Decizie nr. 1.095 din 15 octombrie 2008

Ioan Vida - preşedinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Augustin Zegrean - judecător

Marinela Mincă - procuror

Marieta Safta - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 61^1 din Codul de procedură penală, excepţie invocată de Gabriel Iancu, Niculina Tătaru, Ion Istvan, Liliana Carmen Covrescu, Dan Grecu, Viorel Dinescu, Georgeta Tomescu, Dan Pascu, Georgeta Luca, Marian Tudorache, Cristian Valeriu Ilieşi, Mircea Mocanu, Viorel Gigi Neagoe, Maricica Gheţu, Marilena Toma, Gelu Ilie, Mariana Ţigău, Lucian Zgorcea, Marian Micu, Tudora Pădurean şi Mugurel Blendea în Dosarul nr. 6.327/114/2007 al Tribunalului Buzău - Secţia penală.

Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 9 octombrie 2008, în prezenţa autorilor excepţiei şi a reprezentantului Ministerului Public, fiind consemnate în încheierea de la acea dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 14 octombrie 2008 şi apoi pentru data de 15 octombrie 2008.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

Prin Decizia nr. 308 din 24 martie 2008, pronunţată în Dosarul nr. 203/42/2008, Curtea de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze de familie şi cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 61^1 din Codul de procedură penală. Excepţia a fost invocată de Gabriel Iancu, Niculina Tătaru, Ion Istvan, Liliana Carmen Covrescu, Dan Grecu, Viorel Dinescu, Georgeta Tomescu, Dan Pascu, Georgeta Luca, Marian Tudorache, Cristian Valeriu Ilieşi, Mircea Mocanu, Viorel Gigi Neagoe, Maricica Gheţu, Marilena Toma, Gelu Ilie, Mariana Ţigău, Lucian Zgorcea, Marian Micu, Tudora Pădurean şi Mugurel Blendea în Dosarul nr. 6.327/114/2007 al Tribunalului Buzău - Secţia penală.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că textul de lege criticat este neconstituţional, deoarece conduce la încălcarea dreptului la apărare şi împiedică accesul egal în faţa justiţiei, prin crearea în mod inutil a unui alt caz de "strămutare" care scapă cenzurii părţii, lipsind-o de dreptul său de a-şi spune părerea asupra argumentelor procurorului. Se încalcă şi principiul egalităţii armelor, prin aceea că se dau procurorului mai multe drepturi, iar prin soluţionarea cererii procurorului fără citarea părţilor şi fără contradictorialitate, în Camera de Consiliu, se aduce atingere dreptului părţilor la un proces echitabil.

Curtea de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze de familie şi cu minori apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, achiesând la argumentele autorilor acesteia. În opinia instanţei, "neconstituţionalitatea art. 61^1 din Codul de procedură penală este dată nu de instituirea dreptului procurorului de a solicita desemnarea unei alte instanţe pentru judecarea unei cauze penale, ci de existenţa a două instituţii paralele - aceea prevăzută de art. 66 şi aceea prevăzută de art. 61^1 din Codul de procedură penală - ambele având aceeaşi finalitate, condiţiile ca şi titularul diferind însă în mod substanţial".

În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

Avocatul Poporului consideră că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, deoarece inculpatul sau alte părţi pot solicita strămutarea pricinii abia în cursul judecăţii, când instanţa a fost deja sesizată. Totodată, procurorul are posibilitatea să ceară strămutarea pricinii în aceleaşi condiţii ca şi părţile din dosar, astfel că art. 61^1 din Codul de procedură penală asigură procurorului un mijloc procedural în plus faţă de părţile cauzei. Sub acest aspect, în opinia Avocatului Poporului, prevederile legale indicate contravin dreptului părţilor la un proces echitabil, care presupune echilibru şi egalitatea armelor pentru toate actele de procedură. Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, egalitatea armelor presupune ca orice parte din proces să beneficieze de o posibilitate rezonabilă de a-şi expune cauza în faţa instanţei, în condiţii în care să nu o dezavantajeze în mod semnificativ în raport cu partea adversă. Mai mult, cererea procurorului se soluţionează de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în camera de consiliu, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Pe cale de consecinţă, părţile interesate nu sunt înştiinţate despre introducerea cererii de desemnare a altei instanţe, despre termenul fixat pentru soluţionarea acesteia, neavând posibilitatea de a formula apărările pe care le consideră necesare.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile autorilor excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), art. 2, 3, 10 şi ale 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 61^1 din Codul de procedură penală, cu denumirea marginală Desemnarea altei instanţe pentru judecarea cauzei, care au următorul conţinut: "Procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate cere Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să desemneze o instanţă egală în grad cu cea căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă, care să fie sesizată în cazul în care se va emite rechizitoriul.

Dispoziţiile art. 55 alin. 1, art. 56 alin. 1 şi 2 şi art. 61 se aplică în mod corespunzător.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează cererea în camera de consiliu, în termen de 15 zile.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispune, prin încheiere motivată, fie respingerea cererii, fie admiterea cererii şi desemnarea unei instanţe egale în grad cu cea căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă, care să fie sesizată în cazul în care se va emite rechizitoriul.

Încheierea prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează cererea nu este supusă niciunei căi de atac."

Dispoziţiile constituţionale invocate în susţinerea excepţiei sunt cele ale art. 16 - Egalitatea în drepturi, ale art. 21 - Accesul liber la justiţie şi ale art. 24 - Dreptul la apărare, cu raportare la art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind dreptul la un proces echitabil. În plus, cu ocazia dezbaterilor în şedinţă publică s-au mai invocat, în susţinerea excepţiei, prevederile constituţionale ale art. 52 - Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică şi ale art. 56 - Contribuţii financiare.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate astfel cum a fost formulată, Curtea constată că s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii aceluiaşi text de lege, criticat în raport cu aceleaşi prevederi constituţionale şi convenţionale şi cu argumente similare.

Astfel, prin Decizia nr. 1.163 din 11 decembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 31 din 15 ianuarie 2008, Curtea a reţinut că instituţia desemnării altei instanţe, ca şi cea a declinării de competenţă, nu are caracterul unei judecăţi - pentru că în cadrul acestei proceduri nu se soluţionează fondul cauzei -, ci al unui incident în administrarea justiţiei, inerent bunei funcţionări a sistemului judiciar. Ţinând seama de natura instituţiei, ca şi de imperativul celerităţii procesului penal, nu se poate reţine că textul de lege este de natură să încalce sau să restrângă dreptul la apărare şi la un proces echitabil. Atât inculpatul, cât şi celelalte părţi îşi pot exercita drepturile procesuale în faţa instanţei competente astfel desemnate, precum şi dreptul de a ataca prin mijloacele prevăzute de lege hotărârea prin care se va soluţiona cauza, prin aceasta înţelegându-se chiar posibilitatea de a formula, în temeiul art. 55 alin. 2 din Codul de procedură penală, o cerere de strămutare. Faptul că numai procurorul are calitatea de subiect de sesizare a instanţei supreme competente să hotărască asupra desemnării altei instanţe în cazul emiterii actului de inculpare îşi găseşte justificarea în rolul constituţional al acestuia, aşa cum este prevăzut de art. 131 alin. (1) din Legea fundamentală, potrivit căruia "În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor", sens în care organul de urmărire penală este obligat să aibă un rol activ pentru aflarea adevărului şi lămurirea cauzei sub toate aspectele în vederea unei juste soluţionări a cauzei, prin aceasta înţelegându-se şi înlăturarea temeiurilor care pot constitui motiv de strămutare. De asemenea, faptul că verificările prevăzute de textul de lege criticat se realizează în camera de consiliu, fără citarea părţilor, este în deplină concordanţă cu prevederile art. 127 din Legea fundamentală, potrivit cărora "Şedinţele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege", şi nu aduce atingere, în niciun mod, dispoziţiilor constituţionale invocate. De altfel, şi Curtea de la Strasbourg a decis în acelaşi sens, statuând că art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu se aplică în materie, deoarece procedura de desemnare a unei alte instanţe vizează doar aspecte de competenţă şi nu are ca obiect judecarea cererilor cu privire la drepturile şi obligaţiile cu caracter civil sau legate de o acuzaţie penală (Cauza Puelinckx contra Belgiei din 18.09.2001). În ce priveşte susţinerea referitoare la încălcarea liberului acces la justiţie, Curtea a constatat că nici aceasta nu poate fi primită, deoarece accesul la justiţie înseamnă accesul la instanţele de judecată - în componenţa cărora, potrivit art. 124 alin. (3) din Constituţie, intră numai judecători independenţi - înzestrate, potrivit art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, cu competenţa şi cu procedurile stabilite prin lege, iar pe de altă parte, este impropriu să se afirme lipsa de acces la justiţie chiar în cadrul desfăşurării unui proces judiciar. De altfel, legiuitorul a stabilit procedura desemnării altei instanţe în faza de urmărire penală, tocmai în virtutea dreptului la un proces echitabil, care presupune, între altele, dreptul la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, cele statuate de Curte prin decizia mai sus menţionată sunt valabile şi în prezenta cauză.

Referitor la invocarea, direct în faţa Curţii, cu ocazia dezbaterilor în şedinţă publică, a unor noi dispoziţii constituţionale pentru susţinerea excepţiei, Curtea constată că nu a fost legal sesizată, deoarece nici în cererea prin care s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate în faţa instanţei şi nici în încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale nu se regăsesc aceste critici. Or, potrivit art. 146 lit. d) din Legea fundamentală, Curtea se pronunţă numai "asupra excepţiilor de neconstituţionalitate [...] ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial". De asemenea, conform art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, "Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi [... ]".

Pentru motivele mai sus arătate, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 61^1 din Codul de procedură penală, excepţie invocată de Gabriel Iancu, Niculina Tătaru, Ion Istvan, Liliana Carmen Covrescu, Dan Grecu, Viorel Dinescu, Georgeta Tomescu, Dan Pascu, Georgeta Luca, Marian Tudorache, Cristian Valeriu Ilieşi, Mircea Mocanu, Viorel Gigi Neagoe, Maricica Gheţu, Marilena Toma, Gelu Ilie, Mariana Ţigău, Lucian Zgorcea, Marian Micu, Tudora Pădurean şi Mugurel Blendea în Dosarul nr. 6.327/114/2007 al Tribunalului Buzău - Secţia penală.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 15 octombrie 2008.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. IOAN VIDA

Magistrat-asistent,

Marieta Safta