Decizie nr. 194 din 27 aprilie 2004

Nicolae Popa - preşedinte

Costică Bulai - judecător

Nicolae Cochinescu - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Şerban Viorel Stănoiu - judecător

Lucian Stângu - judecător

Ioan Vida - judecător

Florentina Baltă - procuror

Ioana Marilena Chiorean - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 308 alin. 4 din Codul de procedură civilă, modificate şi completate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003, excepţie ridicată, din oficiu, de către Curtea de Apel Bacău - Secţia civilă în Dosarul nr. 4.030/2003 al acestei instanţe.

Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 22 aprilie 2004, în prezenţa părţii Constantin Chiuariu şi a reprezentantului Ministerului Public, fiind consemnate în încheierea de la acea dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 27 aprilie 2004.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 3 noiembrie 2003, pronunţată în Dosarul nr. 4.030/2003, Curtea de Apel Bacău - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 308 alin. 4 din Codul de procedură civilă, modificate şi completate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003, excepţie ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată într-o cauză civilă având ca obiect admiterea în principiu a recursului declarat de Constantin Chiuariu împotriva unei sentinţe civile pronunţate de Tribunalul Neamţ.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate Curtea de Apel Bacău - Secţia civilă arată că, potrivit art. 308 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003, s-a instituit procedura admisibilităţii în principiu a recursului, în cadrul căreia instanţa verifică, printre altele, dacă recursul îndeplineşte condiţiile de formă, iar în cazul în care, în unanimitate, completul este de acord că recursul nu îndeplineşte aceste cerinţe, îl respinge printr-o decizie motivată, pronunţată fără citarea părţilor, care nu este supusă nici unei căi de atac, ceea ce contravine prevederilor art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul părţilor la un proces echitabil, precum şi celor ale art. 24 din Constituţie, republicată, referitoare la dreptul la apărare.

Prin proces echitabil trebuie înţeleasă "poziţia ce-i este conferită părţii în proces, prin reglementarea procedurii de judecată, atât faţă de dispoziţiile legii aplicabile în cauză, cât şi faţă de activitatea instanţei de judecată". Pentru a asigura echitatea procesului este necesar ca partea să fie prezentă la judecată, pentru a-şi exprima punctul de vedere cu privire la faptele de reţinut, dreptul aplicabil şi interpretarea acestuia.

Pe de altă parte, nu se poate afirma că dreptul la apărare, garantat de art. 24 din Constituţie, republicată, este efectiv în exerciţiul său dacă părţile nu sunt citate pentru efectuarea oricărui act procedural. Cu atât mai mult este încălcat dreptul la apărare în condiţiile în care dispoziţiile criticate prevăd că respingerea în principiu a recursului nu este supusă nici unei căi de atac.

În sens contrar, nu s-ar putea invoca prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie, republicată, potrivit cărora procedura de judecată este stabilită prin lege, întrucât legea care reglementează procedura de judecată trebuie să respecte nu numai prevederile Constituţiei, ci şi spiritul acesteia.

Potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 18^1 din Legea nr. 35/1997, cu modificările ulterioare, s-a solicitat şi punctul de vedere al instituţiei Avocatul Poporului.

Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât dispoziţiile criticate nu aduc atingere accesului liber la justiţie, ci, dimpotrivă, reprezintă o expresie a aplicării principiului constituţional invocat.

Procedura de judecată în ansamblul său, incluzând şi procedura de soluţionare a recursului, se întemeiază pe dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie, republicată, care prevăd în mod expres că reglementarea competenţei şi a procedurii de judecată se face "prin lege", dând astfel posibilitate legiuitorului să statueze în aceste domenii.

Pentru a se da expresie caracterului de cale extraordinară de atac a recursului, s-a instituit un mecanism de admitere în principiu a recursului, care priveşte exclusiv verificarea aspectelor de formă. Soluţia, împărtăşită şi în legislaţia statelor membre ale Uniunii Europene, permite degrevarea instanţelor de recurs de stabilirea unor termene în care nu sunt îndeplinite condiţiile formale pentru exercitarea acestei căi de atac. Totodată, procedura instituită seamănă cu procedura prin care se verifică admisibilitatea memoriilor pentru promovarea recursului în anulare. Neantamându-se în nici un fel asupra temeiniciei recursului, nu s-a prevăzut o procedură contradictorie, cum, de altfel, nici jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu prevede o procedură contradictorie la verificarea admisibilităţii cererilor.

Avocatul Poporului apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât exigenţele unui proces echitabil implică, printre altele, efectuarea actelor de procedură într-un mod care să facă posibilă desfăşurarea normală a procesului, fără întreruperi şi amânări de natură să întârzie în mod păgubitor stabilirea pe cale judiciară a situaţiei drepturilor subiective. De altfel, aşa cum a constatat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 369/2003, conceptul de "proces echitabil" nu implică imperios "exigenţa mai multor grade de jurisdicţie, a unor căi de atac al hotărârilor judecătoreşti, nici, pe cale de consecinţă, posibilitatea exercitării acestor căi de atac de către toate părţile din proces".

În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a prevederilor art. 24 din Constituţie, republicată, consideră că şi aceasta este neîntemeiată, întrucât în această primă etapă instanţa de judecată verifică îndeplinirea condiţiilor legale de exercitare a recursului, urmând ca părţile să fie citate în cazul în care este admisă, în principiu, cererea de recurs.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, republicată, precum şi celor ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 308 alin. 4 din Codul de procedură civilă, astfel cum au fost modificate şi completate prin art. I pct. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură civilă (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 460 din 28 iunie 2003 şi intrată în vigoare la data de 28 august 2003), dispoziţii care au următorul conţinut: "În cazul în care completul este în unanimitate de acord că recursul nu îndeplineşte cerinţele de formă sau că motivele de recurs invocate şi dezvoltarea lor nu se încadrează în cele prevăzute de art. 304, anulează sau, după caz, respinge recursul printr-o decizie motivată, pronunţată fără citarea părţilor, care nu este supusă nici unei căi de atac. Decizia se comunică recurentului."

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, invocate din oficiu de către Curtea de Apel Bacău - Secţia civilă, se susţine că dispoziţiile legale menţionate sunt contrare prevederilor art. 21 alin. (3) şi art. 24 din Constituţia României, revizuită şi republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003, al căror conţinut este următorul:

–Art. 21 alin. (3): "Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.";

–Art. 24: "(1) Dreptul la apărare este garantat.

(2)În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu."

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine următoarele:

Recursul civil a fost redefinit ca o cale extraordinară de atac prin art. I pct. 106 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, după ce, prin reglementări anterioare, textul art. 304 din Codul de procedură civilă care enumeră motivele de casare a fost modificat în sensul eliminării motivelor referitoare la temeinicia hotărârii atacate.

Caracterul recursului de cale extraordinară de atac a fost subliniat, între altele, prin stabilirea regulii că "recursul se soluţionează de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dacă prin lege nu se prevede altfel" (art. 299 alin. 2 din Codul de procedură civilă) şi prin instituirea unui mecanism de triere a recursurilor pe calea procedurii de admitere în principiu (art. 308 din Codul de procedură civilă). Aşa cum se va arăta însă în continuare, în pofida definirii recursului ca o cale extraordinară de atac, în cazul hotărârilor care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu apel, precum şi în cazul unora dintre motivele de casare prevăzute de art. 304 din Codul de procedură civilă, instanţa de recurs examinează nu numai legalitatea hotărârii atacate, ci şi aspecte de fond ale cauzei.

Procedura de admitere în principiu, introdusă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003, este menită să degreveze activitatea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de recursurile inadmisibile şi să dea posibilitate acestei instanţe - căreia îi revine sarcina de a soluţiona marea majoritate a recursurilor - să se consacre cu mai multă eficienţă misiunii sale de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii, misiune prevăzută de art. 126 alin. (3) din Constituţia României, republicată.

În formularea şi susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate nu se contestă legitimitatea constituţională a întregii proceduri de admitere în principiu a recursului, ci numai a dispoziţiei potrivit căreia completul prevăzut de alin. 1 al articolului menţionat este abilitat să anuleze sau, după caz, să respingă recursul printr-o decizie pronunţată fără citarea părţilor, care nu este supusă nici unei căi de atac.

Excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată în sensul şi pentru motivele ce se vor arăta în continuare:

Anularea sau, după caz, respingerea recursului în condiţiile prevăzute de art. 308 alin. 4 din Codul de procedură civilă, adică pentru neîndeplinirea cerinţelor de formă sau pentru motivarea greşită ori insuficientă a recursului, fără citarea părţilor şi, deci, fără să se lase recurentului posibilitatea de a oferi judecătorilor în mod nemijlocit ori prin intermediul unui avocat explicaţiile necesare cu privire la aceste condiţii de admisibilitate, constituie o evidentă încălcare a principiului liberului acces la justiţie şi a dreptului la apărare, prevăzute de art. 21 şi, respectiv, art. 24 alin. (1) şi (2) din Constituţia României, republicată.

În acest sens este de reţinut că în noţiunea de condiţii de formă se cuprind menţiunile prevăzute de art. 302 1 din Codul de procedură civilă, între care numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor, indicarea hotărârii care se atacă, motivele pe care se întemeiază exercitarea căii de atac şi semnătura părţii care a declarat recursul.

Referitor la aceste menţiuni, dând expresie principiului liberului acces la justiţie, legiuitorul a prevăzut în art. 316 din Codul de procedură civilă, coroborat cu art. 287 alin. 2 din acelaşi cod - ambele texte fiind în vigoare -, posibilitatea de a se îndeplini cerinţele menţionate până la prima zi de înfăţişare, iar lipsa semnăturii, în condiţiile prevăzute de art. 133 alin. 2 din Codul de procedură civilă, adică în tot cursul judecăţii. Or, examinarea admisibilităţii recursului fără citarea părţii care a exercitat calea de atac face imposibilă remedierea de către aceasta a viciilor de formă la care se referă art. 308 alin. 4 din Codul de procedură civilă. Anularea sau respingerea recursului în aceste condiţii apare ca o îngrădire nejustificată a exercitării acestei căi de atac şi deci a accesului liber la justiţie.

În ceea ce priveşte neîndeplinirea cerinţei de invocare a motivelor de recurs şi de dezvoltare a acestora în limitele cazurilor prevăzute de art. 304 din Codul de procedură civilă, este de observat că atunci când obiectul recursului îl constituie o hotărâre care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, art. 304^1 din acelaşi cod lasă instanţei de recurs posibilitatea să examineze cauza sub toate aspectele, altfel spus şi dincolo de limitele amintite. Recursul constituie, în această ipoteză, o cale de atac cu caracter devolutiv, în care, ca şi în cazul apelului, instanţa de recurs judecă însăşi cauza atât sub aspectul legalităţii, cât şi sub aspectul temeiniciei, nelimitându-se să judece doar hotărârea pronunţată de prima instanţă, exclusiv pentru motivele de casare prevăzute în art. 304 din Codul de procedură civilă. Respingerea sau, după caz, anularea recursului în această situaţie, în temeiul dispoziţiei legale atacate, fără citarea părţii recurente, constituie o evidentă încălcare a dreptului recurentului la apărare prin invocarea, în susţinerea recursului, a unor motive privind netemeinicia hotărârii, rezultată, de exemplu, din aprecierea greşită a probelor administrate.

Curtea constată, de asemenea, că şi în cazul celorlalte motive de casare prevăzute de art. 304 din Codul de procedură civilă nu se poate justifica, în raport cu principiile Legii fundamentale, soluţia de anulare sau, după caz, de respingere a recursului fără citarea părţii care a exercitat calea de atac, în situaţia în care realmente există un motiv de casare, dar recurentul l-a indicat sau l-a dezvoltat greşit. Pentru evitarea unei asemenea situaţii, art. 306 alin. 3 din Codul de procedură civilă prevede că indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor în unul dintre motivele prevăzute de art. 304. În acelaşi sens, art. 306 alin. 2 prevede că motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu de instanţa de recurs, care însă este obligată să le pună în dezbaterea părţilor. Este evident însă că dispoziţiile legale menţionate nu pot fi aplicate de completul care decide asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în condiţiile în care părţile nu sunt citate, ceea ce determină ca, şi sub acest aspect, textul de lege criticat să fie contrar prevederilor art. 24 alin. (1) şi (2) din Constituţie, republicată.

În determinarea constituţionalităţii dispoziţiei legale atacate nu se poate reţine existenţa unei similitudini între procedura de verificare a admisibilităţii recursului în anulare (cale de atac desfiinţată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003) care, potrivit art. 330 din Codul de procedură civilă, se exercită de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, fără citarea părţilor, şi procedura de admitere în principiu, prevăzută de art. 308 alin. 4, deoarece recursul în anulare constituia în întregime o cale extraordinară de atac, prin faptul că nu putea fi exercitat direct de părţi, ci numai de procurorul general, exclusiv pentru motive de nelegalitate a hotărârii atacate, în vreme ce recursul reglementat în prezent prin art. 299 - 316 din Codul de procedură civilă este numai parţial cale extraordinară de atac, în pofida includerii reglementării în titlul V al Codului de procedură civilă, denumit "Căile extraordinare de atac".

În acest sens, aşa cum deja s-a arătat, în ipoteza prevăzută de art. 304^1 din Codul de procedură civilă instanţa de recurs examinează cauza sub toate aspectele, iar în cazul motivelor de casare prevăzute de art. 304 pct. 6 (dacă instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut), pct. 8 (când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia) şi pct. 10 (când instanţa nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii), instanţa de recurs examinează în mod inevitabil aspecte de fond ale cauzei.

Pe de altă parte, în cadrul procedurii de verificare de către procurorul general a cererilor de declarare a recursului în anulare exista posibilitatea ca aceste cereri să fie reexaminate fără nici o restricţie până la împlinirea termenului în care se putea exercita cale de atac, în timp ce, în cazul prevăzut de art. 308 alin. 4 din Codul de procedură civilă, hotărârea de anulare sau de respingere a recursului ca inadmisibil, pronunţată, fără citarea părţilor, în cadrul procedurii de admitere în principiu, devine irevocabilă, partea care a declarat recursul neavând nici o altă posibilitate de a obţine îndreptarea hotărârii judecătoreşti prin care i s-au încălcat drepturile.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, republicată, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu majoritate de voturi,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Admite excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 308 alin. 4 din Codul de procedură civilă, modificate şi completate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003, excepţie ridicată, din oficiu, de către Curtea de Apel Bacău - Secţia civilă în Dosarul nr. 4.030/2003, şi constată că acest text de lege este neconstituţional în partea exprimată prin sintagma "pronunţată fără citarea părţilor".

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.

Definitivă şi obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 27 aprilie 2004.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Magistrat-asistent,

Ioana Marilena Chiorean

OPINIE SEPARATĂ

În dezacord cu opinia majorităţii membrilor Curţii, considerăm că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 308 alin. 4 din Codul de procedură civilă trebuia respinsă ca nefondată, întrucât aceste dispoziţii nu încalcă dispoziţiile constituţionale invocate.

În condiţiile în care art. 308 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003, a introdus filtrul recursurilor, prin instituirea examenului prealabil al admisibilităţii acestora, dispoziţiile criticate pentru neconstituţionalitate în prezentul dosar îşi au o deplină legitimitate constituţională.

În nenumărate rânduri, Curtea Constituţională a evocat, în ceea ce priveşte normele de procedură, că, potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, republicată, acestea sunt stabilite "numai prin lege".

Totodată, art. 129 din Constituţie, republicată, prevede că "Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii".

Aceste prevederi constituţionale dau expresie principiului consacrat şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care, de exemplu, în cauza Hadjianastassiou contra Greciei, a stabilit că "statele contractante se bucură de o mare libertate în alegerea mijloacelor proprii care să permită sistemului judiciar să respecte imperativele articolului 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului" (Hotărârea din 16 decembrie 1992, seria A, nr. 252).

În actuala redactare a Codului de procedură civilă, recursul este o cale extraordinară de atac care se exercită împotriva hotărârilor date fără drept de apel, a celor date în apel, precum şi, în condiţiile prevăzute de lege, împotriva hotărârilor altor organe cu activitate jurisdicţională, a cărei soluţionare intră în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dacă prin lege nu se prevede altfel.

Această regulă, potrivit căreia calea extraordinară de atac a recursului este, în cea mai mare măsură, de resortul instanţei judiciare supreme, are un puternic temei în noile dispoziţii ale art. 126 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti [...]".

În strânsă legătură cu această misiune a sa de a unifica jurisprudenţa, este evident că se impunea instituirea unei modalităţi de selecţie a recursurilor prin instituirea examenului de admisibilitate, cunoscut, de altfel, şi în alte sisteme de drept.

Pentru a face eficient acest sistem, în condiţiile existenţei unui extrem de mare număr de recursuri introduse, textul care face obiectul deciziei adoptate cu majoritate de voturi a prevăzut că "în cazul în care completul este în unanimitate de acord că recursul nu îndeplineşte cerinţele de formă sau că motivele de recurs invocate şi dezvoltarea lor nu se încadrează în cele prevăzute de art. 304, anulează sau, după caz, respinge recursul printr-o decizie motivată, pronunţată fără citarea părţilor, care nu este supusă nici unei căi de atac".

Din această formulare rezultă clar că formaţia de trei judecători competentă să analizeze admisibilitatea recursului nu are a se pronunţa asupra drepturilor subiective ale părţii care a declarat recursul, ci numai asupra admisibilităţii acestuia, deci asupra unei probleme care priveşte exclusiv buna administrare a justiţiei, ca şi în cazul judecării recuzării sau a strămutării pricinilor. Or, aşa cum a stabilit în repetate rânduri Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cea mai mare parte a drepturilor procedurale, prin natura lor, nu constituie în sensul Convenţiei "drepturi civile" şi, deci, nu intră în câmpul de aplicare al art. 6 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În acest sens, sunt citate ca exemple: refuzul autorizării introducerii apelului pronunţat de o curte supremă - Cazul Helmers contra Suediei, Decizia din 9 mai 1989; examinarea cererii de revizuire a unui proces civil - Decizia din 8 octombrie 1976, Cererea nr. 6.916/75 contra Elveţiei (citate în Code de la Convention Europκenne des droits de l'homme, commentκ et annotκ par J. L. Charrier, Litec, 2000, p. 99).

Totodată, legiuitorul a îngrădit posibilitatea completului de trei judecători de a dispune, fără citarea părţilor, respingerea recursului de o triplă condiţionare: a unanimităţii, a constatării că cerinţele de formă sau că motivele de recurs invocate şi dezvoltarea lor nu se încadrează în cele prevăzute de art. 304, precum şi a motivării deciziei. Aceste condiţii exclud, în opinia pe care o susţinem, orice posibilitate de respingere discreţionară a recursurilor pentru inadmisibilitate.

Faptul că părţile nu sunt citate nu reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art. 21 alin. (3) şi a celor ale art. 24 din Constituţie, republicată, privind dreptul la un proces echitabil şi, respectiv, dreptul la apărare, întrucât procedura specială la care se referă textul criticat nu se ocupă de fondul cauzelor, de drepturile civile, cum cere art. 6 din Convenţie, ci numai de aspectele de ordin pur legal, a căror examinare nu face cu nimic necesară o dezbatere, cu citarea părţilor.

În legătură cu invocarea în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate şi în decizia la care ne referim a încălcării dreptului la un proces echitabil, este suficient să menţionăm că prin mai multe decizii Curtea de la Strasbourg a stabilit că "articolul 6 al Convenţiei nu interzice statelor contractante să edicteze reguli care să permită accesul justiţiabililor la o instanţă de recurs, dacă aceste reguli au ca scop asigurarea unei bune administrări a justiţiei". Totodată, CEDO a precizat că "Reglementarea privind sesizarea unei instanţe de recurs asigură o bună administrare a justiţiei". (A se vedea: Hotărârea pronunţată de CEDO în cauza "SA Imeuble Groupe Kosser contra Franţei" - Dosar nr. 38.748/1997; Comisia 25.2.1997, cauza Rebai ş.a. contra Franţei, Dosar nr. 26.561/1995.)

De asemenea, apreciem că nu poate fi vorba în cauză de încălcarea dreptului la apărare al recurentului (singurul care ar putea fi lezat), de vreme ce completul de trei judecători nu examinează decât admisibilitatea recursului introdus de acesta, exclusiv prin prisma respectării legii cu privire la cerinţele de formă şi la motivele de recurs invocate de el însuşi.

Considerăm că din punct de vedere al controlului de constituţionalitate exercitat de Curte, referirile pe care decizia le face cu privire la necorelarea dispoziţiilor art. 308 alin. 4 din Codul de procedură civilă cu alte texte din acelaşi cod (art. 287, 133 etc.) nu au nici o relevanţă.

Existenţa unor eventuale necorelări legislative nu intră sub incidenţa contenciosului constituţional, fiind de resortul exclusiv al autorităţii legiuitoare.

Preşedinte,

Nicolae Popa

Judecător,

Constantin Doldur

Judecător,

Petre Ninosu