Decizie nr. 206 din 8 aprilie 2014

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Toni Greblă - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Claudia-Margareta Krupenschi - magistrat-asistent

Cu participarea, în şedinţa publică din data de 13 martie 2014, a reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.

1.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 4, 31 şi 33 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, excepţie ridicată de Ion Caruseroff, Tiberiu Caruseroff, Mariana Oprişan şi Societatea Comercială "Real Grup Invest" - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 4.916/3/2012 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă şi care constituie obiectul Dosarului nr. 538D/2013 al Curţii Constituţionale.

2.Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 13 martie 2014, în prezenţa reprezentantului Ministerului Public, când Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi ale art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, a amânat pronunţarea pentru data de 1 aprilie 2014, aşa cum rezultă din încheierea din şedinţa de la acea dată. Ulterior, în temeiul art. 57 şi art. 58 alin. (3) din aceeaşi lege, Curtea a dispus amânarea pronunţării pentru data de 8 aprilie 2014, când a pronunţat prezenta decizie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

3.Prin Încheierea din 27 iunie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 4.916/3/2012, Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 4, 31 şi 33 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, excepţie ridicată de Ion Caruseroff, Tiberiu Caruseroff, Mariana Oprişan şi Societatea Comercială "Real Grup Invest" - S.A. din Bucureşti într-o cauză civilă având ca obiect soluţionarea pe fond a unei notificări formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

4.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia susţin că dispoziţiile art. 1 alin. (3), art. 4, art. 24 alin. (2)-(4), art. 33, art. 34 şi ale art. 35 din Legea nr. 165/2013 contravin normelor constituţionale ale art. 1 alin. (5), art. 4 alin. (2), art. 15 alin. (2), art. 16, art. 20, art. 21 alin. (1), (2) şi (3), art. 44 alin. (1)-(4) şi (8) şi art. 53, precum şi prevederilor art. 6, 13 şi 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie şi ale art. 1 din Protocolul nr. 1 la aceeaşi Convenţie.

5.Cu privire la principiul neretroactivităţii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie, autorii excepţiei arată că este flagrant încălcat de prevederile art. 4 şi ale art. 33-35 din legea criticată, deoarece aceste norme impun termene şi condiţii diferite faţă de cele în vigoare la momentul formulării şi înregistrării cererilor de restituire în condiţiile legii atunci în vigoare - Legea nr. 10/2001. Astfel, dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 165/2013 nu fac distincţie între cererile aflate deja, la momentul intrării în vigoare a noii legi, în etapa de finalizare a procesului de restituire, care au depăşit, deci, faza administrativă, şi cele care se află la începutul procedurii de restituire. Dispoziţiile art. 33 din legea criticată prevăd termene care încep să curgă de la 1 ianuarie 2014, între 12 şi 36 de luni, în care entităţile învestite de lege au obligaţia de a soluţiona cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, aceste termene variind în funcţie de gradul de încărcare a autorităţilor publice competente să le soluţioneze şi de numărul de cereri rămase nerezolvate. Totodată, se arată că legea nouă nu a abrogat niciuna dintre dispoziţiile Legii nr. 10/2001, astfel că art. 25 din aceasta, care prevede un termen de 60 de zile în care unitatea deţinătoare are obligaţia de a pronunţa o decizie asupra cererii de restituire în natură, rămâne câştigat cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, învestite anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013. Or, în condiţiile în care Legea nr. 165/2013 nu face distincţie între etapa în care se află cererile sau cauzele de restituire la momentul intrării sale în vigoare, rezultă că aplicarea noilor termene specifice procedurii administrative, inclusiv cererilor de chemare în judecată aflate în curs de soluţionare pe rolul instanţelor judecătoreşti, introduse înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, contravine principiului neretroactivităţii legii.

6.Dispoziţiile art. 4 şi ale art. 33-35 din Legea nr. 165/2013 contravin şi principiului egalităţii în drepturi, prevăzut de art. 16 din Constituţie, deoarece nu oferă drepturi egale tuturor persoanelor care au formulat cereri potrivit Legii nr. 10/2001, creând inegalităţi majore între persoanele care au depus cereri la entităţile învestite de lege aflate în diverse localităţi sau părţi din teritoriul ţării. Astfel, beneficiarii termenelor mai scurte (12 luni) au un regim preferenţial faţă de cei supuşi unor termene mai lungi (36 luni), cauza discriminării create fiind dată de gradul de încărcare diferit şi numărul cererilor rămase nesoluţionate de entitatea învestită de lege la intrarea în vigoare a actului normativ criticat.

7.În opinia autorilor excepţiei, dispoziţiile art. 33-35 din Legea nr. 165/2013 aduc atingere şi dreptului de acces la justiţie, consacrat de art. 21 din Constituţie, deoarece exercitarea acestuia este permisă doar după scurgerea unui termen de 6 luni calculat din momentul expirării celorlalte termene de 12, 24 şi 36 de luni stabilite pentru soluţionarea cererilor/notificărilor de restituire, fără a exista vreo justificare sau o necesitate în sensul prevederilor art. 53 din Constituţie. Prin aceleaşi norme este încălcat, de altfel, şi dreptul părţilor la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, având în vedere şi faptul că termenele mai sus menţionate încep să curgă de la data de 1 ianuarie 2014. Aplicarea acestor termene exagerat de lungi, care echivalează cu prelungirea perioadei de soluţionare a cererilor, în condiţiile în care cererile se soluţionează în ordinea înregistrării lor, reduce principiul celerităţii şi al termenului rezonabil doar la latura sa teoretică, în special în cazurile particulare în care dosarele sunt complete.

8.Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 - de asemenea criticate -, în situaţia în care titularul a înstrăinat drepturile ce i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietăţii, singura măsură reparatorie care se acordă este compensarea cu puncte potrivit art. 24 alin. (2), (3) şi (4) din lege, adică în limita a "15% din dreptul de proprietate". Dispoziţiile art. 1 alin. (3), art. 4 şi ale art. 24 alin. (2), (3) şi (4), fiind aplicabile şi raporturilor juridice legal încheiate anterior intrării în vigoare a legii examinate, ignoră ordinea de drept existentă la momentul încheierii lor şi intervin în raporturile private dintre transmiţător şi dobânditor, anulând protecţia oferită de art. 1.391 şi art. 1.392 din Codul civil, de principiul securităţii juridice, precum şi de garanţiile proprietăţii prevăzute de art. 44 din Constituţie şi de art. 1 paragraful 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

9.Totodată, dispoziţiile legale criticate instituie o discriminare în rândul persoanelor ce au dobândit drepturi prin acte juridice de înstrăinare în temeiul legii vechi, împărţindu-i în două categorii: cei ce au reuşit să obţină măsurile reparatorii pe care autorii lor au dorit şi au avut dreptul să le înstrăineze şi cei ce nu au reuşit să le obţină, exclusiv din culpa autorităţilor competente să soluţioneze notificările. Beneficiarii unei situaţii juridice contemporane aceleiaşi legi sunt trataţi diferit de noua lege, fără o justificare de ordin social, deoarece noua reglementare introduce ca singură măsură reparatorie compensarea prin puncte, în timp ce, anterior apariţiei acesteia, principiul primordial în materia restituirii imobilelor preluate abuziv era restituirea în natură.

10.Limitarea libertăţii de a dispune de dreptul de proprietate se poate justifica numai prin îndeplinirea exigenţelor prevăzute de art. 53 din Constituţie. Or, înstrăinarea dreptului de proprietate de către beneficiarii legilor de restituire a fost determinată de un interes exclusiv privat, fără a pune în pericol vreun interes social-general la care norma constituţională menţionată face referire. În consecinţă, fiind lipsită de orice justificare, limitarea dreptului de proprietate echivalează cu o expropriere fără cauză de utilitate publică şi fără acordarea unei drepte şi prealabile despăgubiri, aşa cum dispune art. 44 alin. (3) din Constituţie. În acelaşi timp sunt afectate garanţiile prevăzute de art. 44 alin. (4) şi (5) din Constituţie, în virtutea cărora este interzisă confiscarea averii prezumate a fi licit dobândite, iar confiscarea din patrimoniul dobânditorului legal a procentului de 85% din drepturile stabilite de Legea nr. 10/2001, reprezentând o îmbogăţire fără justă cauză a statului, contravine democraţiei şi ordinii statului de drept. În lipsa transmisiunii, aceste drepturi ar fi trebuit să intre, în integralitatea lor, în patrimoniul persoanelor îndreptăţite, beneficiari ai Legii nr. 10/2001. În concluzie, se susţine că limitarea drepturilor notificatorilor, pe motiv că au transmis aceste drepturi, dispunând liber de ele şi în condiţii de perfectă legalitate, este în total dezacord cu dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

11.Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă, exprimându-şi opinia asupra excepţiei de neconstituţionalitate, apreciază că textele de lege criticate sunt constituţionale.

12.În acest sens se arată că dispoziţiile legale examinate nu retroactivează, ci se aplică cauzelor aflate pe rolul instanţelor, nesoluţionate la momentul apariţiei Legii nr. 165/2013. Nici accesul liber la justiţie nu este încălcat, căci chiar art. 33 şi art. 35 din lege prevăd posibilitatea persoanei îndreptăţite de a se adresa justiţiei în cazul respingerii cererii sale de restituire, dar şi în cazul în care unitatea deţinătoare nu emite decizia/dispoziţia motivată în termenul legal stabilit la art. 33, fiind astfel asigurat controlul judecătoresc asupra activităţii entităţii respective.

13.De asemenea, instanţa de judecată are în vedere contextul adoptării Legii nr. 165/2013, şi anume ca urmare a pronunţării de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a Hotărârii-pilot în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României şi a considerentelor pe care această instanţă le-a reţinut cu privire la necesitatea adoptării unor măsuri eficiente în materia restituirii, dar cu respectarea marjei de apreciere de care beneficiază autorităţile naţionale în acest domeniu sensibil şi cu implicaţii complexe.

14.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

15.Avocatul Poporului, în punctul său de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (3), art. 4, art. 24 alin. (2), (3) şi (4) şi ale art. 31-35 din Legea nr. 165/2013, apreciază următoarele:

16.Dispoziţiile art. 4, prin raportare la prevederile art. 33 din Legea nr. 165/2013, aduc atingere principiului neretroactivităţii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie. În considerarea acestor norme, în cele mai multe cauze similare celei de faţă, instanţele judecătoreşti au ridicat, din oficiu, excepţia prematurităţii acţiunilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 de persoanele îndreptăţite care, respectând termenele stabilite prin această din urmă lege, au adresat, în prealabil, notificări sau cereri de restituire către persoanele juridice deţinătoare ale imobilelor ce fac obiectul legii. Astfel, art. 22 din Legea nr. 10/2001 stabilea un termen de 6 luni de la data intrării sale în vigoare, în interiorul căruia trebuia depusă o notificare, termenul fiind prelungit apoi de două ori cu câte 3 luni, expirând la 1 an după intrarea în vigoare a legii, şi anume la 14 februarie 2002. Din momentul înregistrării notificării în condiţiile legii, pentru fostul proprietar, titular al notificării, se naşte dreptul de a redobândi în natură imobilul sau dreptul la despăgubiri, iar pentru unitatea deţinătoare a imobilului se naşte obligaţia de a emite, în termen de 60 de zile, decizia sau dispoziţia de restituire sau de propunere de acordare a despăgubirilor. Întrucât acestea din urmă nu au soluţionat notificările, persoanele îndreptăţite s-au adresat, conform legii, justiţiei, solicitând instanţelor de judecată să se pronunţe asupra notificărilor. Or, prin art. 33 din Legea nr. 165/2013, termenul iniţial de 60 de zile este modificat în sensul instituirii unor noi termene (de 12, 24 şi 36 de luni) care curg de la data de 1 ianuarie 2014. Prin urmare, instanţele judecătoreşti, în aplicarea art. 4 şi art. 33 din Legea nr. 165/2013, au respins cererile de chemare în judecată ca prematur introduse, deşi acestea au fost formulate în anii precedenţi, anterior intrării în vigoare a noului act normativ. Aşa fiind, dispoziţiile art. 4 şi art. 33 din legea examinată au caracter retroactiv în ceea ce priveşte cauzele aflate pe rolul instanţelor de judecată la data intrării în vigoare a acesteia, întrucât acţionează asupra fazei iniţiale de constituire a situaţiei juridice, modificând în mod esenţial regimul juridic creat prin depunerea cererilor de chemare în judecată în termenul legal, cu încălcarea principiului tempus regit actum.

17.Avocatul Poporului apreciază ca fiind întemeiate şi criticile de neconstituţionalitate ale art. 4 şi art. 33 din Legea nr. 165/2013 cu referire la încălcarea principiului egalităţii în drepturi, care presupune că la aceleaşi situaţii juridice tratamentul aplicat nu poate fi decât identic, iar diferenţa de tratament juridic, dacă există, trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi rezonabil. Or, textele legale menţionate tind să genereze discriminări cel puţin din două puncte de vedere:

a)persoanele ale căror procese s-au finalizat au beneficiat de un tratament juridic favorabil faţă de cel reglementat prin Legea nr. 165/2013 pentru procesele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, deci nefinalizate, procese al căror curs va fi întrerupt, deşi ambele categorii de persoane au depus cererile de chemare în judecată în aceeaşi perioadă, sub imperiul aceleiaşi reglementări;

b)dispoziţiile art. 33 impun termene diferite de soluţionare a cererilor depuse în temeiul Legii nr. 10/2001, acesta variind în funcţie de gradul de încărcare a autorităţilor publice competente să le soluţioneze şi de numărul de cereri rămase nerezolvate. Se arată, în acest sens, că în numeroase cazuri, durata proceselor nu depinde numai de atitudinea părţilor care pot formula sau nu diverse cereri etc., ci se datorează unor alte circumstanţe, care ţin de organizarea justiţiei şi de gradul de încărcare a activităţii instanţelor. Simpla împrejurare de fapt constând în soluţionarea cu întârziere a cererilor de chemare în judecată de către instanţele judecătoreşti, existenţa unui grad înalt de încărcare a autorităţilor publice sau numărul mare de cereri rămase nerezolvate la momentul intrării în vigoare a noii legi nu poate fi calificată drept un criteriu obiectiv şi rezonabil de diferenţiere, care să justifice tratamentul discriminatoriu aplicabil persoanelor prevăzute în ipoteza normei. În situaţia dată, statul ar fi putut să ia anumite măsuri pentru suplimentarea personalului competent să soluţioneze cererile de restituire, astfel încât termenul de rezolvare să fie acelaşi, iar toate persoanele prevăzute de ipoteza normei să beneficieze de acelaşi tratament egal, din moment ce sunt în situaţii identice.

18.Totodată, prevederile art. 4 raportat la art. 33-35 din Legea nr. 165/2013 aduc atingere şi accesului liber la justiţie, deoarece impun ca procesele aflate pe rolul instanţelor în curs de judecată să fie întrerupte, prin respingerea cererilor de chemare în judecată ca prematur introduse, ca urmare a invocării de către instanţa judecătorească, din oficiu, a excepţiei de prematuritate. Or, în acest sens, este invocată Decizia nr. 6 din 11 noiembrie 1992, prin care Curtea Constituţională a statuat că o imixtiune a puterii legislative care ar pune autoritatea judecătorească în imposibilitatea de a funcţiona, chiar dacă numai cu referire la o anumită categorie de cauze şi pentru o anumită perioadă de timp, ar avea drept consecinţă ruperea echilibrului constituţional dintre aceste autorităţi.

19.Reluarea procedurilor cu caracter administrativ (ca urmare a respingerii acţiunii ca inadmisibilă sau prematur introdusă) datorită noilor termene legale de soluţionare a notificărilor contravine şi principiului soluţionării cauzei într-un termen optim şi previzibil, astfel cum acesta este definit de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

20.În final, se menţionează că Legea nr. 165/2013 nu aduce în plan legislativ o problemă nouă, ci, dimpotrivă, modifică acte normative vechi, în speţă din anul 2001. Tocmai, de aceea, noile termene în care legiuitorul a impus să fie soluţionate cererile depuse în urmă cu 12 ani nu sunt rezonabile, întrucât astfel se măreşte foarte mult, în mod nejustificat, fără criterii obiective, perspectiva soluţionării conflictelor ivite în materia restituirii imobilelor preluate abuziv.

21.Referitor la celelalte critici de neconstituţionalitate ale art. 1 alin. (3), art. 24 alin. (2), (3) şi (4), art. 31, art. 32, art. 34 şi art. 35 din Legea nr. 165/2013, Avocatul Poporului apreciază că sunt în concordanţă cu principiile constituţionale invocate de autorii excepţiei. Atât modalitatea de compensare prin puncte, cât şi stabilirea cuantumului despăgubirilor în anumite limite nu reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate privată, deoarece, potrivit art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituţie, conţinutul şi limitele acestuia sunt stabilite de lege.

22.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Avocatului Poporului, concluziile procurorului şi dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

23.Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

24.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, potrivit dispozitivului încheierii de sesizare, îl reprezintă dispoziţiile art. 4, 31 şi 33 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România. Curtea observă, însă, că în practicaua aceleiaşi încheieri este consemnat faptul că reclamanţii invocă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (3), art. 4, art. 31, art. 33 şi ale art. 35 din Legea nr. 165/2013 şi că Tribunalul admite cererea de sesizare a Curţii în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate cu acelaşi obiect. Totodată, în motivarea autorilor excepţiei sunt indicate ca fiind criticate, mai întâi, dispoziţiile art. 4, 31-35, art. 1 alin. (3) şi ale art. 24 din Legea nr. 165/2013, însă în cuprinsul cererii scrise sunt menţionate, punctual, împreună cu argumentele ce susţin pretinsa neconstituţionalitate, următoarele prevederi: art. 4 raportat la art. 33, 34 şi 35, art. 33-35 (distinct), respectiv art. 1 alin. (3), art. 4 şi art. 24 alin. (2), (3) şi (4) din lege.

25.Dată fiind această lipsă de identitate sub aspectul indicării dispoziţiilor legale criticate, Curtea constată că urmează să stabilească obiectul real al excepţiei de neconstituţionalitate, asupra căreia se va pronunţa. Practica instanţei constituţionale în situaţii asemănătoare este de a stabili obiectul excepţiei orientându-se după elementele prezente în cuprinsul argumentării scrise a excepţiei, elemente care, din varii motive, nu se regăsesc şi în cuprinsul încheierii de sesizare (uneori chiar erori materiale, lipsa atenţiei sau a consecvenţei pe parcursul redactării încheierii de sesizare). Chiar dacă actul de învestire a Curţii este încheierea de sesizare a instanţei judecătoreşti, iar Curtea nu se poate sesiza din oficiu, nici asupra dispoziţiilor legale criticate şi nici asupra temeiurilor fundamentale invocate în susţinerea excepţiei, Curtea a considerat că relevant şi justificator pentru stabilirea obiectului real al excepţiei este interesul autorului excepţiei, incidenţa în cauză a dispoziţiilor legale criticate şi asigurarea efectivă a accesului său la justiţia constituţională (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012).

26.Aplicând cele reţinute de principiu în jurisprudenţa sa în materie la circumstanţele prezentei cauze, Curtea constată că obiectul excepţiei îl constituie prevederile art. 1 alin. (3), art. 4 teza a doua, art. 24 alin. (2)-(4) şi art. 33-35 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 17 mai 2013, modificată şi completată prin Legea nr. 368/2013 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 819 din 21 decembrie 2013.

27.Textele de lege criticate au următoarea redactare:

–Art. 1 alin. (3): "În situaţia în care titularul a înstrăinat drepturile care i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietăţii, singura măsură reparatorie care se acordă este compensarea prin puncte potrivit art. 24 alin. (2), (3) şi (4).;

–Art. 4 teza a doua: "Dispoziţiile prezentei legi se aplică (...) cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor (...) la data intrării în vigoare a prezentei legi.";

–Art. 24 alin. (2)-(4): "(2) În dosarele în care se acordă măsuri compensatorii altor persoane decât titularul dreptului de proprietate, fost proprietar sau moştenitorii legali ori testamentari ai acestuia, se acordă un număr de puncte egal cu suma dintre preţul plătit fostului proprietar sau moştenitorilor legali ori testamentari ai acestuia pentru tranzacţionarea dreptului de proprietate şi un procent de 15% din diferenţa până la valoarea imobilului stabilită conform art. 21 alin. (6).

(3)Numărul de puncte acordat în condiţiile alin. (2) nu poate reprezenta o valoare mai mare decât cea stabilită potrivit art. 21 alin. (6) şi (7).

(4)În cazul în care din documentele depuse la dosarul de restituire nu rezultă preţul plătit fostului proprietar sau moştenitorilor legali ori testamentari ai acestuia pentru tranzacţionarea dreptului de proprietate, punctele vor reprezenta echivalentul a 15% din valoarea stabilită conform art. 21 alin. (6).";

–Art. 33: "(1) Entităţile învestite de lege au obligaţia de a soluţiona cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, înregistrate şi nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi şi de a emite decizie de admitere sau de respingere a acestora, după cum urmează:

a)în termen de 12 luni, entităţile învestite de lege care mai au de soluţionat un număr de până la 2.500 de cereri;

b)în termen de 24 de luni, entităţile învestite de lege care mai au de soluţionat un număr cuprins între 2.500 şi 5.000 de cereri;

c)în termen de 36 de luni, entităţile învestite de lege care mai au de soluţionat un număr de peste 5.000 de cereri.

(2)Termenele prevăzute la alin. (1) curg de la data de 1 ianuarie 2014. (3) Entităţile învestite de lege au obligaţia de a stabili numărul cererilor înregistrate şi nesoluţionate, de a afişa aceste date la sediul lor şi de a le comunica Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor. Datele transmise de entităţile învestite de lege vor fi centralizate şi publicate pe pagina de internet a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.

(4)Cererile se analizează în ordinea înregistrării lor la entităţile prevăzute la alin. (1).";

–Art. 34: "(1) Dosarele înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor vor fi soluţionate în termen de 60 de luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, cu excepţia dosarelor de fond funciar, care vor fi soluţionate în termen de 36 de luni.

(2)Dosarele care vor fi transmise Secretariatului Comisiei Naţionale ulterior datei intrării în vigoare a prezentei legi vor fi soluţionate în termen de 60 de luni de la data înregistrării lor, cu excepţia dosarelor de fond funciar, care vor fi soluţionate în termen de 36 de luni.

(3)Numărul dosarelor prevăzute la alin. (1) şi data înregistrării dosarelor prevăzute la alin. (2) se publică pe pagina de internet a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi se comunică, la cerere, persoanelor îndreptăţite.";

–Art. 35: "(1) Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, în termen de 30 de zile de la data comunicării.

(2)În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 şi 34, persoana care se consideră îndreptăţită se poate adresa instanţei judecătoreşti prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluţionarea cererilor.

(3)În cazurile prevăzute la alin. (1) şi (2), instanţa judecătorească se pronunţă asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile prezentei legi.

(4)Hotărârile judecătoreşti pronunţate potrivit alin. (3) sunt supuse numai apelului.

(5)Cererile sau acţiunile în justiţie formulate în temeiul alin. (1) şi (2) sunt scutite de taxa judiciară de timbru."

28.În susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate sunt invocate normele constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, ale art. 4 alin. (2) referitoare la interzicerea discriminării şi criteriile de discriminare, ale art. 15 alin. (2) privind principiul neretroactivităţii legii, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile, art. 16 - Egalitatea în drepturi, ale art. 20 - Tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiţie, dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, ale art. 44 alin. (1)-(4) şi (8) referitoare la dreptul de proprietate privată şi garanţiile sale şi ale art. 53 - Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, precum şi prevederile art. 6 - Dreptul la un proces echitabil, art. 13 - Dreptul la un recurs efectiv şi ale art. 14 - Interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale art. 1 referitor la proprietate din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi ale art. 1 - Interzicerea generală a discriminării din Protocolul nr. 12 la aceeaşi Convenţie.

(1)Admisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate

29.Litigiul în cadrul căruia a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate are ca obiect soluţionarea unei acţiuni de chemare în judecată întemeiate pe Legea nr. 10/2001, prin care autorii excepţiei de neconstituţionalitate solicită instanţei judecătoreşti să soluţioneze pe fond notificarea adresată entităţii deţinătoare a imobilelor preluate abuziv, ca urmare a refuzului nejustificat al acesteia de a o soluţiona în termenul legal, şi să dispună măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilele preluate abuziv în perioada 1945-1989, imobile ce nu pot fi restituite în natură. Cererea de chemare în judecată a fost introdusă în anul 2012, deci anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, iar la termenul de judecată la care instanţa legal învestită cu soluţionarea litigiului a sesizat, prin încheiere, Curtea Constituţională cu prezenta excepţie de neconstituţionalitate, instanţa judecătorească a pus în discuţie, din oficiu, excepţia prematurităţii acţiunilor în justiţie, având în vedere aplicabilitatea dispoziţiilor art. 3, art. 4, art. 33 şi ale art. 35 din noua lege în materia finalizării procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România - Legea nr. 165/2013. Ulterior acestui termen de judecată, instanţa judecătorească, în urma admiterii excepţiei prematurităţii invocate din oficiu, a respins acţiunea de chemare în judecată ca "devenită prematură".

30.În acest context, reclamanţii au ridicat prezenta excepţie de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 1 alin. (3), art. 4 teza a doua, art. 24 alin. (2)-(4) şi art. 33-35 din Legea nr. 165/2013, astfel cum Curtea Constituţională a determinat obiectul său real.

31.În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 34 din Legea nr. 165/2013, Curtea reţine că acestea se referă la soluţionarea dosarelor înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi la cele care vor fi transmise acestuia ulterior datei intrării în vigoare a legii, iar dispoziţiile art. 35 din aceeaşi lege reglementează căile de atac împotriva deciziilor emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi ale art. 34 din Legea nr. 165/2013, sau a refuzului entităţii învestite de lege de a emite această decizie. Având în vedere reglementările criticate, raportate la obiectul litigiului în cadrul căruia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că acestea nu au legătură cu soluţionarea cauzei în sensul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, aceasta având ca obiect refuzul nejustificat al entităţii prevăzute de lege de a răspunde în termen de 60 de zile notificării depuse de persoana interesată, potrivit Legii nr. 10/2001.

32.Conform art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, "Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia". Or, "legătura cu soluţionarea cauzei" presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului. În aceste condiţii, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 34 şi ale art. 35 din Legea nr. 165/2013 urmează să fie respinsă ca fiind inadmisibilă.

33.Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 teza a doua din Legea nr. 165/2013, Curtea constată că aceste norme sunt criticate prin raportare la termenele şi procedura prevăzute la art. 33, 34 şi 35 din Legea nr. 165/2013.

34.Analizând obiectul litigiilor în care a fost invocată excepţia, Curtea observă că incidente în cauză sunt doar dispoziţiile art. 33, în special în condiţiile în care instanţele judecătoreşti au respins acţiunea ca devenită prematură, interpretând art. 4 din lege în sensul că persoanele îndreptăţite care s-au adresat instanţei trebuie să se supună noilor termene administrative prevăzute de acest text pentru ca, ulterior, să poată solicita direct instanţei realizarea dreptului lor.

35.Prin Decizia nr. 88 din 27 februarie 2014*), încă nepublicată la data pronunţării prezentei decizii, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 4 teza a doua din Legea nr. 165/2013 sunt constituţionale în măsura în care termenele prevăzute la art. 33 din lege nu se aplică şi cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a legii.

Notă *) Decizia nr. 88 din 27 februarie 2014 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 16 aprilie 2014.

36.Dată fiind identitatea dintre criticile formulate cu privire la dispoziţiile art. 4 în prezenta cauză şi motivele pentru care Curtea a pronunţat, la o dată ulterioară însă sesizării cu prezenta excepţie, o decizie de admitere, sub rezervă de interpretare, rezultă că soluţia ce se justifică, potrivit jurisprudenţei sale în materie, este cea de respingere, ca devenită inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 teza a doua raportat la art. 33 din Legea nr. 165/2013. Aceasta deoarece, potrivit art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, nu pot face obiectul excepţiei de neconstituţionalitate prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

37.Decizia nr. 88 din 27 februarie 2014 urmează să îşi producă efectele juridice pentru viitor, de la momentul publicării sale în Monitorul Oficial al României, Partea I, inclusiv în cauza pendinte în cadrul căreia s-a ridicat prezenta excepţie de neconstituţionalitate, având în vedere că prin această decizie a fost stabilită în mod definitiv şi general obligatoriu modalitatea de interpretare constituţională a textului ce constituie obiectul excepţiei. Totodată, întrucât deciziile Curţii sunt general obligatorii şi produc efecte numai pentru viitor, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept şi au putere de lucru judecat, care se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta.

38.Prin urmare, de la acelaşi moment al publicării deciziei de admitere a Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I, instanţele judecătoreşti vor interpreta şi aplica dispoziţiile art. 4 teza a doua raportat la art. 33 din Legea nr. 165/2013 în acord cu această decizie a Curţii în toate cauzele pendinte în care acestea sunt incidente, precum şi în cauzele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate până la data sus-menţionată; în această ultimă ipoteză, dacă litigiul a fost soluţionat, deciziile pronunţate de Curtea Constituţională constituie temei al revizuirii potrivit art. 322 pct. 10 din Codul de procedură civilă din anul 1865 sau art. 509 alin. (1) pct. 11 din noul Cod de procedură civilă, după caz.

39.Astfel, deşi în cauza de faţă Curtea va pronunţa o soluţie de respingere ca devenită inadmisibilă a excepţiei, se impune precizarea că, în temeiul deciziei de admitere mai sus menţionate, prezenta decizie poate constitui motiv de revizuire, potrivit art. 322 pct. 10 din Codul de procedură civilă din anul 1865 sau art. 509 alin. (1) pct. 11 din noul Cod de procedură civilă, după caz, dacă litigiul a fost definitiv soluţionat în timp ce excepţia de neconstituţionalitate se afla, spre soluţionare, pe rolul Curţii Constituţionale, deoarece aceasta a fost ridicată anterior publicării Deciziei nr. 88 din 27 februarie 2014 în Monitorul Oficial al României, Partea I. În consecinţă, soluţia procedurală în cauza de faţă nu împiedică, ci, din contră, dă posibilitatea valorificării deciziei de admitere menţionate în condiţiile arătate.

40.Având în vedere că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 teza a doua raportat la art. 33, precum şi ale art. 34 şi 35 din Legea nr. 165/2013 nu îndeplinesc condiţiile de admisibilitate ale excepţiei de neconstituţionalitate, prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, astfel cum s-a arătat mai sus, rezultă că instanţa de contencios va examina pe fond doar excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (3), ale art. 24 alin. (2), (3) şi (4) şi ale art. 33 din legea menţionată.

(2)Analiza pe fond a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (3), ale art. 24 alin. (2)-(4) şi ale art. 33 din Legea nr. 165/2013

41.Cu privire la dispoziţiile art. 1 alin. (3) din legea examinată, Curtea reţine că sunt criticate prin coroborare cu art. 4 şi art. 24 alin. (2)-(4) din acelaşi act normativ de către unul dintre autorii excepţiei care are calitatea de cesionar al drepturilor litigioase pretinse în temeiul Legii nr. 10/2001. Potrivit acestor texte legale, dacă titularul a înstrăinat drepturile cuvenite potrivit legilor de restituire a proprietăţii, singura măsură reparatorie care se acordă cesionarului dreptului este compensarea printr-un număr de puncte egal cu suma dintre preţul plătit fostului proprietar sau moştenitorilor legali ori testamentari ai acestuia pentru tranzacţionarea dreptului de proprietate şi un procent de 15% din diferenţa până la valoarea imobilului, astfel cum aceasta a fost stabilită prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 de către Secretariatul Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor. Valoarea astfel determinată se exprimă în puncte, iar un punct are valoarea de un leu.

42.În opinia autorului excepţiei (ce are şi calitatea de cesionar de drepturi litigioase în cauză), dispoziţiile legale sunt neconstituţionale, deoarece încalcă prevederile art. 44 alin. (1)-(4) şi (8), ale art. 15, art. 16, art. 20 şi ale art. 53 din Legea fundamentală, precum şi ale art. 1 paragraful 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prin aceea că doar în cazul cesionarului de drepturi litigioase este plafonată la 15% contravaloarea imobilului supus restituirii, cu aplicarea principiului compensării prin puncte, fiind astfel afectat contractul părţilor (cedent - cesionar) şi înfrântă încrederea şi speranţa legitimă a cesionarului de a obţine aceleaşi drepturi ca şi persoana îndreptăţită - titularul iniţial al dreptului acordat de lege.

43.Faţă de aceste critici, Curtea reţine că, în vederea finalizării procesului de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv, Legea nr. 165/2013 instituie trei forme de despăgubire, şi anume: regula este restituirea în natură [art. 1 alin. (1)], iar în situaţia în care aceasta nu mai este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent care se pot acorda sunt compensările prin puncte, potrivit procedurii prevăzute în cap. III din lege. De asemenea, în urma modificării art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, prin Legea nr. 368/2013 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 819 din 21 decembrie 2013, au fost menţinute măsurile reparatorii în echivalent instituite prin legislaţia anterioară, şi anume compensarea cu bunuri oferite în echivalent de entitatea învestită cu soluţionarea cererii în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 798 din 2 septembrie 2005, măsurile prevăzute de Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 5 ianuarie 1998, cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 8 din 12 ianuarie 2000, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 299 din 4 noiembrie 1997, cu modificările şi completările ulterioare. Singura derogare de la principiul prevalenţei restituirii în natură, consacrat, de altfel, expressis verbis prin art. 2 lit. a) din Legea nr. 165/2013, este reprezentată de situaţia în care titularul a înstrăinat drepturile ce i se cuveneau potrivit legilor anterioare de restituire a proprietăţii.

44.Astfel, prevederile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, stabilesc că, în situaţia în care titularul a înstrăinat drepturile ce i se cuveneau în temeiul legilor anterioare de restituire, singura măsură reparatorie acordată de legea nouă este cea a compensării prin puncte, în condiţiile art. 24 alin. (2) din lege, fără a mai putea beneficia de măsurile reparatorii instituite prin legile reparatorii anterioare sau de măsurile reparatorii ale compensării integrale prin puncte. Potrivit acestei din urmă prevederi legale, cesionării drepturilor izvorâte din legile de restituire beneficiază de un număr de puncte egal cu suma dintre preţul plătit fostului proprietar sau moştenitorilor legali ori testamentari ai acestuia pentru tranzacţionarea dreptului de proprietate, la care se adaugă şi un procent de 15% din diferenţa până la valoarea imobilului, astfel cum aceasta rezultă din grila notarială valabilă la data intrării în vigoare a legii.

45.Din analiza textelor de lege criticate, Curtea reţine că legiuitorul a reglementat în mod diferit modalitatea de despăgubire, în raport de persoana beneficiarilor măsurilor reparatorii conferite de Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, şi anume titularii dreptului la măsuri reparatorii, în temeiul legislaţiei reparatorii anterioare, pe de o parte, şi persoanele către care au fost înstrăinate drepturile cuvenite potrivit legilor de restituire a proprietăţii, pe de altă parte. Contrar susţinerilor autorilor excepţiei de neconstituţionalitate - care au calitatea de cesionari ai dreptului la despăgubire, această opţiune a legiuitorului nu reprezintă o sancţionare a titularilor originari ai acestui drept, care au înstrăinat dreptul la obţinerea măsurilor reparatorii, dat fiind faptul, că, prin ipoteză, în patrimoniul acestora nu se mai regăseşte acest drept. Ca efect al cesiunii de creanţă specifice, încheiată anterior intrării în vigoare a noii legi reparatorii, dreptul pretins de cedenţi, constând în acordarea măsurilor reparatorii conferite de legislaţia anterioară în domeniul proprietăţilor preluate în mod abuziv, a fost transferat către cesionari.

46.În ceea ce priveşte pretinsa discriminare creată prin textele de lege criticate, Curtea reţine că titularii dreptului la măsuri reparatorii, în temeiul legislaţiei reparatorii anterioare, pe de o parte, şi persoanele care au dobândit, în temeiul unor contracte cu titlu oneros, drepturile cuvenite potrivit legilor de restituire a proprietăţii, pe de altă parte, se află în aceeaşi situaţie juridică, făcând parte din categoria persoanelor îndreptăţite la obţinerea măsurilor reparatorii prevăzute de acest act normativ, în sensul art. 1 alin. (3) şi art. 3 pct. 3 din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare. Din acest punct de vedere, acordarea unor măsuri reparatorii diferite, în funcţie de beneficiarii acestora, echivalează cu instituirea unui tratament juridic diferit, fără ca aceasta să constituie eo ipso o discriminare, dat fiind faptul că, în sensul jurisprudenţei Curţii Constituţionale, nu orice diferenţă de tratament semnifică, în mod automat, încălcarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie sau a celor convenţionale relative la interzicerea discriminării. În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia tratamentul diferenţiat al persoanelor aflate în situaţii similare este considerat a fi discriminatoriu dacă nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă, dacă nu urmăreşte un obiectiv legitim sau dacă nu există o relaţie rezonabilă de proporţionalitate între mijloacele întrebuinţate şi obiectivul avut în vedere (a se vedea, în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia Curţii Constituţionale nr. 164 din 12 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 296 din 23 mai 2013, precum şi hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului din 11 iunie 2002 şi 29 aprilie 2008, pronunţate în cauzele Willis împotriva Regatului Unit, paragraful 48, şi, respectiv, Burden împotriva Regatului Unit, paragraful 60). Mai mult, Curtea Europeană a statuat că art. 14 - Interzicerea discriminării cuprins în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu interzice unui stat membru să trateze unele grupuri diferit pentru a îndrepta "inegalităţile de fapt" dintre acestea, deoarece statul contractant beneficiază de o amplă marjă de apreciere când evaluează dacă şi în ce măsură diferenţele în situaţii similare justifică un tratament diferit, Convenţia lăsând statului contractant o astfel de marjă de apreciere în domeniul măsurilor economice sau de strategie socială (a se vedea, în acest sens, Decizia cu privire la Cererea nr. 13.902/11, pronunţată în Cauza Ionel Panfile împotriva României, paragraful 27, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 315 din 11 mai 2012).

47.În acest context, Curtea reţine că, având în vedere obiectul de reglementare al Legii nr. 165/2013, şi anume măsuri pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, precum şi domeniul special de reglementare, constând în acordarea de măsuri reparatorii în considerarea abuzurilor săvârşite în perioada comunistă în materia preluărilor de către stat a imobilelor aflate în proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice, opţiunea legiuitorului de a exclude de la măsura reparatorie a restituirii în natură, precum şi de la cea a compensării integrale prin puncte a persoanelor în patrimoniul cărora a fost transmis, prin intermediul unor contracte cu titlu oneros, dreptul de a obţine măsurile reparatorii apare ca fiind justificată în mod obiectiv şi rezonabil, dat fiind faptul că asupra acestora din urmă nu s-au răsfrânt direct sau indirect măsurile de preluare abuzivă. Cu alte cuvinte, dat fiind caracterul abuziv al preluării bunurilor imobile de către stat, aspect ce s-a răsfrânt asupra persoanei, legislaţia cu caracter reparator a vizat exclusiv titularul dreptului sau al moştenitorilor acestuia.

48.Mai mult, având în vedere că, în ipoteza supusă controlului de constituţionalitate, legiuitorul a acordat cesionarilor dreptului la despăgubire un număr de puncte egal cu suma dintre preţul plătit pentru tranzacţionarea dreptului de proprietate şi un procent de 15% din diferenţa până la valoarea imobilului, Curtea reţine că măsura legislativă criticată păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit - despăgubirea integrală doar a titularilor originari ai măsurilor reparatorii sau a moştenitorilor acestora - şi mijloacele folosite, cesionarul urmând a obţine atât preţul plătit fostului proprietar sau moştenitorilor legali ori testamentari ai acestuia, cât şi un procent de 15% din diferenţa până la valoarea imobilului.

49.În ceea ce priveşte susţinerea referitoare la încălcarea dreptului de proprietate al cesionarului, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 44 alin. (1) - (3) din Constituţie, Curtea reţine că aceasta este neîntemeiată. Aşa cum a reţinut Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, în acord cu dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, statul are dreptul de a expropria bunuri - inclusiv orice drepturi la despăgubire consfinţite de lege - şi de a reduce, chiar foarte mult, nivelul despăgubirilor prin mijloace legislative, cu condiţia ca valoarea despăgubirii acordate pentru o privare de proprietate operată de stat să fie în mod rezonabil proporţională cu valoarea bunului. Totodată, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene, art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie nu garantează un drept la o compensaţie integrală în orice circumstanţe, o compensaţie numai parţială nefăcând privarea de proprietate nelegitimă eo ipso în toate cazurile. În mod special, anumite obiective legitime, de utilitate publică, precum cele care urmăresc măsuri de reformă economică sau de dreptate socială pot milita pentru o rambursare mai mică decât valoarea de piaţă integrală (a se vedea în acest sens Hotărârile din 21 februarie 1986 şi din 8 iulie 1986, pronunţate în cauzele James şi alţii împotriva Regatului Unit şi, respectiv, Lithgow şi alţii împotriva Marii Britanii). Prin urmare, în prezenta cauză, împrejurarea că legiuitorul român a stabilit că singura măsură reparatorie care se poate acorda altor persoane decât titularul dreptului de proprietate, fost proprietar sau moştenitorii legali ori testamentari ai acestuia, este compensarea prin puncte, precum şi faptul că a plafonat despăgubirile acordate în situaţia în care titularul a înstrăinat drepturile care i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietăţii nu echivalează cu o expropriere, această reglementare încadrându-se în sfera măsurilor cu caracter general sugerate chiar de Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fi adoptate de statul român. Mai mult, în acest caz, legiuitorul a acordat cesionarilor dreptului la despăgubire un număr de puncte egal cu suma dintre preţul plătit pentru tranzacţionarea dreptului de proprietate şi un procent de 15% din diferenţa până la valoarea imobilului.

50.În concluzie, Curtea urmează să respingă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi ale art. 24 alin. (2)-(4) din Legea nr. 165/2013, prin raportare la criticile de neconstituţionalitate formulate.

51.Autorii excepţiei formulează în mod distinct critici de neconstituţionalitate şi în privinţa dispoziţiilor art. 33 din Legea nr. 165/2013, pe care le consideră contrare art. 16 alin. (1) şi (2), art. 21 alin. (1)-(3) din Constituţie, deoarece instituirea unor termene diferite creează discriminarea cetăţenilor sub aspectul egalităţii lor în faţa legii, iar condiţia impusă justiţiabilului de a se adresa instanţei numai după curgerea acestor termene împiedică accesul său la justiţie pentru realizarea efectivă a dreptului acordat de lege.

52.Critici de neconstituţionalitate asemănătoare au fost analizate, parţial, de Curtea Constituţională cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 95 din 27 februarie 2014*), nepublicată încă la data pronunţării prezentei decizii.

Notă *) Decizia nr. 95 din 27 februarie 2014 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 322 din 5 mai 2014.

53.Prin această decizie, Curtea a reţinut, în esenţă, că dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 165/2013 instituie pentru persoane aflate în aceeaşi situaţie termene diferite (12 luni, 24 de luni, respectiv 36 de luni) de soluţionare a cererilor formulate potrivit Legii nr. 10/2001, înregistrate şi nesoluţionate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, şi de emitere a deciziei de admitere sau de respingere a acestora, ceea ce echivalează cu instituirea unui tratament diferit.

54.Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, a Curţii Constituţionale a României, dar şi în acord cu prevederile Convenţiei pentru apărare a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, nu orice diferenţă de tratament semnifică, însă, în mod automat, încălcarea dispoziţiilor constituţionale sau convenţionale relative la interzicerea discriminării, pe de o parte, iar, pe de altă parte, în domeniul măsurilor economice sau de strategie socială, statul contractant beneficiază de o amplă marjă de apreciere când evaluează dacă şi în ce măsură diferenţele în situaţii similare justifică un tratament diferit. Astfel, instanţa europeană a statuat că tratamentul diferenţiat al persoanelor aflate în situaţii similare este discriminatoriu dacă nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă; cu alte cuvinte, dacă nu urmăreşte un obiectiv legitim sau dacă nu există o relaţie rezonabilă de proporţionalitate între mijloacele întrebuinţate şi obiectivul avut în vedere.

55.Analizând dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 165/2013 din perspectiva acestor exigenţe, Curtea a constatat, prin decizia amintită, că termenele introduse prin textul legal criticat au ca scop eficientizarea procedurilor administrative şi, în final, respectarea drepturilor tuturor persoanelor interesate, reprezentând în acelaşi timp un scop legitim; acestea sunt termene pe care legiuitorul şi le-a asumat şi trebuie să le respecte, fără a interveni pentru amânarea aplicării lor, pentru că, în acest fel, s-ar goli de conţinut dreptul consacrat de norma criticată şi s-ar anula însuşi scopul legii.

56.De asemenea, Curtea a constatat existenţa unui raport de proporţionalitate rezonabil între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru atingerea acestuia, având în vedere expunerea de motive a Legii nr. 165/2013, potrivit căreia la stabilirea termenelor prevăzute de dispoziţiile art. 33 s-au avut în vedere procedurile administrative necesare implementării noului cadru legislativ, alocările de resurse materiale şi umane pentru ca autorităţile locale şi centrale să îşi îndeplinească obligaţiile legale prevăzute de noua reglementare, numărul mare de cereri şi posibilitatea completării cu înscrisuri a dosarelor depuse la entităţile învestite de lege.

57.Totodată, Curtea a mai reţinut, cu titlu de evidenţă, că un termen considerat adecvat pentru soluţionarea unui număr de 2.500 de cereri nu poate păstra aceeaşi caracteristică şi în ceea ce priveşte soluţionarea unui număr de 5.000 de cereri.

58.În concluzie, Curtea a statuat că tratamentul juridic diferenţiat instituit de textul de lege criticat are o justificare obiectivă şi rezonabilă şi nu se constituie într-o încălcare a dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor.

59.Pentru identitate de raţiune, Curtea constată că cele reţinute prin decizia amintită îşi menţin valabilitatea şi în această cauză, sub aspectul criticilor de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea, prin art. 33 din Legea nr. 165/2013, a prevederilor art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie referitoare la principiul egalităţii şi interzicerea discriminării.

60.Curtea constată ca fiind neîntemeiate şi criticile de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea, prin art. 33 din Legea nr. 165/2013, a accesului liber la justiţie, drept fundamental garantat de art. 21 alin. (1)-(3) din Constituţie. Aceasta deoarece textul legal menţionat nu împiedică exercitarea liberului acces la justiţie, ci doar îl condiţionează de respectarea unor termene înăuntrul cărora entităţile prevăzute de lege au obligaţia soluţionării cererilor formulate potrivit Legii nr. 10/2001, înregistrate şi nesoluţionate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, în sensul emiterii unei decizii de admitere sau de respingere a acestora. Potrivit art. 35 alin. (1) şi (2) din lege, persoana care se consideră îndreptăţită se poate adresa instanţei judecătoreşti fie împotriva deciziei emise de entitatea prevăzută de lege (în termen de 30 de zile de la data comunicării), fie împotriva refuzului nejustificat al soluţionării cererii de către aceeaşi entitate (în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluţionarea cererilor). De altfel, Curtea a statuat în mod constant că reglementarea de către legiuitor, în limitele competenţei ce i-a fost conferită prin Constituţie, a condiţiilor de exercitare a unui drept - subiectiv sau procesual -, inclusiv prin instituirea unor termene, nu constituie o restrângere a exerciţiului acestuia, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă, în detrimentul altor titulari de drepturi, ocrotite în egală măsură (a se vedea, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 201 din 6 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 340 din 18 mai 2012, sau Decizia nr. 754 din 20 septembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 718 din 23 octombrie 2012).

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1.Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 34 şi ale art. 35 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, excepţie ridicată de Ion Caruseroff, Tiberiu Caruseroff, Mariana Oprişan şi Societatea Comercială "Real Grup Invest" - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 4.916/3/2012 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă.

2.Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 teza a doua raportat la art. 33 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, excepţie ridicată de aceiaşi autori în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe judecătoreşti.

3.Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceiaşi autori în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe judecătoreşti şi constată că dispoziţiile art. 1 alin. (3), ale art. 24 alin. (2)-(4) şi ale art. 33 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 8 aprilie 2014.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Claudia-Margareta Krupenschi