referitoare la interpretarea dispozițiilor art. 111 și 134 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare
Dosar nr. 2.686/1/2024
| Mariana Constantinescu | - vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție - președintele completului |
| Carmen Elena Popoiag | - președintele Secției I civile |
| Adina Oana Surdu | - președintele Secției a II-a civile |
| Elena Diana Tămagă | - președintele Secției de contencios administrativ și fiscal |
| Adina Georgeta Nicolae | - judecător la Secția I civilă |
| Irina Alexandra Boldea | - judecător la Secția I civilă |
| Mihai Andrei Negoescu-Gândac | - judecător la Secția I civilă |
| Daniel Marian Drăghici | - judecător la Secția I civilă |
| Liviu Eugen Făget | - judecător la Secția I civilă |
| Cosmin Horia Mihăianu | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Virginia Florentina Duminecă | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Ianina Blandiana Grădinaru | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Diana Manole | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Marcela Marta Iacob | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Ionel Florea | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Veronica Dumitrache | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Bogdan Cristea | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Ramona Maria Gliga | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Iulia Craiu | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 2.686/1/2024, este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).
Ședința este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.
La ședința de judecată participă doamna magistrat-asistent Elena Adriana Stamatescu, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Regulament.
Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Galați - Secția conflicte de muncă și asigurări sociale în Dosarul nr. 288/121/2023, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.
Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat, conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nefiind formulate puncte de vedere de către părți.
Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.
ÎNALTA CURTE,
deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:
Prin Încheierea din 7 noiembrie 2024, pronunțată în Dosarul nr. 288/121/2023, Curtea de Apel Galați - Secția conflicte de muncă și asigurări sociale a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluționarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum și a proceselor privind prestații de asigurări sociale (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile privind următoarea chestiune de drept:
În interpretarea dispozițiilor art. 111 și 134 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, timpul afectat pauzei de masă, neinclus în programul zilnic de 8 ore, poate fi considerat timp de muncă sau muncă suplimentară, dacă angajatorul nu a prevăzut acest timp de pauză în contractul individual de muncă, ci doar în regulamentul intern, fără a descrie în mod explicit modalitatea de exercitare a pauzei de masă, iar angajatul este în incinta unității angajatorului și la dispoziția acestuia.
Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Codul muncii):
Articolul 111
(1)Timpul de muncă reprezintă orice perioadă în care salariatul prestează munca, se află la dispoziția angajatorului și își îndeplinește sarcinile și atribuțiile, conform prevederilor contractului individual de muncă, contractului colectiv de muncă aplicabil și/sau ale legislației în vigoare.
(2)Programul de muncă reprezintă modelul de organizare a activității, care stabilește orele și zilele când începe și când se încheie prestarea muncii.
(3)Modelul de organizare a muncii reprezintă forma de organizare a timpului de muncă și repartizarea sa în funcție de un anumit model stabilit de angajator.
Articolul 134
(1)În cazurile în care durata zilnică a timpului de muncă este mai mare de 6 ore, salariații au dreptul la pauză de
masă și la alte pauze, în condițiile stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil sau prin regulamentul intern.
(2)Tinerii în vârstă de până la 18 ani beneficiază de o pauză de masă de cel puțin 30 de minute, în cazul în care durata zilnică a timpului de muncă este mai mare de 4 ore și jumătate.
(3)Pauzele, cu excepția dispozițiilor contrare din contractul colectiv de muncă aplicabil și din regulamentul intern, nu se vor include în durata zilnică normală a timpului de muncă.
Prin Cererea înregistrată cu nr. 288/121/2023 pe rolul Tribunalului Galați, reclamanții au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Compania Națională de Căi Ferate „C.F.R.“ - Sucursala Regională de Căi Ferate Galați:
–să se constate că orele afectate pauzei de masă și efectuate în plus de către reclamanți reprezintă ore suplimentare ce trebuie plătite conform contractelor individuale de muncă, regulamentului de ordine interioară și contractului colectiv de muncă;
–plata drepturilor salariale pentru fiecare reclamant în parte, aferente muncii suplimentare peste timpul normal de muncă de 8 ore zilnic, potrivit condicii zilnice de prezență, în perioada 19.01.2020-30.12.2022, timp afectat intervalului pauzei de masă, sume actualizate cu indicele de inflație la data plății;
–obligarea pârâtei la calcularea și virarea contribuției de asigurări sociale aferente drepturilor salariale solicitate, precum și la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Sentința civilă nr. 486 din 28 mai 2024, prima instanță a admis acțiunea, arătând că, în cazul reclamanților, durata muncii este de 8 ore pe zi, respectiv 40 de ore pe săptămână, iar programul de lucru se desfășoară între orele 7:30-16:00, aspecte necontestate de niciuna dintre părți.
Conflictul de natură juridică se circumscrie modalității de calificare a perioadei de 30 de minute cu care este depășită durata muncii prevăzută în contractele individuale de muncă, respectiv dacă reprezintă ore suplimentare sau timp de repaus.
În acest sens, a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 111 și 134 din Codul muncii, precum și reglementările comunitare, respectiv Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru (Directiva 2003/88/CE), care, la art. 2, cuprinde definiții proprii ale noțiunilor de „timp de lucru“ și „perioadă de repaus“. Astfel, „timp de lucru“ semnifică orice perioadă în care lucrătorul se află la locul de muncă, la dispoziția angajatorului și își exercită activitatea sau funcțiile, în conformitate cu legislațiile și practicile naționale, iar prin „perioadă de repaus“ se înțelege orice perioadă care nu este timp de lucru.
Prima instanță a procedat la aplicarea dispozițiilor legale naționale cu luarea în calcul a principiilor enunțate în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, în vederea stabilirii naturii juridice a perioadei de 30 de minute cu care este depășită durata muncii prevăzută în contractele individuale de muncă ale reclamanților, apreciind că perioada de 30 de minute în discuție reprezintă timp de lucru, respectiv muncă suplimentară, prin raportare la programul de lucru exercitat.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta, susținând, în esență, că cele 30 de minute nu fac parte din durata timpului de lucru și, pe cale de consecință, nu reprezintă muncă suplimentară.
Completul de judecată al instanței de trimitere a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, deoarece procesul de față privește stabilirea și/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, având în vedere că pârâta este o societate pe acțiuni ce desfășoară activități de interes public național în scopul realizării transportului feroviar public, conform art. 6 din Hotărârea Guvernului nr. 581/1998 privind înființarea Companiei Naționale de Căi Ferate „C.F.R.“ - S.A. prin reorganizarea Societății Naționale a Căilor Ferate Române, cu modificările și completările ulterioare (Hotărârea Guvernului nr. 581/1998), al cărei buget de venituri și cheltuieli este aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 492/2024 privind aprobarea bugetului de venituri și cheltuieli pe anul 2024 al Companiei Naționale de Căi Ferate „C.F.R.“ - S.A., aflată sub autoritatea Ministerului Transporturilor și Infrastructurii (Hotărârea Guvernului nr. 492/2024), iar statul român este unicul acționar conform art. 1 și 2 din Hotărârea Guvernului nr. 581/1998.
Chestiunea litigioasă vizează stabilirea - în raport cu dispozițiile art. 111 și 134 din Codul muncii - a naturii juridice a pauzei de 30 de minute (neprevăzută în contractele individuale de muncă) peste programul de lucru de 8 ore, pauză stabilită doar prin regulamentul intern al societății, din cauza amplasării locului desfășurării activității, salariații rămânând la locul de muncă, în incinta unității și la dispoziția angajatorului pe timpul acestei pauze de masă.
Din verificările efectuate a rezultat că problema de drept menționată nu face obiectul unui recurs în interesul legii și nici al unei sesizări pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, aflate în curs de soluționare.
Părțile au apreciat că în cauză este aplicabilă Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 și, prin urmare, se impune sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.
Astfel, apelanta-pârâtă a învederat calitatea reclamanților de salariați ai Companiei Naționale de Căi Ferate „C.F.R.“ - S.A. - Sucursala Regională de Căi Ferate Galați - societate aflată sub autoritatea Ministerului Transporturilor și Infrastructurii, care este asimilată autorităților publice, conform art. 2 alin. (1) lit. b) teza finală din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, ce desfășoară activități de interes public național în scopul realizării transportului feroviar public, potrivit art. 6 din Hotărârea Guvernului nr. 581/1998, și al cărei buget de venituri și cheltuieli este aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 492/2024.
A mai arătat apelanta-pârâtă că soluționarea pe fond a cauzei depinde de lămurirea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a chestiunii de drept.
Intimații-reclamanți au susținut că se impune sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât există practică neunitară la nivelul curților de apel din țară, iar soluționarea cererii de chemare în judecată depinde de lămurirea de către instanța supremă a naturii juridice a celor 30 de minute care depășesc durata de 8 ore de muncă pe zi, timp în care salariații sunt la dispoziția angajatorului și îndeplinesc sarcinile conform contractului de muncă.
După comunicarea raportului întocmit de judecătorii-raportori, potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nu au fost formulate puncte de vedere de către părți.
Completul de judecată al instanței de trimitere a arătat că pauza de masă nu este obligatorie, ci facultativă, însă, fiind un drept acordat în favoarea salariaților, numai aceștia pot să renunțe la pauza de masă.
Acordarea de către angajator a pauzei de masă este condiționată de perioada totală a timpului zilnic de muncă. Legiuitorul reglementează doar principiul acordării pauzei, pe durata executării programului de lucru, în scopul declarat ca salariații să poată să mănânce.
Instanța de sesizare a reținut ca fiind incidente în cauză dispozițiile art. 111, 112, 120 și 134 din Codul muncii.
Totodată, a arătat că, potrivit Directivei 2003/88/CE, timpul de lucru semnifică orice perioadă în care lucrătorul se află la locul de muncă la dispoziția angajatorului și își exercită activitatea sau funcțiile în conformitate cu legislațiile și practicile naționale, iar prin perioada de repaus se înțelege orice perioadă care nu este timp de lucru.
Pentru aprecierea timpului de lucru, în sensul art. 2 pct. 1 din această directivă, lucrătorul trebuie să fie la dispoziția angajatorului în acest timp. Factorul determinant este faptul că lucrătorul este obligat să fie, fizic, la locul determinat de către angajator și să rămână la dispoziția acestuia pentru a putea efectua imediat, în caz de nevoie, prestațiile corespunzătoare.
Prin urmare, în opinia instanței de trimitere, pauza de masă stabilită peste programul de 8 ore pe zi reprezintă timp de muncă, dat fiind faptul că, în regulamentul intern, angajatorul nu a precizat modalitatea în care se va exercita această pauză, în condițiile în care, din cauza specificului locului de muncă, salariații sunt obligați să rămână în incinta locului de muncă, la dispoziția angajatorului și eventual să presteze diverse activități.
La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, din răspunsurile transmise de instanțele naționale, însoțite de practică judiciară și punctele de vedere teoretice exprimate de judecători, au rezultat două orientări:
–într-o opinie s-a considerat că, în lumina jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, pauza de masă reprezintă timp de lucru, fiind inclusă în timpul afectat angajatorului, astfel că reprezintă muncă suplimentară prin raportare la programul de lucru exercitat;
–într-o altă opinie s-a considerat că art. 134 din Codul muncii stabilește expres și neechivoc faptul că pauza de masă nu se include în durata timpului de muncă, decât în mod excepțional, dacă părțile au negociat astfel prin contractul colectiv de muncă sau angajatorul a stabilit diferit prin regulamentul intern.
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.
Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea formulată în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, nefiind întrunite condițiile de admisibilitate prevăzute de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024.
Prin sesizarea de față, întemeiată pe dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, Curtea de Apel Galați - Secția conflicte de muncă și asigurări sociale a solicitat pronunțarea unei hotărâri prealabile asupra următoarei chestiuni de drept: dacă, în interpretarea dispozițiilor art. 111 și 134 din Codul muncii, timpul afectat pauzei de masă, neinclus în programul zilnic de 8 ore, poate fi considerat timp de muncă sau muncă suplimentară, dacă angajatorul nu a prevăzut acest timp de pauză în contractul individual de muncă, ci doar în regulamentul intern, fără a descrie în mod explicit modalitatea de exercitare a pauzei de masă, iar angajatul este în incinta unității angajatorului și la dispoziția acestuia.
Dispozițiile art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 reglementează domeniul de aplicare a acestui act normativ, reprezentat de procesele privind stabilirea și/sau plata drepturilor salariale ori de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/și cele privind raporturile de muncă și de serviciu ale acestui personal, precum și procesele privind stabilirea și/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea, recalcularea, revizuirea drepturilor la pensie sau/și cele privind anumite prestații de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice, indiferent de natura și obiectul proceselor, de calitatea părților ori de instanța competentă să le soluționeze.
Litigiul dedus spre judecată instanței de trimitere nu se circumscrie însă acestui domeniu specific de reglementare, instanța nefiind învestită cu soluționarea unei cereri privind stabilirea și plata unor drepturi salariale ale personalului plătit din fonduri publice.
Salarizarea personalului plătit din fonduri publice este reglementată de Legea-cadru nr. 153/2017, iar în anexele la această lege-cadru, numerotate de la I la IX, sunt incluse, în scop de sistematizare, o serie de familii ocupaționale de funcții bugetare [„Învățământ“ (anexa nr. I), „Sănătate și asistență socială“ (anexa nr. II), „Cultură“ (anexa nr. III), „Diplomație“ (anexa nr. IV), „Justiție“ și Curtea Constituțională (anexa nr. V), „Apărare, ordine publică și securitate națională“ (anexa nr. VI), „Administrație“ (anexa nr. VIII) și funcțiile de demnitate publică (anexa nr. IX)].
Reclamanții din dosarul înregistrat pe rolul instanței de sesizare ocupă posturi de execuție, respectiv sunt angajați în cadrul Companiei Naționale de Căi Ferate „C.F.R.“ - S.A. - Sucursala Regională de Căi Ferate Galați, neîncadrându-se în niciuna dintre familiile ocupaționale enumerate mai sus.
În anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 153/2017 sunt incluse reglementări specifice personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral din venituri proprii, aflate în subordinea, sub autoritatea, în coordonarea Guvernului, a ministerelor și a celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale și locale, din cele aflate în coordonarea prim-ministrului, precum și din cele aflate sub controlul Parlamentului.
Compania Națională de Căi Ferate „C.F.R.“ - S.A. nu are calitatea de autoritate ori instituție publică, ci este organizată sub forma juridică a unei societăți pe acțiuni.
Din analiza cadrului legislativ care reflectă modalitatea în care a fost înființată Compania Națională de Căi Ferate „C.F.R.“ - S.A. rezultă că, prin adoptarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 12/1998 privind transportul pe căile ferate române și reorganizarea Societății Naționale a Căilor Ferate Române, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 834 din 9 septembrie 2004, cu modificările și completările ulterioare (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 12/1998), s-a decis ca Societatea Națională a Căilor Ferate Române să fie reorganizată, prin divizare, într-o companie națională, în societăți naționale și societăți comerciale.
Articolul 47 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 12/1998 prevede că aceste entități noi sunt: Compania Națională de Căi Ferate „C.F.R.“ - S.A., al cărei obiect de activitate, în principal, este administrarea infrastructurii feroviare; Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă - „C.F.R. - Marfă“ - S.A., care are, în principal, ca obiect de activitate efectuarea transportului feroviar public de mărfuri; Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători - „C.F.R. - Călători“ - S.A., care are, în principal, ca obiect de activitate efectuarea transportului feroviar public de călători; Societatea de Administrare Active Feroviare - „S.A.A.F.“ - S.A., al cărei obiect de activitate, în principal, este administrarea excedentului de active rezultat din divizarea Societății Naționale a Căilor Ferate Române și Societatea de Servicii de Management Feroviar - „S.M.F.“ - S.A., care are, în principal, ca obiect de activitate asigurarea serviciilor financiar-contabile, administrarea creditelor externe și asigurarea serviciilor juridice.
Articolul 49 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 12/1998 a impus necesitatea emiterii de hotărâri ale Guvernului care să reglementeze organizarea și funcționarea companiei naționale, a societăților naționale și a celor comerciale prevăzute la art. 47 din aceeași ordonanță de urgență. În aplicarea acestui text a fost adoptată Hotărârea Guvernului nr. 581/1998 privind înființarea Companiei Naționale de Căi Ferate „C.F.R.“ - S.A. prin reorganizarea Societății Naționale a Căilor Ferate Române, care în art. 1 stabilește că forma de organizare a Companiei Naționale de Căi Ferate „C.F.R.“ - S.A. este aceea de „societate comercială pe acțiuni“, iar în art. 6 și 7 prevede că scopul înființării acestei companii naționale este desfășurarea activităților de interes public național în vederea realizării transportului feroviar public și a satisfacerii nevoilor de apărare a țării, asigurând funcționarea infrastructurii feroviare publice.
Analiza dispozițiilor art. 22 alin. (2) și (3) din Hotărârea Guvernului nr. 581/1998 relevă faptul că veniturile Companiei Naționale de Căi Ferate „C.F.R.“ - S.A. provin din tariful de utilizare a infrastructurii, din chirii și din valorificarea, la intern și la export, a deșeurilor refolosibile rezultate din reparații, demolări, casări de bunuri aflate în patrimoniu și din alte activități proprii, venituri care sunt folosite pentru acoperirea cheltuielilor de funcționare a infrastructurii feroviare publice, fiind destinate, între altele, și plății salariilor personalului angajat.
Alineatul (6) al art. 22 din Hotărârea Guvernului nr. 581/1998 stabilește în mod explicit că sumele alocate de la bugetul de stat se utilizează exclusiv pentru acoperirea cheltuielilor de investiții, modernizări, dezvoltări, reparații capitale, lucrări ocazionate de repunerea în funcțiune a infrastructurii feroviare publice, afectată ca urmare a unor calamități naturale sau dezastre, precum și pentru investiții, pentru realizarea proiectelor de importanță națională care asigură integrarea României în sistemul de transport european.
Totodată, în art. 24 al Hotărârii Guvernului nr. 581/1998 se stabilește că personalul necesar desfășurării activității Companiei Naționale de Căi Ferate „C.F.R.“ - S.A. beneficiază de drepturile de salarizare și celelalte drepturi de personal prevăzute în contractul colectiv de muncă, drepturi de salarizare care sunt stabilite de către consiliul de administrație pentru personalul de conducere și prin contractul colectiv de muncă pentru personalul de execuție, actul normativ excluzând astfel alocarea de fonduri publice pentru acoperirea cheltuielilor cu salariile personalului angajat de această companie națională.
În concluzie, întrucât salariile angajaților Companiei Naționale de Căi Ferate „C.F.R.“ - S.A. sunt stabilite prin negociere directă în baza contractului colectiv de muncă și a contractului individual de muncă, fiind exclusă, prin lege, alocarea de fonduri publice pentru plata acestor salarii, finanțarea lor fiind realizată exclusiv din veniturile private ale societății, se constată că nu sunt întrunite premisele prevăzute de dispozițiile art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024.
Ca atare, litigiul nu se încadrează în acest domeniu specific de reglementare, întrucât instanța de trimitere nu a fost învestită cu soluționarea unei cereri privind stabilirea și plata unor drepturi salariale ale personalului plătit din fonduri publice, astfel încât sesizarea este inadmisibilă.
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Galați - Secția conflicte de muncă și asigurări sociale în Dosarul nr. 288/121/2023, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:
În interpretarea dispozițiilor art. 111 și 134 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, timpul afectat pauzei de masă, neinclus în programul zilnic de 8 ore, poate fi considerat timp de muncă sau muncă suplimentară, dacă angajatorul nu a prevăzut acest timp de pauză în contractul individual de muncă, ci doar în regulamentul intern, fără a descrie în mod explicit modalitatea de exercitare a pauzei de masă, iar angajatul este în incinta unității angajatorului și la dispoziția acestuia.
Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 mai 2025.
VICEPREȘEDINTELE ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
MARIANA CONSTANTINESCU
Magistrat-asistent,
Elena Adriana Stamatescu
Forma oficială este cea publicată în Monitorul Oficial.
