Decizie nr. 252 din 15 martie 2012

Augustin Zegrean - preşedinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Cristina Cătălina Turcu - magistrat-asistent

Cu participarea în şedinţa publică din data de 23 februarie 2012 a reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 10 lit. b) din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, excepţie ridicată de Societatea Comercială "Bancpost" - S.A. - Sucursala Piteşti în Dosarul nr. 16.169/280/2010 al Judecătoriei Piteşti - Secţia civilă, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 518D/2011.

Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 23 februarie 2012 şi au fost consemnate în încheierea de la acea dată, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunţarea, în temeiul art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, pentru data de 15 martie 2012.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 3 martie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 16.169/280/2010, Judecătoria Piteşti - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 10 lit. b) din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor.

Excepţia a fost ridicată de Societatea Comercială "Bancpost" - S.A. din Bucureşti într-o cauză având ca obiect soluţionarea plângerii formulate împotriva unui proces-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei prevăzute de art. 50 alin. (1) lit. c) coroborat cu art. 10 lit. b) din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul arată că textul de lege criticat permite reprezentanţilor împuterniciţi ai Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor să judece în fond, asemeni unei instanţe extraordinare, asupra nerespectării unor clauze contractuale şi să aplice sancţiuni. Aceasta echivalează cu pronunţarea asupra răspunderii civile contractuale, atribut exclusiv al instanţelor de judecată. Or, potrivit art. 11-13 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, precum şi art. 4.4.5. din "Procedura-cadru de control al conformităţii produselor şi serviciilor destinate consumatorilor", reprezentanţii Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor aveau obligaţia doar să constate existenţa sau inexistenţa unei clauze abuzive.

Interpretarea de către reprezentanţii autorităţii menţionate a clauzelor contractuale în sensul constatării nelegalităţii lor urmată de aplicarea unei sancţiuni, anterior pronunţării unei instanţe de judecată, încalcă prevederile art. 6 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la prezumţia de nevinovăţie. Aceasta, deoarece contravenţia pretins săvârşită de autorul excepţiei poate fi caracterizată drept o "acuzaţie în materie penală", în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, sancţiunea instituită având caracter preventiv şi represiv, în acest sens fiind şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv Hotărârea din 4 octombrie 2007 pronunţată în Cauza Anghel împotriva României.

Judecătoria Piteşti - Secţia civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece problema stabilirii vinovăţiei în materia contravenţiilor nu are în vedere faza extrajudiciară a aplicării sancţiunii administrative, ci faza judiciară în care aceasta este contestată.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, arătând că textul de lege criticat are caracter de protecţie a consumatorilor împotriva unor practici abuzive, în cauză punându-se mai degrabă o problemă de interpretare şi aplicare a acestuia în raport de situaţia de fapt ce urmează a fi reţinută de către instanţa de judecată.

Avocatul Poporului consideră că textul de lege criticat este constituţional, arătând că principiul liberului acces la justiţie presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza regulile speciale de procedură, în formele şi în modalităţile instituite de lege.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei , precum şi Legea nr. 47/1992 , reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie , precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluţioneze prezenta excepţie.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl formează prevederile art. 10 lit. b) din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 208 din 28 martie 2007, cu modificările aduse prin art. II pct. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 174/2008 pentru modificarea şi completarea unor acte normative privind protecţia consumatorilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 795 din 27 noiembrie 2008, având următorul cuprins: "Drepturile consumatorilor, la încheierea contractelor, sunt: [...]

b)de a beneficia de o redactare clară şi precisă a clauzelor contractuale, indicarea exactă a preţurilor şi tarifelor şi, după caz, a condiţiilor de garanţie."

Textele constituţionale invocate în susţinerea excepţiei sunt cele ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi art. 126 alin. (1) referitor la realizarea justiţiei prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti şi art. 126 alin. (5) privind interzicerea înfiinţării de instanţe extraordinare, precum şi cele ale art. 6 paragraful 2 privind prezumţia de nevinovăţie din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate prin raportare la prevederile constituţionale invocate, Curtea constată următoarele:

1.Cu privire la obiectul excepţiei, Curtea observă că autorul acesteia indică în concluziile scrise şi susţinute oral în faţa instanţei de judecată doar prevederile art. 10 lit. b) din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 . Având în vedere motivarea excepţiei Curtea urmează să analizeze textul de lege criticat şi în coroborare cu dispoziţiile art. 50 alin. (1) lit. c) din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 , cu modificările aduse prin art. II pct. 21 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 174/2008 , potrivit cărora: "(1) Constituie contravenţii, dacă nu au fost săvârşite în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, să fie considerate infracţiuni, şi se sancţionează după cum urmează: [...] c) încălcarea dispoziţiilor art. 5, art. 7 lit. b) prima, a 2-a şi a 5-a liniuţă, lit. c) a 3-a şi a 4-a liniuţă, art. 9, art. 10 lit. a)-f), h) şi i), art. 11 şi art. 14, cu amendă contravenţională de la 2.000 lei la 20.000 lei", şi cu prevederile art. 54 alin. (1), în conformitate cu care "(1) Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor prevăzute la art. 50 şi 51 se fac de către reprezentanţii împuterniciţi ai Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor".

2.Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor a fost înfiinţată ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, subordonat Guvernului potrivit art. 16 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 2/2001 pentru stabilirea unor măsuri privind înfiinţarea, organizarea/reorganizarea sau funcţionarea, după caz, a unor ministere, organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi instituţii publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 10 din 9 ianuarie 2001. Totodată, potrivit art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor coordonează şi realizează politica Guvernului în domeniul protecţiei consumatorilor.

Cu privire la atribuţiile şi modul de organizare şi funcţionare ale Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, Curtea observă că acestea sunt stabilite, potrivit art. 28 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 , prin hotărâre de Guvern. În acest sens, potrivit art. 3 alin. (1) lit. h) şi i) şi alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 882/2010 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 612 din 30 august 2010, Autoritatea controlează respectarea dispoziţiilor legale privind protecţia consumatorilor, referitoare la securitatea produselor şi serviciilor, precum şi la apărarea drepturilor legitime ale consumatorilor, prin efectuarea de controale pe piaţă la prestatorii de servicii, inclusiv servicii financiare. Totodată, constată contravenţii şi dispune măsuri de limitare a consecinţelor prestării unor servicii care nu sunt în concordanţă cu dispoziţiile legale din domeniile de activitate ale Autorităţii, prin aplicarea sancţiunilor contravenţionale prevăzute de lege.

Curtea observă, aşadar, din modul de reglementare a naturii juridice şi atribuţiilor Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, preocuparea statului de a proteja interesele consumatorilor împotriva unor practici incorecte promovate de operatorii economici având în vedere raportul disproporţionat de resurse şi forţă economică existent între aceştia, astfel cum s-a statuat şi prin Decizia nr. 881 din 30 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 25 august 2011.

Cu acest prilej Curtea reţine că, potrivit art. 135 alin. (2) lit. f) din Legea fundamentală, statul trebuie să asigure crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii, astfel încât atribuirea competenţelor de protecţie a consumatorilor unei autorităţi publice vine în realizarea acestei obligaţii a statului înscrise în Legea fundamentală.

De asemenea, Curtea constată că în materia protecţiei consumatorului statul român a transpus prevederile Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului european şi al Consiliului din 27 octombrie 2004 privind cooperarea dintre autorităţile naţionale însărcinate să asigure aplicarea legislaţiei în materie de protecţie a consumatorului ("Regulamentul privind cooperarea în materie de protecţie a consumatorului") publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. 364 din 9 decembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare. La punctul 6 din preambulul acestuia se prevede că protecţia consumatorilor împotriva încălcărilor intracomunitare (prin acte ce lezează interesele acestora) necesită punerea în aplicare a unei reţele de autorităţi publice însărcinate cu aplicarea legislaţiei în întreaga Comunitate şi că aceste autorităţi trebuie să dispună de un minim de puteri comune de anchetă şi de executare a legislaţiei pentru a aplica regulamentul în mod eficient şi a descuraja comercianţii şi furnizorii de la comiterea acestor încălcări. Totodată, pct. 7 al preambulului prevede că este indispensabilă pentru garantarea bunei funcţionări a pieţei interne şi a protecţiei consumatorilor asigurarea capacităţii autorităţilor competente de a coopera liber pe o bază reciprocă, pentru a schimba informaţii, a detecta şi a ancheta încălcările intracomunitare şi de a lua măsuri pentru a le pune capăt sau a le interzice.

Curtea mai constată că obiectivul Regulamentului, aşa cum rezultă din art. 1, este acela de a stabili condiţiile în care autorităţile competente ale statelor membre, desemnate responsabile de aplicarea legilor care protejează interesele consumatorilor, cooperează între ele şi cu Comisia pentru a garanta respectarea acestor legi şi buna funcţionare a pieţei interne şi pentru a îmbunătăţi protecţia intereselor economice ale consumatorilor. Totodată, potrivit art. 4 alin. (3) şi (4) din Regulament: "(3) Fiecare autoritate competentă dispune, fără a aduce atingere alineatului (4), de puterile de anchetă şi de executare necesare aplicării prezentului regulament şi le exercită în conformitate cu legislaţia internă.

(4)Autorităţile competente pot să-şi exercite puterile menţionate la alineatul (3) în conformitate cu legislaţia internă, fie:

(a) direct sub autoritatea lor proprie sau sub controlul autorităţilor judiciare, fie

(b) cerând instanţelor judecătoreşti competente să pronunţe decizia necesară, inclusiv, după caz, prin formularea unei căi de atac, în cazul în care această cerere nu este îndeplinită"

Curtea mai observă că, în scopul asigurării aplicării în România, de la data aderării României la Uniunea Europeană, a prevederilor Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului european şi al Consiliului din 27 octombrie 2004, a fost adoptată Hotărârea Guvernului nr. 244/2007 privind autorităţile competente responsabile cu aplicarea legislaţiei din domeniul protecţiei consumatorilor şi cooperarea dintre autorităţile naţionale în acest domeniu, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 187 din 19 martie 2007, modificată prin Hotărârea Guvernului nr. 784/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 561 din 24 iulie 2008, care, prin art. 2, desemnează Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor ca birou unic de legătură responsabil cu aplicarea Regulamentului (CE) nr. 2006/2004, precum şi autorităţile competente să asigure aplicarea legislaţiei în domeniul protecţiei consumatorilor în conformitate cu acesta, prevăzute în anexa care face parte integrantă din hotărâre.

Curtea reţine astfel, în temeiul celor anterior enunţate, că soluţia legislativă potrivit căreia Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor este autoritatea administrativă competentă să constate şi să sancţioneze încălcarea de contravenienţi a legislaţiei în domeniul protecţiei consumatorului este pe deplin justificată.

3.Curtea constată că nu poate fi primită critica privind atribuţiile reprezentanţilor împuterniciţi ai Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor de a judeca în fond, asemeni unei instanţe extraordinare, asupra nerespectării unor clauze contractuale şi de a aplica sancţiuni, ceea ce ar aduce atingere accesului liber la justiţie.

Astfel, Curtea observă că în exercitarea atribuţiilor reprezentanţii Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor fac o apreciere cu privire la redactarea clauzelor contractuale, care ar trebui să fie, potrivit textului de lege criticat, clare şi precise, deoarece altfel nu ar putea constata săvârşirea unei contravenţii şi întocmi procesul-verbal prin care aceasta este sancţionată. Această apreciere însă nu are valoarea unei judecări a cauzei sau a unei încălcări a prezumţiei de nevinovăţie.

În situaţia în care contravenientul apreciază că procesul-verbal este legal şi temeinic întocmit are posibilitatea de a achita în termen de cel mult 48 de ore de la data încheierii ori, după caz, de la data comunicării acestuia, jumătate din minimul amenzii prevăzute la art. 50 alin. (1) lit. c), astfel cum prevede art. 53 din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992.

În ipoteza în care contravenientul contestă legalitatea şi temeinicia procesului-verbal poate formula plângere împotriva acestuia, beneficiind de prezumţia de nevinovăţie, deşi Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 şiOrdonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor nu reglementează în mod expres cu privire la respectarea acesteia.

Plângerea va fi soluţionată în primă instanţă de judecătorie în condiţiile art. 32-35 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 cu care se completează prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 21/1992.

Prin Decizia nr. 197 din 13 mai 2003 şi Decizia nr. 1.096 din 8 septembrie 2009, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 545 din 29 iulie 2003 şi, respectiv, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 695 din 15 octombrie 2009, Curtea a reţinut că acela care a formulat plângerea nu trebuie să îşi demonstreze propria nevinovăţie, revenind instanţei de judecată, în exercitarea rolului său activ, obligaţia de a administra tot probatoriul necesar stabilirii şi aflării adevărului, contravenţiile fiind calificate, de principiu, drept "acuzaţii în materie penală", în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, şi intrând sub incidenţa art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârile din 30 noiembrie 2006 şi 4 octombrie 2007, pronunţate în cauzele Grecu împotriva României, paragraful 58, şi Anghel împotriva României, paragraful 67, a statuat, în esenţă, următoarele: deşi statele au posibilitatea de a scoate din domeniul penal anumite infracţiuni sau de a le sancţiona pe cale administrativă mai degrabă decât pe cale penală, autorii respectivelor fapte nu trebuie să se afle într-o situaţie defavorabilă pentru simplul fapt că regimul juridic aplicabil este diferit de cel aplicabil în materie penală.

Curtea reţine astfel că principiul accesului liber la justiţie şi respectarea prezumţiei de nevinovăţie sunt respectate de vreme ce autorul poate formula plângere împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei şi ataca cu recurs sentinţa prin care plângerea sa este respinsă în faţa unor instanţe independente şi imparţiale, respectiv judecătoria şi tribunalul.

De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârile din 23 octombrie 1995, 2 septembrie 1998, 16 noiembrie 2004, 18 iulie 2006 şi 27 septembrie 2011 pronunţate în cauzele Gradinger împotriva Austriei, paragraful 42, Kadubec împotriva Slovaciei, paragraful 57, Lauko împotriva Slovaciei, paragraful 64, Canady împotriva Slovaciei, paragraful 31, Stefanec împotriva Republicii Cehe, paragraful 26, Menarini diagnostics s.r.l. împotriva Italiei, paragraful 58, a reţinut următoarele: dacă încredinţarea către autorităţile administrative a sarcinii de a constata şi de a sancţiona contravenţiile nu este incompatibilă cu Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale trebuie subliniat, totuşi, că este obligatoriu ca partea sancţionată să poată sesiza un tribunal pentru a se pronunţa asupra deciziei care a fost luată împotriva sa, tribunal care să ofere garanţiile prevăzute la art. 6 din Convenţie.

Curtea constată că întocmirea procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei nu are semnificaţia unei judecări a faptei, competenţele atribuite de lege reprezentanţilor împuterniciţi ai Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor nefiind similare celor la care Curtea a făcut referire în jurisprudenţa sa, respectiv în Decizia nr. 51 din 31 ianuarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95 din 6 februarie 2008, prin care a calificat jurisdicţia exercitată de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi de Colegiul Consiliului ca o jurisdicţie extraordinară, iar natura juridică a organelor care o exercită ca fiind aceea a instanţelor extraordinare.

Celelalte critici privind modul în care reprezentanţii împuterniciţi ai Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor au stabilit temeiul legal al procesului-verbal reprezintă aspecte supuse cenzurii instanţei ce judecă cauza, excedând controlului Curţii Constituţionale.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie , al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 10 lit. b) din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, excepţie ridicată de Societatea Comercială "Bancpost" - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 16.169/280/2010 al Judecătoriei Piteşti - Secţia civilă.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 15 martie 2012.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Cristina Cătălina Turcu