Decizie nr. 967 din 20 noiembrie 2012

Augustin Zegrean - preşedinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Irina Loredana Gulie - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cătălina Gliga.

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 pct. 1^1 şi art. 299 pct. 1^1 din Codul de procedură civilă, excepţie invocată de Asociaţia de Proprietari Bloc 1, Str. Alunişului nr. 180, sectorul 4 din Bucureşti, în Dosarul nr. 18.420/4/2010 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.021D/2012.

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, arată că eliminarea singurei căi de atac împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în procesele şi cererile privind creanţe având ca obiect sume de bani de până la 2.000 lei inclusiv echivalează cu imposibilitatea exercitării unui control judecătoresc efectiv asupra hotărârilor judecătoreşti prin care prima instanţă soluţionează cauza.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Decizia civilă nr. 845R din 26 martie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 18.420/4/2010, Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 pct. 1^1 şi art. 299 pct. 1^1 din Codul de procedură civilă, excepţie invocată de Asociaţia de Proprietari Bloc 1, Str. Alunişului nr. 180, sectorul 4 din Bucureşti, într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei acţiuni privind obligarea la plata unei sume de bani.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că, potrivit teoriei dreptului procesual civil, noţiunea juridică de "hotărâri judecătoreşti pronunţate în primă şi ultimă instanţă" se referă la acele hotărâri împotriva cărora se poate exercita doar calea de atac a recursului, nu şi apelul. În temeiul dispoziţiilor art. 299 alin. 1^1 din Codul de procedură civilă, cu modificările şi completările ulterioare, criticat în prezenta cauză, legiuitorul a schimbat sensul acestei noţiuni juridice, prin eliminarea recursului, atunci când acesta constituia singura cale de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti definitive.

Se mai arată că posibilitatea exercitării recursului nu are semnificaţia asigurării dublului grad de jurisdicţie, având în vedere că recursul nu are caracter devolutiv, nu conduce la o nouă judecată în fond, ci este o cale de atac care asigură un control de legalitate asupra hotărârii judecătoreşti atacate. Astfel, în opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, eliminarea căii de atac a recursului împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cererile privind creanţe având ca obiect sume de bani de până la 2.000 de lei inclusiv contravine principiului constituţional al egalităţii în drepturi, dat fiind faptul că o astfel de hotărâre judecătorească nu poate fi supusă niciunei căi de atac, spre deosebire de un act al unui organism cu activitatea jurisdicţională, care poate fi contestat.

Se mai susţine că, în acord cu dispoziţiile art. 47 cuprins în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, orice persoană ale cărei drepturi au fost încălcate, fie şi printr-o hotărâre judecătorească, trebuie să aibă posibilitatea să solicite reexaminarea cauzei sale sub aspectul legalităţii.

De asemenea, în opinia autorului excepţiei, imposibilitatea exercitării căilor ordinare de atac asupra unei hotărâri judecătoreşti prin care se soluţionează cauza echivalează cu încălcarea accesului liber la justiţie şi a dreptului la un proces echitabil, prin restrângerea incompatibilă cu dispoziţiile art. 53 din Legea fundamentală a exerciţiului unor drepturi procesuale.

Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, arătând că textele de lege criticate se circumscriu marjei de apreciere a legiuitorului de care acesta dispune în ceea ce priveşte reglementarea cadrului legal în care pot fi exercitate căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

Avocatul Poporului apreciază că textele de lege criticate sunt constituţionale. În acest sens, arată că stabilirea unor căi de atac diferite pentru categorii de litigii distincte nu este de natură să creeze discriminări, soluţiile legislative diferite fiind impuse de necesitatea asigurării celerităţii în soluţionarea cauzelor aflate pe rolul instanţelor de judecată. De asemenea, eliminarea căii de atac a recursului în această materie nu îngrădeşte accesul liber la justiţie al persoanelor interesate şi nu contravine dreptului la un proces echitabil sau dreptului la un recurs efectiv la o instanţă naţională, ci urmăreşte să contribuie la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, fără a institui restrângeri nejustificate ale exerciţiului unor drepturi ori al unor libertăţi.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din actul de sesizare, îl reprezintă prevederile art. 1 pct. 1^1 şi art. 299 pct. 1^1 din Codul de procedură civilă.

Curtea reţine că art. 299 din Codul de procedură civilă cuprinde 3 alineate, numerotate 1, 1^1 şi 2, astfel încât, în acord şi cu motivarea autorului excepţiei de neconstituţionalitate, urmează să reţină ca obiect al excepţiei prevederile art. 1 pct. 1^1 şi art. 299 alin. 1^1 din Codul de procedură civilă, texte de lege introduse prin dispoziţiile art. I pct. 1 şi pct. 28 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010.

Textele de lege criticate au următorul conţinut:

–Art. 1 pct. 1^1: "Judecătoriile judecă: (...) 1^1. În primă şi ultimă instanţă, procesele şi cererile privind creanţe având ca obiect plata unei sume de bani de până la 2.000 lei inclusiv;";

–Art. 299 alin. 1^1: "1^1: Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 1 pct. 1^1."

În opinia autorului excepţiei, actele normative criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 16 - Egalitatea în drepturi, art. 20 - Tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 - Accesul liber la justiţie, art. 53 - Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi art. 129 - Folosirea căilor de atac.

De asemenea, sunt invocate dispoziţiile art. 6 - Dreptul la un proces echitabil şi art. 13 - Dreptul la un recurs efectiv din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi prevederile art. 47 - Dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil cuprinse în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta este întemeiată şi urmează a fi admisă, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte reglementarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie, legiuitorul are competenţa exclusivă de a institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi speciale de exercitare a drepturilor procedurale, semnificaţia liberului acces la justiţie nefiind aceea a accesului, în toate cazurile, la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac (a se vedea, în acest sens, Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, deciziile nr. 66 din 14 aprilie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 377 din 24 decembrie 1997, nr. 622 din 26 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 593 din 28 august 2007, nr. 1.132 din 16 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 776 din 19 noiembrie 2008, nr. 590 din 4 mai 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 364 din 3 iunie 2010, sau nr. 1.137 din 13 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 702 din 5 octombrie 2011, nr. 396 din 26 aprilie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 368 din 31 mai 2012).

De asemenea, în legătură cu dispoziţiile art. 129 din Constituţie, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a statuat că Legea fundamentală nu cuprinde dispoziţii cu privire la obligativitatea existenţei tuturor căilor de atac, ci statuează referitor la posibilitatea părţilor interesate şi a Ministerului Public de a exercita căile de atac, în condiţiile legii (în acest sens sunt deciziile nr. 99 din 23 mai 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 21 august 2000, nr. 16 din 21 ianuarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 110 din 20 februarie 2003, nr. 1.046 din 14 iulie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 577 din 19 august 2009, nr. 1.034 din 14 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 16 noiembrie 2010, sau nr. 1.415 din 20 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 839 din 28 noiembrie 2011).

Curtea constată însă că, în reglementarea normelor de procedură referitoare la exercitarea căilor de atac, legiuitorul este ţinut de respectarea tuturor normelor şi principiilor constituţionale de referinţă, iar eventualele limitări aduse condiţiilor de exercitare a căilor de atac nu trebuie să aducă atingere dreptului în substanţa sa.

Astfel, aşa cum s-a reţinut prin Decizia nr. 500 din 15 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 18 iulie 2012, statul are obligaţia de a garanta caracterul efectiv al accesului liber la justiţie, astfel încât eliminarea singurei căi de atac în materie, şi anume a recursului, echivalează cu golirea de conţinut a dispoziţiilor art. 129 din Constituţie, potrivit cărora: "Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii."

În prezenta cauză, Curtea constată că prin dispoziţiile art. I pct. 1 şi pct. 28 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor a fost eliminată orice cale de atac împotriva hotărârilor pronunţate asupra fondului de către judecătorii, în cauze al căror obiect îl constituie obligarea la plata unei sume de bani de până la 2.000 lei inclusiv, ceea ce echivalează cu imposibilitatea examinării cauzei de către o instanţă de control judiciar, la un grad superior de jurisdicţie, sub toate aspectele legalităţii şi temeiniciei hotărârii pronunţate de prima instanţă.

Curtea constată că pragul valoric de 2.000 lei al obiectului litigiului nu poate constitui un criteriu de natură să justifice instituirea unui tratament juridic diferit în privinţa exercitării căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate asupra fondului cauzei, pentru aceleaşi categorii de litigii, şi anume cererile privind creanţe având ca obiect plata unei sume de bani. Soluţia legislativă criticată creează o situaţie de inegalitate juridică în cadrul aceleiaşi categorii de justiţiabili, valoarea pecuniară a obiectului pricinii neputând fi considerată un criteriu suficient, de natură să asigure o judecată echitabilă, care să conducă la cercetarea şi aprecierea tuturor aspectelor relevante pentru pronunţarea unei soluţii definitive şi irevocabile.

Astfel, Curtea constată că eliminarea controlului judiciar asupra hotărârii pronunţate de judecătorie, în procesele şi cererile privind creanţe având ca obiect sume de bani de până la 2.000 lei inclusiv, aduce atingere principiului constituţional referitor la egalitatea în faţa legii, astfel cum este reglementat prin art. 16 din Constituţie, golind de conţinut dispoziţiile art. 129 din Constituţie.

În acest context, Curtea apreciază că principiul constituţional al egalităţii în faţa legii, fără privilegii şi discriminări, principiu preluat şi în legislaţia infraconstituţională, respectiv art. 7 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, presupune faptul că toate persoanele aflate în aceeaşi situaţie juridică au o vocaţie egală de a fi judecate de aceleaşi instanţe judecătoreşti şi după aceleaşi reguli de procedură, incluzând administrarea probelor, asigurarea dreptului la apărare sau la folosirea aceloraşi căi de atac, fără nicio discriminare pe criterii de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, avere, origine ori condiţie socială sau alte criterii discriminatorii. Or, în speţă, imposibilitatea exercitării oricărei căi de atac de către părţile unui proces, determinată de un criteriu subiectiv, de natură pecuniară, legat de valoarea obiectului cauzei deduse judecăţii, este de natură să împiedice aplicarea efectivă a principiilor constituţionale ale egalităţii în drepturi, în general, şi egalităţii în faţa justiţiei, în special, cuprinse în art. 16 alin. (1) şi (2) şi art. 124 alin. (2) din Legea fundamentală.

De asemenea, Curtea constată, în acord cu jurisprudenţa sa (a se vedea deciziile nr. 45 din 14 martie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 370 din 9 august 2000, sau nr. 84 din 4 mai 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 367 din 8 august 2000), că semnificaţia sintagmei "în condiţiile legii", cuprinsă în dispoziţiile art. 129 din Constituţie, se referă la condiţiile procedurale de exercitare a căilor de atac şi nu are în vedere imposibilitatea exercitării oricărei căi de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti prin care se soluţionează fondul cauzei.

Având în vedere aceste considerente, Curtea constată că sunt încălcate şi dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 53 alin. (2) teza finală, potrivit cărora măsura restrângerii exerciţiului unui drept sau al unei libertăţi consacrate constituţional trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului ori a libertăţii, condiţii cumulative care, prin prisma argumentaţiei anterior expuse, nu sunt întrunite în privinţa normelor de procedură criticate în prezenta cauză.

Referitor la invocarea încălcării dispoziţiilor art. 13 - Dreptul la un recurs efectiv din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în jurisprudenţa sa (spre exemplu, în deciziile nr. 66 din 27 februarie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 169 din 4 aprilie 2001, nr. 485 din 20 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 383 din 10 iunie 2010, nr. 499 din 20 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 11 iunie 2010, nr. 1.122 din 23 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 738 din 4 noiembrie 2010, sau nr. 1.460 din 9 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 13 ianuarie 2011), Curtea a statuat că această prevedere convenţională nu impune un anumit număr al gradelor de jurisdicţie sau un anumit număr al căilor de atac, ci presupune existenţa posibilităţii efective de a supune judecăţii unei instanţe naţionale cazul violării unui drept consacrat de Convenţie.

Or, în cauză, Curtea nu poate reţine încălcarea acestei dispoziţii convenţionale, analizate prin prisma prevederilor art. 20 din Constituţie, câtă vreme textele de lege criticate îndeplinesc această exigenţă esenţială, şi anume posibilitatea persoanei de a se adresa unei instanţe de judecată, în examinarea unei plângeri întemeiate pe o dispoziţie a Convenţiei.

În ceea ce priveşte invocarea prevederilor art. 47 - Dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil, cuprinse în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Curtea constată că raportarea acestor prevederi cuprinse într-un act având aceeaşi forţă juridică ca şi tratatele constitutive ale Uniunii Europene trebuie să se facă la dispoziţiile art. 148 din Constituţie, iar nu la cele cuprinse în art. 20 din Legea fundamentală, care se referă la tratatele internaţionale privind drepturile omului (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 206 din 6 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 254 din 17 aprilie 2012).

Cu privire la această critică de neconstituţionalitate sunt incidente considerentele de principiu reţinute de Curte prin Decizia nr. 1.479 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 25 ianuarie 2012, potrivit cărora prevederile Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene sunt aplicabile în controlul de constituţionalitate în măsura în care asigură, garantează şi dezvoltă prevederile constituţionale în materia drepturilor fundamentale, cu alte cuvinte, în măsura în care nivelul lor de protecţie este cel puţin la nivelul normelor constituţionale în domeniul drepturilor omului.

Or, în condiţiile în care prevederile art. 47 din acest act al Uniunii Europene se referă, între altele, şi la posibilitatea persoanei de a se adresa unei instanţe de judecată, în examinarea unei plângeri întemeiate pe încălcarea unor drepturi şi libertăţi garantate de dreptul Uniunii, Curtea constată că, în prezenta cauză, textele de lege criticate nu contravin acestor dispoziţii europene, analizate prin prisma dispoziţiilor art. 148 din Constituţie.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Admite excepţia de neconstituţionalitate invocată de Asociaţia de Proprietari Bloc 1, Str. Alunişului nr. 180, sectorul 4 din Bucureşti, în Dosarul nr. 18.420/4/2010 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă şi constată că prevederile art. 1 pct. 1^1 şi art. 299 alin. 1^1 din Codul de procedură civilă sunt neconstituţionale.

Definitivă şi general obligatorie.

Prezenta decizie se comunică celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 20 noiembrie 2012.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Irina Loredana Gulie