluţionarea plângerii formulate împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei. Această modalitate de reglementare reprezintă însă opţiunea legiuitorului, fiind în conformitate cu prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie, republicată, privind competenţa şi procedura în faţa instanţelor judecătoreşti.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, republicată, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 alin. (1) şi (6) şi al art. 25 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

1.Respinge, ca fiind inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (2) lit. d) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările ulterioare, excepţie ridicată de Ion Constantin în Dosarul nr. 7.124/2003 al Judecătoriei Braşov.

2.Respinge, ca fiind neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (2) lit. c), ale art. 13 alin. (2) şi ale art. 32 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările ulterioare, excepţie ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar.

Definitivă şi obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 29 aprilie 2004.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Magistrat-asistent şef,

Doina Suliman