Decizie nr. 876 din 28 iunie 2011

Augustin Zegrean - preşedinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Ioana Marilena Chiorean - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 82^1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, excepţie ridicată de Sergiu Andon în Dosarul nr. 5.711/2/2009 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 3.915D/2010.

La apelul nominal răspunde, pentru Agenţia Naţională de Integritate, consilierul juridic Adrian Dumitru, cu delegaţie la dosar, lipsă fiind autorul excepţiei de neconstituţionalitate, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Agenţiei Naţionale de Integritate, care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, deoarece dispoziţiile de lege criticate reprezintă o aplicare a prevederilor art. 16 alin. (3) din Constituţie şi, prin urmare, nu poate fi vorba despre dreptul la apărare. În acest sens, depune concluzii scrise la dosar.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată, apreciind că dispoziţiile de lege criticate nu contravin prevederilor Constituţiei, ci constituie o măsură menită să asigure transparenţa funcţiilor de demnitate publică.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 5 martie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 5.711/2/2009, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 82^1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de reclamantul Sergiu Andon într-o cauză de contencios administrativ având ca obiect anularea Actului de constatare nr. 49/I.I din 1 iunie 2009, emis de Agenţia Naţională de Integritate.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că prevederile de lege criticate sunt neconstituţionale, deoarece:

–contravin dispoziţiilor art. 53 din Constituţie, întrucât suspiciunea privind influenţarea actului de justiţie care a inspirat reglementarea criticată nu se înscrie în niciuna dintre cele 9 ipoteze ce ar putea impune restrângerea dreptului de a exercita profesia de avocat, de a asigura apărarea oricărui justiţiabil, de a beneficia de statutul profesional fără discriminări în raport cu ceilalţi membri ai corpului profesional. Totodată, condiţia ca restrângerea să fie dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică nu este respectată. Conform opticii care a imprimat reglementarea criticată, judecătorii şi procurorii sunt fără personalitate, iar justiţia este o instituţie impresionabilă şi vulnerabilă. Prin urmare, restrângerea nu numai că nu este necesară într-o societate democratică, ci, dimpotrivă, este contrară imaginii şi funcţionării societăţii democratice reale. De asemenea, măsura nu este proporţională cu situaţia care a determinat-o şi aduce atingere însăşi existenţei dreptului restrâns;

–contravin art. 41 alin. (1) din Constituţie referitor la dreptul la muncă, deoarece nimeni nu poate contesta decât cu riscul de a nesocoti Constituţia că practicarea unei profesii liberale reprezintă o ipostază concretă a exercitării dreptului la muncă şi că avocatura este o profesie liberală. Astfel, fie că incompatibilităţile sunt enunţate prin Constituţie, fie prin legi organice, ele restrâng sau condiţionează accesul la funcţia publică de autoritate şi niciodată dreptul la muncă. Aceasta se observă prin faptul că, exceptându-se reglementarea criticată, incompatibilităţile sunt definite prin alternative de funcţii, şi nu alternativă de funcţie cu exerciţiul profesiei, iar, pe de altă parte, efectul eventualei stări de incompatibilitate se manifestă asupra calităţii de demnitate publică, şi nu asupra activităţii profesionale obişnuite. O altă remarcă necesar a fi făcută priveşte interesul social justificat pentru care sunt stabilite incompatibilităţi. Acesta constă în prevenirea cumulării de prerogative decizionale pentru: a preveni concentrarea de putere, a asigura obiectivitatea exercitării funcţiei publice de autoritate şi a preîntâmpina transformarea funcţiei publice de autoritate într-un privilegiu. Or, niciunul dintre aceste riscuri nu există în cazul practicării avocaturii, profesie lipsită total de rol decizional în angrenajul justiţiei;

–contravin art. 16 alin. (1) din Constituţie referitor la egalitatea în faţa legii, deoarece creează o inegalitate manifestă, o discriminare sub aspectul posibilităţilor de a practica profesia, între avocatul temporar parlamentar şi avocatul care nu e parlamentar. Pe de altă parte, dă curs suspiciunii nedemne că avocatul care este şi parlamentar poate influenţa, în mod automat, judecători sau procurori de la anumite instanţe şi parchete, creându-se, prin legiferare, un regim de inegalitate în faţa autorităţilor publice;

–contravin art. 24 din Constituţie referitor la dreptul la apărare, deoarece legislaţia şi practica actuală consacră, în contextul mai larg al asigurării efective a dreptului la apărare, posibilitatea justiţiabilului de a-şi alege avocatul. Criteriile după care cetăţeanul îşi alege un anumit avocat sunt diferite, dar cele principale - cum ar fi specializarea avocatului, experienţa sa într-un anumit domeniu, încrederea pe care o inspiră sau care decurge din cunoaşterea lui anterioară - fac parte din criteriile care determină indispensabila relaţie de încredere avocat persoană asistată, adică ţin de asigurarea efectivă, în conţinut, a dreptului la apărare. Chiar şi în cazul care a prilejuit actul de constatare contestat, respectiv actualul proces, opţiunea clientului pentru avocatul acum reclamant, ca şi opţiunea avocatului de a acorda asistenţă juridică au fost în mare măsură intuituu personae, asociate cu relevanţa specială a speţei, de interes civic şi juridic mai larg decât o urmărire penală. În concluzie, obligarea, printr-o lege specială, a unui justiţiabil să evite anumiţi avocaţi pentru situaţii care nu ţin de incompatibilităţile procedurale logice şi unanim acceptate, ca şi împiedicarea unui avocat să asiste o persoană pentru motive care nu ţin de prestaţia sau de legătura sa cu pricina reprezintă punctual o ştirbire a dreptului la apărare;

–contravin şi dispoziţiilor art. 124 alin. (2) şi (3) din Constituţie, deoarece avocatul nu este un factor decident şi nici nu poate influenţa ocult hotărârea factorilor decidenţi din domeniul în care îşi exercită profesia şi care sunt independenţi şi inamovibili.

De asemenea, autorul excepţiei susţine că dispoziţiile de lege criticate nu au legătură cu scopul instituţiei incompatibilităţii, începând cu definiţia şi condiţiile prevăzute de lege pentru conflictul de interese. Instituţia incompatibilităţii decurge din interesul general de a se preveni conflictul de interese, de unde şi reglementările Legii nr. 161/2003 care definesc precis conflictul de interese şi elimină situaţiile în care acesta s-ar putea manifesta. După cum rezultă din definiţia legală a conflictului de interese şi din ipotezele acestuia enunţate prin lege, interesul general impune interdicţia ca una şi aceeaşi persoană să aibă o dublă posibilitate de a decide, între care una în folosul său ori al altor persoane. Se urmăreşte deci blocarea posibilităţii ca una şi aceeaşi persoană să poată decide aparent în interesul general şi ocult în interesul propriu. Or, este absurd să se susţină că avocatul decide în urmărirea penală sau în proces.

Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În primul rând, nu este afectat dreptul la muncă în conţinutul acestuia de a-şi alege liber profesia, atât timp cât autorul excepţiei de neconstituţionalitate are deja calitatea de avocat. Or, măsura dispusă de textul de lege criticat este justificată de imperativul protejării interesului social şi al ordinii de drept (morala publică), prin aceea că se asigură independenţa parlamentară şi evitarea conflictului de interese. De asemenea, apreciază că nu se poate conchide că măsura nu respectă condiţiile impuse de art. 53 alin. (2) din Constituţie. De altfel, trebuie precizat că în legislaţiile numeroaselor state europene s-au prevăzut incompatibilităţi, restricţii etc. în privinţa exercitării profesiei de avocat concomitent cu cea de parlamentar, bazate pe principiile asigurării independenţei, evitării conflictului de interese sau chiar cerinţei dedicării întregului timp de muncă datoriei de parlamentar (art. 149 din Codul electoral francez, art. 10 din Legea electorală italiană, art. 21 din Statutul membrilor Parlamentului din Portugalia, Legea nr. 3.069/1984 în Turcia, Codul de conduită al membrilor Parlamentului englez, Legea eticii în instituţiile publice din 1995 în Irlanda, art. 5 din Codul de etică al membrilor Camerei Reprezentative, din 1995, în Malta). Desigur, în majoritatea ţărilor europene nu este prevăzută o atare incompatibilitate, însă o analiză detaliată a incompatibilităţii între demnitatea de parlamentar şi profesia de avocat este făcută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Lykourezos contra Greciei, prin Hotărârea din 15 iunie 2006.

Referitor la susţinerea autorului excepţiei de neconstituţionalitate privind încălcarea principului egalităţii în faţa legii, instanţa apreciază că nici aceasta nu poate fi reţinută, deoarece persoana care doreşte să candideze la demnitatea publică de parlamentar are cunoştinţă de incompatibilităţile impuse de lege şi poate decide dacă îşi asumă această poziţie, cu acceptarea restricţiilor şi incompatibilităţilor respective.

Nu poate fi reţinută nici pretinsa încălcare a prevederilor constituţionale ale art. 24 raportate la eventualul justiţiabil ce nu poate apela la serviciile avocatului parlamentar şi numai în litigiile expres prevăzute de textul de lege criticat, deşi are posibilitatea de a-şi angaja orice alt avocat, întrucât dreptul la apărare nu trebuie înţeles într-un sens atât de absolut şi, oricum, poate fi restrâns în condiţiile art. 53 din Constituţie.

În final, instanţa apreciază că nu se poate reţine vreo coliziune între norma juridică criticată şi art. 124 alin. (2) şi (3) din Constituţie, întrucât incompatibilitatea prevăzută nu impietează asupra independenţei judecătorilor sau asupra unicităţii, imparţialităţii şi egalităţii pentru toţi în faţa justiţiei, ci, dimpotrivă, este instituită, printre altele, tocmai în scopul garantării acestor principii privind înfăptuirea justiţiei.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale. În acest sens, arată că nu este încălcat art. 16 din Constituţie, deoarece dispoziţiile de lege criticate se aplică în mod egal tuturor celor vizaţi de ipoteza normei legale şi se circumscriu înseşi Legii nr. 161/2003, constituind o măsură pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, precum şi pentru prevenirea şi sancţionarea corupţiei. În plus, avocaţii parlamentari se află într-o situaţie diferită de cea a avocaţilor neparlamentari, or, situaţiile obiectiv diferite justifică un tratament juridic diferenţiat.

În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate raportată la art. 41 alin. (1) şi art. 53 din Constituţie, arată că aceasta nu poate fi reţinută, deoarece interdicţia impusă de dispoziţiile de lege criticate nu constituie în realitate o restrângere a exercitării dreptului la muncă, ci o modalitate prin care legiuitorul a urmărit să asigure o autoritate morală de necontestat deputaţilor şi senatorilor, pe perioada exercitării mandatului de parlamentar, care îşi exercită profesia de avocat, prin garantarea imparţialităţii, protejarea interesului social şi evitarea conflictului de interese.

În plus, potrivit art. 41 din Constituţie, dreptul la muncă constă în posibilitatea acordată unei persoane de a-şi câştiga existenţa printr-o muncă liber aleasă sau acceptată. Or, incompatibilitatea prevăzută de dispoziţiile de lege criticate nu exclude posibilitatea ca avocatul să îşi exercite profesia în cauzele şi în condiţiile stabilite de lege. Dreptul persoanei de a-şi alege profesia, meseria ori locul de muncă, prevăzut de textul constituţional, nu contravine condiţiilor sau incompatibilităţilor instituite pentru exercitarea unor funcţii sau demnităţi publice, astfel încât acestea să corespundă interesului public. Mai mult, nu trebuie omis faptul că avocatura este un serviciu public, care este organizat şi funcţionează pe baza unei legi speciale, Legea nr. 51/1995, iar profesia de avocat poate fi exercitată de un corp profesional selectat şi funcţionând după reguli stabilite de lege.

Referitor la critica de neconstituţionalitate raportată la art. 24 din Constituţie, arată că nici aceasta nu poate fi primită, deoarece incompatibilitatea stabilită de lege persoanelor cu statut de parlamentar care exercită şi profesia de avocat obligă persoana interesată de a-şi exercită dreptul la apărare în conformitate cu legea, prin alegerea unui avocat care îndeplineşte condiţiile legale pentru a o asista sau reprezenta în cursul judecăţii.

În final, consideră că raportarea la art. 124 din Constituţie nu poate fi primită, deoarece textul de lege criticat reglementează incompatibilităţi care constituie măsuri de protecţie pentru justiţiabili şi pentru evitarea unor suspiciuni ce ar putea altera actul de justiţie.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 82^1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003.

Aceste prevederi au fost introduse prin articolul unic pct. 2 din Legea nr. 280/2004 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 77/2003 privind completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 574 din 29 iunie 2004, şi au următorul cuprins:

–Art. 82^1 alin. (2) lit. a): "(2) Deputatul sau senatorul aflat în situaţia prevăzută la alin. (1) nu poate acorda asistenţă juridică învinuiţilor sau inculpaţilor şi nici nu îi poate asista în instanţe în cauzele penale privind:

a)infracţiunile de corupţie, infracţiunile asimilate infracţiunilor de corupţie, infracţiunile în legătură directă cu infracţiunile de corupţie, precum şi infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare. [...]"

Alineatul (1) - la care textul de lege criticat face trimitere - are următorul cuprins: "Deputatul sau senatorul care, pe durata exercitării mandatului de parlamentar, doreşte să exercite şi profesia de avocat nu poate să pledeze în cauzele ce se judecă de către judecătorii sau tribunale şi nici nu poate acorda asistenţă juridică la parchetele de pe lângă aceste instanţe."

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în faţa legii, ale art. 24 alin. (1) privind dreptul la apărare, ale art. 41 alin. (1) privind dreptul la muncă, ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi ale art. 124 alin. (2) şi (3) potrivit căruia justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi, iar judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată, urmând a fi respinsă, pentru motivele ce se vor arăta în continuare:

I. Cu privire la constatarea stării de incompatibilitate a autorului excepţiei de neconstituţionalitate

Prin Actul de constatare nr. 49/I.I/2009 din 1 iunie 2009, Agenţia Naţională de Integritate arată că "dl. deputat Sergiu Andon a acordat, în calitate de avocat, asistenţă juridică unui învinuit, cunoscând încadrarea juridică a faptei penale reţinute în sarcina acestuia, încadrare juridică ce atrage incidenţa prevederilor legale privind starea de incompatibilitate" (calitatea de deputat este incompatibilă cu calitatea de avocat împuternicit să acorde asistenţă juridică învinuitului într-o cauză penală privind infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, potrivit art. 82^1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003).

II. Cu privire la cadrul constituţional şi legal privind regimul juridic al incompatibilităţilor parlamentare

a)Incompatibilităţi de ordin constituţional

Potrivit art. 71 din Constituţie, intitulat "Incompatibilităţi",

"(1) Nimeni nu poate fi, în acelaşi timp, deputat şi senator.

(2)Calitatea de deputat sau de senator este incompatibilă cu exercitarea oricărei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de membru al Guvernului.

(3)Alte incompatibilităţi se stabilesc prin lege organică." b) Incompatibilităţi de ordin legal

Dispoziţiile constituţionale referitoare la incompatibilităţi au fost preluate şi dezvoltate în mai multe legi organice.

Parlamentul poate să stabilească prin lege organică orice alte incompatibilităţi cu mandatul de parlamentar, dar nu cu funcţii publice de autoritate, ci cu orice alte funcţii publice şi în special cu funcţii private.

Astfel, Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 12 noiembrie 2008, a stabilit în cap. IV următoarele incompatibilităţi:

–Articolul 14: incompatibilităţi cu caracter general [conform art. 71 alin. (1) şi (2) din Legea fundamentală]

–Articolul 15: incompatibilităţi cu funcţii din economie [conform art. 71 alin. (3) din Constituţie]

–Articolul 16: alte incompatibilităţi [conform art. 71 alin. (3) din Legea fundamentală].

Totodată, această lege a prevăzut în art. 16 alin. (4) că "alte incompatibilităţi cu calitatea de deputat sau de senator se pot stabili numai prin lege organică."

Printr-o completare adusă Legii nr. 161/2003 prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2003, aprobată prin Legea nr. 280/2003, s-a statuat asupra compatibilităţii calităţii de deputat sau de senator cu exercitarea activităţii de avocat, atunci când avocatul, având calitatea de parlamentar, pledează că apărător în anumite procese.

Din ansamblul reglementărilor (constituţionale sau legale) rezultă imposibilitatea exercitării concomitente de către deputat sau de către senator a unor funcţii sau demnităţi, parlamentarul trebuind să se concentreze, ca urmare a votului primit din partea corpului electoral, asupra activităţii parlamentare, în toate componentele ei.

Deşi principiul general în materie este compatibilitatea mandatului parlamentar cu activităţile private, având însă în vedere dispoziţiile art. 71 alin. (3) din Legea fundamentală, s-ar putea admite ca printr-o lege organică să fie prevăzute unele incompatibilităţi în domeniu.

III. Cu privire la cauza de faţă

În deplin acord cu dispoziţiile constituţionale, Legea nr. 161/2003, având ca scop asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, a instituit - pentru deputaţii şi senatorii care, pe durata exercitării mandatului de parlamentar, doresc să exercite şi profesia de avocat - unele incompatibilităţi referitoare la acordarea asistenţei juridice învinuiţilor sau inculpaţilor şi asistarea în instanţe în cauze penale privind infracţiunile de corupţie, infracţiunile asimilate infracţiunilor de corupţie, infracţiunile în legătură directă cu infracţiunile de corupţie, precum şi infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare.

Aşa cum s-a arătat la obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile de lege criticate au fost introduse prin Legea nr. 280/2004 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 77/2003 privind completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat.

În acest context, Curtea evidenţiază că expunerea de motive la Legea nr. 280/2004 a reţinut că, "deşi, în principiu, mandatul parlamentar este compatibil cu funcţiile private, cumulul dintre calitatea de avocat şi cea de membru al Parlamentului ridică anumite probleme, îndeosebi în două situaţii. În primul rând, implicarea parlamentarilor în anumite procese penale, în calitate de apărători ai unor persoane acuzate de săvârşirea de infracţiuni deosebit de grave (precum cele de corupţie, trafic de persoane sau de droguri, spălare de bani etc.), pot avea un impact nefavorabil în privinţa modului de percepţie a Parlamentului de către cetăţeni. În al doilea rând, ca reprezentanţi ai unei autorităţi statale de cel mai înalt rang, membrii Parlamentului s-ar afla într-un vădit conflict de interese atunci când ar pleda (în calitate de avocat) într-o cauză civilă sau comercială împotriva statului român, indiferent dacă este vorba despre o instanţă naţională sau internaţională". Ca atare, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2003 s-au stabilit unele interdicţii în exercitarea profesiei de către avocaţii care au şi calitatea de parlamentar, cu finalitatea eliminării posibilităţii de a se ajunge la situaţiile sus-menţionate.

Curtea reţine că dispoziţiile de lege criticate fac parte din titlul IV - "Conflictul de interese şi regimul incompatibilităţilor în exercitarea demnităţilor publice şi funcţiilor publice", cap. III - "Incompatibilităţi", secţiunea a 2-a - "Incompatibilităţi privind calitatea de parlamentar", prin introducerea acestora legiuitorul considerând necesară instituirea unor incompatibilităţi care să prevină apariţia unor conflicte de interese, în cazul parlamentarului care este şi avocat.

IV. Cu privire la incompatibilităţile profesiei de avocat cu mandatul de parlamentar în unele state membre ale Uniunii Europene şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului

Curtea observă că şi legislaţiile altor ţări membre ale Uniunii Europene prevăd incompatibilităţi similare cu cele instituite prin art. 82^1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003 pentru deputaţii şi senatorii care sunt şi avocaţi. De exemplu, în Franţa, potrivit Decretului nr. 91-1197 din 27 noiembrie 1991 privind profesia de avocat, titlul III - "Exercitarea profesiei de avocat", cap. I - "Incompatibilităţi", art. 117, "Avocatul învestit cu mandat de deputat, senator [...] intră sub incidenţa incompatibilităţii, conform art. 149 şi art. 197 din Codul electoral". Art. 149 din Codul electoral francez îi interzice oricărui avocat înscris în barou şi care deţine un mandat de deputat să îndeplinească, direct sau indirect, prin intermediul unui asociat ori colaborator (excepţie făcând cazurile în faţa Înaltei Curţi de Justiţie sau a Curţii de Justiţie a Republicii), orice acţiune specifică profesiei sale în cauzele penale care vizează anumite infracţiuni ori delicte săvârşite împotriva statului, în domeniul financiar sau în materie de presă ori să pledeze în civil în numele societăţilor care beneficiază de subvenţii din partea statului, al societăţilor financiare sau de economisire, al societăţilor care efectuează lucrări publice, de construcţie ori promovare imobiliară, sau împotriva statului, societăţilor naţionale, asociaţiilor ori instituţiilor publice. Totodată, este interzis parlamentarilor-avocaţi să pledeze în cauzele penale împotriva statului, ale companiilor de stat, ale autorităţilor şi instituţiilor publice. În acelaşi sens sunt şi prevederile art. 19 din Legea organică nr. 022/PR/2000 din 2 octombrie 2000 privind alcătuirea Adunării Naţionale, regimul ineligibilităţilor şi incompatibilităţilor.

De asemenea, în Italia, potrivit Legii nr. 60 din 13 februarie 1953, se interzice parlamentarilor-avocaţi să asigure asistenţă juridică întreprinderilor cu caracter financiar sau economic, în litigiile dintre acestea ori în acelea în care statul este parte.

Prin art. 21 pct. 6 din Statutul deputaţilor Adunării Republicii din Portugalia se prevede că parlamentarilor nu li se permite să cumuleze mandatul cu exercitarea profesiei de avocat în cauzele civile îndreptate împotriva statului în orice jurisdicţie.

În ceea ce priveşte jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, aceasta este în sensul că instituirea unor incompatibilităţi pentru funcţii publice elective nu contravine prevederilor Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel, prin Hotărârea din 15 iunie 2006, pronunţată în Cauza Lykourezos împotriva Greciei, paragraful 51, instanţa de contencios al drepturilor omului a statuat că, în virtutea obligaţiei statelor contractante de a organiza alegeri în condiţii care să asigure libertatea de exprimare a opiniei poporului, prevăzută la art. 3 din Protocolul 1 la Convenţie, statele au o largă marjă de apreciere în instituirea unor limitări sau incompatibilităţi ale funcţiilor publice şi a unor reguli specifice cu privire la statutul parlamentarilor, în funcţie de factori istorici şi politici proprii fiecărui stat. În acelaşi sens, s-au pronunţat şi Hotărârea din 18 februarie 1999, în Cauza Matthews contra Regatului Unit al Marii Britanii, paragraful 63, Hotărârea din 6 aprilie 2000, în Cauza Labita contra Italiei, paragraful 201, şi Hotărârea din 9 aprilie 2002, în Cauza Podkolzina contra Letoniei, paragraful 33.

Totodată, prin Hotărârea din 6 octombrie 2005, pronunţată în Cauza Hirst contra Regatului Unit al Marii Britanii (nr. 2), paragraful 61, Curtea de la Strasbourg a reţinut că există numeroase moduri de organizare şi de funcţionalitate a sistemelor electorale, precum şi o multitudine de diferenţe în Europa, care decurg în special din evoluţia istorică, din diversitatea culturală şi din opinia politică, diferenţe care impun fiecărui stat contractant să le încorporeze în propria viziune asupra democraţiei.

V. Cu privire la susţinerile autorului excepţiei de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea unor dispoziţii din Constituţie

Curtea constată că incompatibilităţile prevăzute de dispoziţiile de lege criticate au fost instituite în deplină concordanţă cu prevederile constituţionale ale art. 71, fiind justificate de necesitatea prevenirii conflictului de interese în exercitarea demnităţilor publice şi funcţiilor publice, de respectarea principiilor care stau la baza acestei preveniri, şi anume: imparţialitatea, integritatea, transparenţa deciziei şi supremaţia interesului public, astfel cum rezultă din prevederile art. 71 din Legea nr. 161/2003.

În legătură cu încălcarea art. 41 alin. (1) din Constituţie privind dreptul la muncă, Curtea constată că susţinerile autorului excepţiei sunt neîntemeiate, deoarece, potrivit normei constituţionale invocate, dreptul la muncă nu poate fi îngrădit, iar alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă este liberă. Or, nu se poate susţine că prin interdicţia parlamentarului care deţine şi calitatea de avocat de a acorda asistenţă juridică învinuiţilor sau inculpaţilor şi de a asista în instanţe în anumite cauze penale, interdicţie prevăzută de dispoziţiile de lege criticate, s-ar aduce atingere prevederilor Legii fundamentale sus-menţionate, întrucât, pe de-o parte, statutul de parlamentar implică exercitarea funcţiei de autoritate publică, în toate componentele sale, iar, pe de altă parte, parlamentarul îşi poate exercita profesia de avocat pe durata exercitării mandatului de parlamentar, fiindu-i însă interzisă doar acordarea de asistenţă juridică învinuiţilor sau inculpaţilor şi asistarea acestora în instanţe în cauzele penale privind anumite infracţiuni (infracţiunile de corupţie, infracţiunile asimilate infracţiunilor de corupţie, infracţiunile în legătură directă cu infracţiunile de corupţie, precum şi infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, prevăzute în Legea nr. 78/2000) pe care legiuitorul, în mod justificat, le-a considerat ca putând conduce la un conflict de interese.

Referitor la pretinsa încălcare a art. 16 alin. (1) din Constituţie privind egalitatea în faţa legii, prin discriminarea creată - sub aspectul posibilităţilor de a practica profesia - între avocatul temporar parlamentar şi avocatul care nu e parlamentar, aşa cum arată autorul excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că această susţinere este neîntemeiată. Astfel, aşa cum a statuat Curtea Constituţională în mod constant în jurisprudenţa sa, principiul constituţional al egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. (A se vedea Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994.) Or, avocatul care trebuie să îşi exercite mandatul de parlamentar, fiind în serviciul poporului, nu poate fi în aceeaşi situaţie juridică cu avocatul care nu are de îndeplinit un astfel de mandat.

În acelaşi sens este şi jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat, în aplicarea prevederilor art. 14 referitoare la interzicerea discriminării din Convenţia privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, că reprezintă o încălcare a acestor prevederi orice diferenţă de tratament săvârşită de stat între indivizi aflaţi în situaţii analoage, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă (de exemplu, prin Hotărârea din 13 iunie 1979, pronunţată în Cauza Marckx împotriva Belgiei, şi prin Hotărârea din 29 aprilie 2008, pronunţată în Cauza Burden împotriva Regatului Unit al Marii Britanii). Totodată, prin Hotărârea din 6 aprilie 2000, pronunţată în Cauza Thlimmenos contra Greciei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul de a nu fi discriminat, garantat de Convenţie, este încălcat nu numai atunci când statele tratează în mod diferit persoane aflate în situaţii analoage, fără a exista justificări obiective şi rezonabile (a se vedea, spre exemplu, Hotărârea din 28 octombrie 1987, pronunţată în Cauza Inze împotriva Austriei), dar şi atunci când statele omit să trateze diferit, tot fără a exista justificări obiective şi rezonabile, persoane aflate în situaţii diferite.

În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor art. 24 din Constituţie referitoare la dreptul la apărare, Curtea constată că şi aceasta este neîntemeiată, deoarece dispoziţiile de lege criticate nu restrâng libertatea justiţiabilului de a-şi alege avocatul, aşa cum în mod eronat susţine autorul excepţiei de neconstituţionalitate. Astfel, un justiţiabil îşi poate alege fără limitări un avocat, care însă trebuie să îndeplinească toate cerinţele prevăzute de lege.

Cu privire la invocarea art. 124 alin. (2) şi (3) din Constituţie, Curtea constată că acestea nu au relevanţă în cauza de faţă, deoarece stabilirea unor incompatibilităţi pentru parlamentarii care sunt şi avocaţi de a pleda în anumite cauze nu are legătură cu principiul potrivit căruia justiţia este unică, egală şi imparţială pentru toţi şi nici cu principiul independenţei judecătorilor şi al supunerii lor numai legii.

În final, Curtea nu poate reţine nici pretinsa încălcare a prevederilor art. 53 din Legea fundamentală, deoarece, astfel cum s-a arătat mai sus, nu s-a constatat restrângerea exerciţiului vreunui drept sau al vreunei libertăţi fundamentale şi, prin urmare, nu ne aflăm în ipoteza normei constituţionale invocate.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 82^1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, excepţie ridicată de Sergiu Andon în Dosarul nr. 5.711/2/2009 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 28 iunie 2011.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Ioana Marilena Chiorean