Decizie nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010

I. Prin Adresa nr. XXXV 3.931 din 19 octombrie 2010, preşedintele Senatului a solicitat Curţii Constituţionale, în temeiul dispoziţiilor art. 146 lit. e) din Constituţia României, republicată, precum şi ale art. 11 alin. (1) lit. A.e) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, să constate existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Parlamentul României şi Guvern, conflict declanşat prin oprirea procedurii legislative de la Senat a proiectului Legii educaţiei naţionale şi angajarea răspunderii de către Guvern asupra acestui proiect.

Cererea a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 14.971 din 19 octombrie 2010 şi formează obiectul Dosarului nr. 4.229 E/2010.

În motivarea cererii se susţin, în esenţă, următoarele:

Guvernul României a transmis Camerei Deputaţilor, ca primă Cameră sesizată, în temeiul art. 74 alin. (1) din Constituţie, proiectul Legii educaţiei naţionale la data de 12 aprilie 2010. Pe baza Raportului comisiei de specialitate, proiectul a fost dezbătut în plenul Camerei Deputaţilor în zilele de 18-19 mai şi a fost adoptat la 19 mai 2010. Proiectul a fost înaintat Senatului, în calitate de Cameră decizională, unde a fost sesizată pentru raport Comisia de învăţământ şi ştiinţă la data de 26 mai 2010. Comisia nu a putut finaliza dezbaterile datorită complexităţii proiectului, însă până la acest moment a desfăşurat o activitate laborioasă, dezbătând şi adoptând, de foarte multe ori în unanimitate, peste 110 articole, după o largă consultare a factorilor de răspundere din învăţământ.

În aceste condiţii, Guvernul României a adresat la 13 octombrie 2010 o scrisoare Parlamentului României prin care a informat că a hotărât să îşi angajeze răspunderea asupra proiectului Legii educaţiei naţionale şi a solicitat declanşarea procedurilor parlamentare necesare. Birourile permanente ale celor două Camere întrunite la 18 octombrie 2010 au stabilit data de 28 octombrie pentru şedinţa comună în vederea angajării răspunderii Guvernului. Se apreciază că în acest fel Guvernul a oprit, practic, procedura parlamentară şi a împiedicat Parlamentul să îşi finalizeze atribuţia constituţională de a adopta această lege, arogându-şi astfel acte, atribuţii şi competenţe care, potrivit Constituţiei, aparţin Parlamentului, cele două autorităţi publice intrând astfel într-un conflict juridic de natură constituţională.

Se arată că, prin acest demers, Guvernul a sfidat rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare, consacrat de art. 61 alin. (1) din Constituţie, şi a încălcat principiul separaţiei puterilor consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţie, creând un precedent foarte periculos prin care se poate generaliza o practică de ocolire a dezbaterilor parlamentare.

Cu privire la condiţiile angajării răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege se invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 40 din 19 ianuarie 2010, arătându-se că prin aceasta Curtea a decis că angajarea răspunderii asupra unui proiect este neconstituţională, considerând că ocolirea procedurii de examinare şi dezbatere a proiectului de lege atât în comisiile de specialitate, cât şi în plenul fiecărei Camere şi recurgerea la angajarea răspunderii asupra acestui proiect nu îşi găseşte o motivare.

Se mai arată că Guvernul nu putea opri procedura parlamentară şi pentru faptul că, potrivit Regulamentului Senatului, nu putea decide retragerea proiectului câtă vreme acesta fusese deja adoptat de Camera Deputaţilor, fiind obligat să lase procedura parlamentară să îşi urmeze cursul firesc.

Pentru motivele arătate, se solicită Curţii Constituţionale să constate existenţa conflictului juridic de natură constituţională între Guvernul României şi Parlament cu privire la proiectul Legii educaţiei naţionale şi să oblige Guvernul să renunţe la procedura angajării răspunderii.

În conformitate cu dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, cererea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a prezenta punctele lor de vedere asupra conţinutului conflictului juridic de natură constituţională şi a eventualelor căi de soluţionare a acestuia.

Camera Deputaţilor a comunicat, cu Adresa nr. 51/4.983 din 25 octombrie 2010, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 15.217 din 25 octombrie 2010, punctul său de vedere în sensul că "nu a apărut, nu există şi nici nu poate exista conflictul juridic de natură constituţională între Parlamentul României şi Guvern, conflict declanşat datorită opririi la Senat a procedurii legislative referitoare la proiectul Legii educaţiei naţionale şi a angajării răspunderii Guvernului asupra acestui proiect".

Se arată mai întâi faptul că nu există un astfel de conflict între Camera Deputaţilor şi Guvern, neexistând vreo sesizare din partea Preşedintelui Camerei Deputaţilor în acest sens. Din acest punct de vedere, un eventual conflict ar putea exista numai între o parte a Senatului şi Guvern.

Invocându-se definiţia dată sintagmei "conflict juridic de natură constituţională", se apreciază că, în cauză, nicio autoritate publică nu şi-a arogat puteri, atribuţii sau competenţe care, potrivit Constituţiei, să aparţină altor autorităţi publice, întrucât, potrivit art. 114 din Legea fundamentală, Guvernul avea posibilitatea de a-şi asuma răspunderea asupra unui proiect de lege. Aceasta nu poate avea semnificaţia opririi procesului legislativ, pentru că un asemenea proces poate fi continuat de către Senat în calitate de Cameră decizională. Tot astfel, nu se poate constata omisiunea unor autorităţi publice, constând în declinarea competenţei sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în atribuţiile lor.

Se mai arată că angajarea răspunderii Guvernului a fost necesară tocmai pentru înlăturarea unui blocaj instituţional şi pentru buna funcţionare a instituţiilor şi a autorităţilor publice cu atribuţii în domeniul educaţiei naţionale şi nicidecum pentru crearea unui astfel de blocaj. O atare concluzie rezultă din faptul că, după circa 7 luni de la depunerea proiectului Legii educaţiei naţionale, acesta se găsea tot în dezbaterea Parlamentului (Senatului), fiind examinate doar aproape jumătate dintre textele acestui proiect. Sub acest aspect este şi motivarea Guvernului asupra necesităţii asumării răspunderii sale, considerând că a fost depăşit un termen rezonabil pentru finalizarea procesului legislativ.

În sfârşit, cu referire la considerentele care au fundamentat Decizia nr. 1.557/2009, se mai apreciază că structura politică a Comisiei de învăţământ a Senatului nu permite adoptarea Legii educaţiei naţionale, opoziţia având un număr mai mare de membri decât partidele politice aflate la putere, iar efectul este tergiversarea adoptării la Senat a legii în cauză. Or, neadoptarea până în prezent şi depăşirea termenului rezonabil de adoptare a legii în cauză ar putea crea mari dificultăţi referitoare la procesul de reformă în domeniul educaţiei naţionale, care este prioritar pentru România.

În concluzie, se solicită Curţii Constituţionale să constate că nu există niciun conflict juridic de natură constituţională între Parlament şi Guvern, iar angajarea răspunderii acestuia din urmă asupra proiectului Legii educaţiei naţionale este conformă prevederilor Constituţiei.

Senatul a comunicat, cu Adresa nr. I-2.438 din 25 octombrie 2010, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 15.232 din 25 octombrie 2010, punctul său de vedere în sensul că sesizarea formulată este întemeiată.

Astfel, se arată că deşi, la o primă analiză a dispoziţiilor art. 114 din Constituţie, s-ar putea deduce că posibilitatea angajării răspunderii nu este supusă niciunei condiţii, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 1.557/2009, a statuat că posibilitatea Guvernului de a recurge la o astfel de procedură nu poate fi exercitată neîngrădit de către Guvern, întrucât admiterea unei asemenea ipoteze ar însemna eludarea principiului fundamental al separaţiei puterilor în stat. Prin urmare, în sensul interpretării date de Curtea Constituţională dispoziţiilor art. 114 din Constituţie, Guvernul nu poate recurge la procedura angajării răspunderii în faţa Parlamentului ori de câte ori constată că Parlamentul nu dezbate ori nu adoptă un proiect de lege pe cât de repede şi-ar dori sau când constată că dezbaterile legislative converg într-o direcţie nedorită de acesta, ci numai atunci când fie proiectul de lege respectiv nu a figurat în programul de guvernare - caz în care votul dat la învestitură nu mai este suficient, fie în cazul în care, faţă de programul de guvernare aprobat de Parlament prin acordarea votului de încredere, măsura legislativă respectivă a devenit imperios necesar a fi adoptată altfel decât prin procedurile legislative obişnuite. Or, prin decizia de a-şi angaja răspunderea asupra proiectului Legii educaţiei naţionale - în condiţiile în care, în prezent, la Senat, în calitate de Cameră decizională, se află în dezbaterea comisiilor permanente un proiect de lege cu acelaşi obiect de reglementare iniţiat de Guvern şi depus la Parlament în luna aprilie a acestui an, iar în programul de guvernare al actualului cabinet educaţia figurează ca o componentă esenţială a dezvoltării durabile pentru orice societate, ce reclamă o reflectare unitară, completă, sistematică şi coerentă a domeniului, cu participarea tuturor segmentelor sociale implicate în acest proces, Guvernul acţionează discreţionar, depăşindu-şi competenţele.

Se mai arată faptul că, potrivit art. 75 din Constituţie, numai prima Cameră competentă are obligaţia de a se pronunţa într-un anumit termen asupra unei iniţiative legislative aflate în dezbaterea sa, tocmai pentru a da posibilitatea Camerei decizionale să analizeze şi să dezbată - în alte termene decât cele impuse primei Camere - o iniţiativă legislativă. Se consideră că nu este întemeiat argumentul potrivit căruia structura politică a comisiei de specialitate nu mai permite adoptarea proiectului de lege aflat în dezbaterea Senatului, pentru că determinantă în adoptarea unei legi nu este structura politică a unei comisii permanente - care depune numai un raport - ci structura politică a unei Camere a Parlamentului, care în final este cea care adoptă o lege dincolo de soluţia prevăzută în raport. Se apreciază că actuala structură politică a Senatului nu numai că permite, dar poate şi impune o anumită soluţie legislativă convenabilă Guvernului.

Faţă de cele arătate, se apreciază că singura raţiune a deciziei Guvernului de a-şi angaja răspunderea în faţa Parlamentului asupra proiectului Legii educaţiei naţionale este aceea că, uzând de majoritatea parlamentară favorabilă, acesta doreşte să impună Parlamentului, în cazul de faţă Senatului, printr-o procedură rapidă, lipsită de orice fel de dezbateri, adoptarea unei legi, ceea ce reprezintă o înfrângere a competenţelor constituţionale ale Parlamentului.

În sfârşit, se mai susţine că decizia Guvernului încalcă şi prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie, care consacră caracterul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, atât în ceea ce priveşte considerentele, cât şi dispozitivul acestora. Se conchide în sensul că decizia Guvernului de a-şi angaja răspunderea în faţa Parlamentului asupra unei legi a educaţiei naţionale, în condiţiile în care Senatul este deja sesizat, în calitate de Cameră decizională, cu un proiect de lege care are acelaşi obiect de reglementare, este un act prin care se încalcă competenţele Parlamentului în materia legiferării.

Guvernul a comunicat, cu Adresa nr. 5/8.143/E.B. din 22 octombrie 2010, înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 15.161 din 22 octombrie 2010, punctul său de vedere în sensul că nu se poate reţine existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Parlament şi Guvern, nefiind în situaţia arogării de către Guvern a unor competenţe care aparţin altor autorităţi publice, în speţă Parlamentului.

Se arată în acest sens că însăşi Legea fundamentală consacră două instituţii juridice ce permit Guvernului să participe, în mod excepţional, la actul legiferării, şi anume angajarea răspunderii Guvernului şi delegarea legislativă.

Se susţine că nu au fost încălcate nici dispoziţiile constituţionale care consacră principiul separaţiei puterilor în stat, întrucât varianta pentru care Guvernul şi-a angajat răspunderea reprezintă tocmai forma adoptată de Camera Deputaţilor, valorificând astfel îmbunătăţirile aduse soluţiilor legislative iniţiale, ca urmare a amendamentelor şi dezbaterilor în cadrul acestei Camere a Parlamentului. În plus, conform art. 114 alin. (3) din Constituţie, la proiectul de lege pentru care Guvernul şi-a asumat răspunderea pot fi formulate amendamente, împrejurare care permite parlamentarilor să intervină în conţinutul efectiv al proiectului de lege.

Se mai arată că, în condiţiile în care la nivelul Senatului - în calitate de cameră decizională - proiectul a înregistrat un veritabil blocaj (sesizarea Senatului cu proiectul de lege având loc la data de 21 mai 2010) şi dată fiind necesitatea reglementării cu maximă celeritate, domeniul fiind de importanţă maximă, întreruperea procedurii de examinare şi dezbatere a proiectului de lege la nivelul Senatului poate fi apreciată drept legitimă şi oportună. Potrivit art. 327 din proiectul de lege examinat, acest act normativ ar urma să între în vigoare în termen de 30 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I. În plus, măsurile de reorganizare a învăţământului preuniversitar şi universitar pe care implementarea dispoziţiilor acestei legi le generează nu pot fi aplicate uno ictu, necesitând elaborarea şi adoptarea unei ample şi complexe legislaţii secundare în această materie, care să fie de natură să asigure aplicarea, de o manieră adecvată şi eficientă, a prevederilor legii. În consecinţă, "contextul în care ar urma să fie asumată răspunderea asupra proiectului Legii educaţiei naţionale prezintă neîndoielnic sensibile elemente de diferenţă faţă de momentul septembrie 2009, motivele relevate în Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.557/2009 fiind înlăturate".

În sfârşit, referitor la afirmaţia din sesizare, potrivit căreia Guvernul creează un precedent foarte periculos prin care se poate generaliza o practică de ocolire a dezbaterilor parlamentare, se arată că noul Cod civil a fost adoptat prin Legea nr. 287/2009, în temeiul prevederilor art. 114 alin. (3) din Constituţie, în urma angajării răspunderii Guvernului în faţa Camerei Deputaţilor şi Senatului, în şedinţa comună din data de 22 iunie 2009. Or, la acel moment, proiectul era adoptat la Senat, aflându-se în dezbaterea Camerei Deputaţilor, iar în raportul Comisiei juridice, de disciplină şi imunităţi a Camerei Deputaţilor, s-a constatat că proiectul de lege "a rămas fără obiect ca urmare a adoptării Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, prin angajarea răspunderii Guvernului".

II. Dezbaterile asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională au avut loc la data de 27 octombrie 2010 şi s-au desfăşurat potrivit prevederilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu citarea părţilor şi ascultarea concluziilor reprezentanţilor acestora. Au fost prezenţi autorul sesizării, preşedintele Senatului, domnul Mircea-Dan Geoană, reprezentantul Senatului, domnul Toni Greblă, preşedinte al Comisiei juridice, de disciplină şi imunităţi a Senatului, reprezentantul Camerei Deputaţilor, domnul profesor universitar doctor Gheorghe Iancu, şef al Serviciului juridic al Camerei Deputaţilor, precum şi reprezentantul Guvernului, doamna Cynthia Carmen Curt, consilier de stat. Susţinerile acestora au fost consemnate în încheierea de la acea dată, când Curtea, având în vedere dispoziţiile art. 51 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 47/1992, a dispus repunerea cauzei pe rol şi redeschiderea dezbaterilor, cu citarea părţilor implicate în conflict.

Dezbaterile au fost reluate la data de 3 noiembrie 2010, în prezenţa reprezentantului Senatului, domnul Toni Greblă, preşedinte al Comisiei juridice, de disciplină şi imunităţi a Senatului, a reprezentantului Camerei Deputaţilor, domnul profesor universitar doctor Gheorghe Iancu, şef al Serviciului juridic al Camerei Deputaţilor, şi a celui al Guvernului, doamna Cynthia Carmen Curt, consilier de stat.

Având cuvântul, reprezentantul Senatului, domnul Toni Greblă, arată că, în plus faţă de cele arătate la termenul anterior, doreşte să sublinieze o serie de elemente de natură să susţină opinia exprimată în sensul că în cauză există un conflict juridic de natură constituţională între Parlament şi Guvern.

Arată în acest sens că există o diferenţă de viziune între Guvern şi Senat cu privire la instituţia angajării răspunderii asupra unui proiect de lege. Astfel, viziunea Guvernului este absolutistă, în sensul că acest drept al Guvernului nu poate fi respins niciodată. Din perspectiva Senatului, în acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, dreptul Guvernului de a-şi angaja răspunderea cu privire la un proiect de lege nu este limitat, însă acesta trebuie astfel exercitat încât să nu paralizeze activitatea normală a Parlamentului. Citează în acest sens din Decizia nr. 1.557/2009 a Curţii Constituţionale, subliniind şi faptul că puterile statului nu trebuie să îşi rezolve conflictele decât în spiritul bunelor practici politice.

Mai arată că nu se justifică urgenţa recurgerii la această procedură, iar de esenţa angajării răspunderii, dincolo de caracterul complex al reglementării, este ca legea care intră în vigoare să aibă aplicabilitate imediată.

Reprezentantul Camerei Deputaţilor, domnul Gheorghe Iancu, arată că se menţin de către Camera Deputaţilor opiniile exprimate la termenul anterior, cu o serie de precizări: dacă există un conflict, acesta nu este între Parlament şi Guvern, ci, eventual, între Senat şi Guvern, deoarece nu există nicio sesizare a preşedintelui Camerei Deputaţilor cu privire la existenţa vreunui conflict; nu este vorba despre oprirea procedurii legislative la Senat, procesul legislativ fiind continuat în această Cameră; prin angajarea răspunderii, Guvernul a încercat să înlăture blocajul creat în Parlament, unde proiectul Legii educaţiei naţionale a stat mai mult de 6 luni; nu este vorba despre o arogare de competenţe de către Guvern, deoarece, potrivit art. 114 din Constituţie, acesta este singurul competent să îşi angajeze răspunderea; angajarea răspunderii se poate face în paralel cu dezbaterea legii în Parlament, sub acest aspect art. 114 din Constituţie neconţinând nicio distincţie, iar acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu o poate face. În concluzie, în cauză nu există conflict juridic de natură constituţională.

Reprezentantul Guvernului, doamna Cyntia Carmen Curt, arată că Guvernul îşi menţine toate argumentele expuse anterior. Arată că instanţa de contencios constituţional este chemată să exercite un control de conformitate, iar nu unul de oportunitate, precum şi faptul că bunele practici nu pot forma obiectul unui conflict. Procedura angajării răspunderii este la latitudinea exclusivă a Guvernului, iar, în ceea ce priveşte urgenţa reglementării, arată că aceasta există, în condiţiile în care Guvernul, pentru aplicarea acesteia, urmează să adopte peste 100 de acte normative.

În replică, reprezentantul Senatului arată că obiectul conflictului nu este acela că s-a blocat procedura legislativă, ci faptul că prin această procedură Guvernul a ocolit competenţa Parlamentului.

Preşedintele declară închise dezbaterile.

CURTEA,

examinând cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională, formulată de preşedintele Senatului, punctele de vedere ale Senatului, Camerei Deputaţilor şi Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile reprezentanţilor autorităţilor publice aflate în conflict, dispoziţiile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, reţine următoarele:

III. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. e) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 34 şi 35 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Parlamentul României şi Guvern privitor la "oprirea procedurii legislative de la Senat a proiectului Legii educaţiei naţionale şi angajarea răspunderii de către Guvern asupra acestui proiect."

Examinând modul de derulare a procesului legislativ cu privire la proiectul Legii educaţiei naţionale, se constată următoarele:

● în exercitarea dreptului său constituţional de iniţiativă legislativă, prevăzut de art. 74 din Legea fundamentală, Guvernul a transmis Camerei Deputaţilor, în calitate de primă Cameră sesizată, proiectul Legii educaţiei naţionale, la data de 12 aprilie 2010;

● la data de 19 mai 2010, proiectul a fost adoptat de Camera Deputaţilor, sub titlul "Legea educaţiei naţionale şi învăţarea pe tot parcursul vieţii", fiind înaintat Senatului, în calitate de Cameră decizională, la aceeaşi dată;

● la Senat proiectul a fost înregistrat sub nr. L 344/26 mai 2010, fiind declanşată procedura de dezbatere în Comisiile de specialitate sesizate în fond sau pentru aviz; ultima menţiune din fişa actului aflată pe site-ul acestei Camere se referă la data de 22 iunie 2010 şi priveşte avizul de la Comisia pentru buget, finanţe, activitate bancară şi piaţă de capital. În cuprinsul sesizării formulate de preşedintele Senatului se arată că proiectul de lege se află din data de 26 mai 2010 la Comisia pentru învăţământ, ştiinţă, tineret şi sport, comisie care nu a putut finaliza dezbaterile datorită complexităţii proiectului;

● în şedinţa de Guvern din data de 12 octombrie 2010, la 6 luni de la data transmiterii proiectului de lege către Parlament, Guvernul a hotărât angajarea răspunderii asupra proiectului Legii educaţiei naţionale, apreciată ca fiind "o lege extrem de importantă pentru modernizarea învăţământului românesc", parte componentă a procesului de reformă a statului;

● în şedinţa comună a Birourilor permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului din ziua de 18 octombrie 2010, înainte de sesizarea Curţii Constituţionale de către preşedintele Senatului, a fost discutată solicitarea Guvernului, transmisă de primul-ministru al României, cu privire la angajarea răspunderii asupra Legii educaţiei naţionale şi declanşarea procedurilor parlamentare necesare, stabilindu-se următorul calendar pentru angajarea răspunderii: luni, 25 octombrie 2010, orele 15.00, depunere de amendamente; joi, 28 octombrie 2010, şedinţa comună a celor două Camere ale Parlamentului în vederea angajării răspunderii Guvernului;

● la data de 19 octombrie 2010, preşedintele Senatului a transmis Curţii Constituţionale sesizarea pentru soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională dintre Parlamentul României şi Guvern privitor la "oprirea procedurii legislative de la Senat a proiectului Legii educaţiei naţionale şi angajarea răspunderii de către Guvern asupra acestui proiect."

IV. În ceea ce priveşte noţiunea de conflict juridic de natură constituţională dintre autorităţi publice, Curtea Constituţională a statuat, prin Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 17 februarie 2005, că acesta presupune "acte sau acţiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe îşi arogă puteri, atribuţii sau competenţe, care, potrivit Constituţiei, aparţin altor autorităţi publice, ori omisiunea unor autorităţi publice, constând în declinarea competenţei sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligaţiile lor". De asemenea, prin Decizia nr. 97 din 7 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 169 din 5 martie 2008, Curtea a reţinut: "Conflictul juridic de natură constituţională există între două sau mai multe autorităţi şi poate privi conţinutul ori întinderea atribuţiilor lor decurgând din Constituţie, ceea ce înseamnă că acestea sunt conflicte de competenţă, pozitive sau negative, şi care pot crea blocaje instituţionale." În sfârşit, Curtea a mai statuat că textul art. 146 lit. e) din Constituţie "stabileşte competenţa Curţii de a soluţiona în fond orice conflict juridic de natură constituţională ivit între autorităţile publice, iar nu numai conflictele de competenţă născute între acestea". (Decizia nr. 270 din 10 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 15 aprilie 2008).

Faţă de circumstanţierea realizată în jurisprudenţa citată cu privire la atribuţia conferită Curţii Constituţionale de art. 146 lit. e) din Constituţie, rezultă că în prezenta cauză Curtea urmează să se pronunţe cu privire la faptul dacă, prin angajarea răspunderii cu privire la un proiect de lege aflat în dezbatere parlamentară, proiect al cărui iniţiator este, adoptat ulterior de Camera Deputaţilor, Guvernul şi-a arogat competenţe care, potrivit Constituţiei, nu îi aparţin, a încălcat competenţa Parlamentului de unică autoritate legiuitoare, ori a creat orice alt conflict juridic de natură constituţională.

V. Analizând textele constituţionale de referinţă, se constată următoarele:

Potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţie, "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării".

Potrivit art. 102 alin. (1) din Constituţie, "Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice".

Raporturile dintre cele două autorităţi sunt guvernate de dispoziţiile art. 1 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora "Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale".

Potrivit art. 114 alin. (1) din Constituţie "Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţă comună, asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege". Acest text constituţional este reglementat în cap. IV al titlului III din Legea fundamentală, capitol intitulat "Raporturile Parlamentului cu Guvernul".

Din interpretarea textelor constituţionale arătate, precum şi a modului în care legiuitorul constituant a înţeles să le situeze în chiar structura Legii fundamentale, rezultă că legiferarea pe calea angajării răspunderii de către Guvern are caracter de excepţie. Aşa cum a statuat Curtea în jurisprudenţa sa, respectiv prin Decizia nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 40 din 19 ianuarie 2010, "la această modalitate simplificată de legiferare trebuie să se ajungă în extremis, atunci când adoptarea proiectului de lege în procedura obişnuită sau în procedura de urgenţă nu mai este posibilă ori atunci când structura politică a Parlamentului nu permite adoptarea proiectului de lege în procedură uzuală sau de urgenţă". Prin aceeaşi decizie, Curtea a mai statuat că "angajarea răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege urmăreşte ca acesta să fie adoptat în condiţii de maximă celeritate, conţinutul reglementării vizând stabilirea unor măsuri urgente într-un domeniu de maximă importanţă, iar aplicarea acestora trebuie să fie imediată. [...] Prin urmare, chiar dacă la prima vedere posibilitatea angajării răspunderii nu este supusă niciunei condiţii, oportunitatea şi conţinutul iniţiativei rămânând teoretic la aprecierea exclusivă a Guvernului, acest lucru nu poate fi absolut, pentru că exclusivitatea Guvernului este opozabilă numai Parlamentului, şi nu Curţii Constituţionale ca garant al supremaţiei Legii fundamentale".

Pornind de la aceste considerente de principiu desprinse din jurisprudenţa sa, care circumscriu în mod categoric condiţiile în care Guvernul îşi poate angaja răspunderea asupra unui proiect de lege, şi văzând dispoziţiile art. 1 alin. (4), art. 61 alin. (1), art. 102 alin. (1) şi art. 114 alin. (1) din Constituţie, Curtea constată că angajarea răspunderii Guvernului asupra proiectului Legii educaţiei naţionale, aflat în dezbatere parlamentară, respectiv la Senat, în calitate de Cameră decizională, nu îşi găseşte nicio motivare.

Astfel, nu subzistă condiţia urgenţei care să fi determinat o astfel de măsură din partea Guvernului, câtă vreme măsurile prevăzute în proiectul de lege intră în efectivitate începând cu anul şcolar 2011-2012, iar unele dintre acestea chiar cu anul şcolar 2012-2013 [potrivit art. 361 alin. (3) din proiect].

Sub acest aspect, nu poate fi reţinut argumentul exprimat în punctul de vedere al Guvernului în sensul că "proiectul a înregistrat un veritabil blocaj în condiţiile în care sesizarea Senatului cu proiectul de lege a avut loc la data de 21 mai 2010" şi nici încercarea de acreditare a ideii că termenul de legiferare în această Cameră este excesiv. Curtea observă, în acest sens, faptul că art. 75 din Constituţie nu stabileşte niciun termen cu privire la dezbaterea proiectelor de lege în Camera decizională şi niciun criteriu pentru a aprecia cu privire la caracterul rezonabil al termenului în care se finalizează procesul legislativ în această Cameră, tocmai în considerarea caracterului său decizional.

Curtea constată, de asemenea, că, potrivit art. 76 alin. (3) din Constituţie, "La cererea Guvernului sau din proprie iniţiativă, Parlamentul poate adopta proiecte de legi sau propuneri legislative cu procedură de urgenţă, stabilită potrivit regulamentului fiecărei Camere". Or, din actele depuse la dosar nu a fost identificat niciun demers al Guvernului, adresat Senatului, pentru dezbaterea proiectului de lege în procedură de urgenţă. Prin urmare, afirmaţia Guvernului, în sensul că această dezbatere a fost tergiversată, nu se susţine.

Din examinarea documentelor depuse la dosar de reprezentantul Senatului, respectiv un act centralizator cu privire la "participanţii la dezbaterile proiectului de lege - Legea educaţiei naţionale L344/2010", precum şi un "Document de lucru la proiectul de lege - Legea educaţiei naţionale şi învăţarea pe tot parcursul vieţii", rezultă, cu evidenţă, două concluzii:

a)la 11 din cele 29 de şedinţe de dezbatere a Proiectului de lege la Senat, desfăşurate în perioada 1 iunie 20107 octombrie 2010, a participat ca reprezentant al Guvernului chiar ministrul educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului;

b)în cadrul Comisiei pentru învăţământ, ştiinţă, tineret şi sport, atât proiectul de lege, cât şi amendamentele propuse au fost supuse dezbaterii, Comisia desfăşurând, în acest sens, o activitate corespunzătoare.

Nu există, prin urmare, nicio dovadă a vreunui blocaj sau a unei inactivităţi parlamentare, cu referire la proiectul de lege în discuţie. În plus, la aprecierea termenului de dezbatere a legii la Senat (termen care, aşa cum s-a observat, nu este limitat de dispoziţiile Legii fundamentale) trebuie avut în vedere că acesta s-a suprapus în mare măsură cu perioada vacanţei parlamentare, respectiv în ceea ce priveşte intervalul 30 iunie - 1 septembrie 2010.

Astfel fiind, angajarea răspunderii Guvernului asupra proiectului Legii educaţiei naţionale încalcă prevederile art. 114 din Constituţie, în sensul jurisprudenţei Curţii Constituţionale. Şi în această cauză, ca şi în cea deferită Curţii şi soluţionată prin Decizia nr. 1.557/2009, ocolirea procedurii de examinare şi dezbatere a proiectului de lege, atât în cadrul comisiilor de specialitate, cât şi în plenul fiecărei Camere a Parlamentului, potrivit competenţelor stabilite de art. 75 din Constituţie, şi recurgerea la angajarea răspunderii asupra unui proiect de lege nu îşi găsesc o motivare nici în fapt, nici în drept.

Întărind cele reţinute în decizia anterior menţionată, Curtea observă şi reţine că acceptarea ideii potrivit căreia Guvernul îşi poate angaja răspunderea asupra unui proiect de lege în mod discreţionar, oricând şi în orice condiţii, ar echivala cu transformarea acestei autorităţi în autoritate publică legiuitoare, concurentă cu Parlamentul în ceea ce priveşte atribuţia de legiferare. Or, o astfel de interpretare dată dispoziţiilor art. 114 din Legea fundamentală este în totală contradicţie cu cele statuate de Curtea Constituţională în jurisprudenţa citată şi, prin urmare, în contradicţie cu prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie, care consacră obligativitatea erga omnes a deciziilor Curţii Constituţionale, şi încalcă în mod flagrant dispoziţiile art. 1 alin. (4) şi art. 61 alin. (1) din Constituţie.

Din această perspectivă, Curtea constată că angajarea răspunderii Guvernului asupra proiectului Legii educaţiei naţionale, în condiţiile în care proiectul de lege se afla în proces de legiferare la Senat, în calitate de Cameră decizională, a declanşat un conflict juridic de natură constituţională între Guvern şi Parlament, întrucât prin exercitarea de către Guvern a unei competenţe, cu nerespectarea cadrului constituţional care o circumstanţiază, s-a încălcat competenţa Parlamentului de unică autoritate legiuitoare.

Legitimarea unui astfel de act, cu argumentul că art. 114 din Constituţie nu face nicio distincţie cu privire la posibilitatea Guvernului de a-şi angaja răspunderea, argument fundamentat pe ideea că tot ce nu este interzis este permis, ar putea conduce, în final, la crearea unui blocaj instituţional, în sensul că Parlamentul ar fi în imposibilitate de a legifera, adică de a-şi exercită rolul său fundamental, de unică autoritate legiuitoare.

Curtea subliniază în acest context importanţa, pentru buna funcţionare a statului de drept, a colaborării dintre puterile statului, care ar trebui să se manifeste în spiritul normelor de loialitate constituţională, comportamentul loial fiind o prelungire a principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat. Astfel, în situaţia în care Parlamentul este sesizat cu un proiect de lege deosebit de complex, apreciat însă de Guvern ca fiind vital pentru programul său de guvernare, ceea ce presupune şi o anumită urgenţă, şi faţă de faptul că textul constituţional de referinţă, respectiv art. 75 din Constituţie, nu prevede niciun termen în care Camera decizională trebuie să se pronunţe asupra proiectului de lege adoptat de prima Cameră sesizată, buna desfăşurare a procesului de legiferare şi atingerea finalităţii sale, respectiv realizarea actului de guvernare în conformitate cu voinţa poporului, exercitată prin reprezentanţii săi, care constituie Parlamentul, este condiţionată şi de colaborarea dintre Guvern şi Parlament.

Sub aspectul părţilor implicate în conflict, Curtea constată că acestea sunt Guvernul şi Parlamentul, iar nu Guvernul şi Senatul, chiar dacă sesizarea preşedintelui Senatului nu a fost însuşită şi de preşedintele Camerei Deputaţilor, deoarece, din perspectiva procesului legislativ, această distincţie nu prezintă relevanţă. Legea reprezintă actul juridic al Parlamentului, procesul de adoptare a acesteia vizând nu numai adoptarea în una dintre Camere, ci şi parcurgerea întregii proceduri parlamentare.

Cu privire la solicitarea autorului sesizării, în sensul că instanţa de contencios constituţional să oblige Guvernul să renunţe la procedura angajării răspunderii, Curtea constată că această cerere excedează competenţei sale, soluţia aparţinând în exclusivitate autorităţilor publice aflate în conflict.

Având în vedere considerentele expuse în prezenta decizie, dispoziţiile art. 146 lit. e) din Constituţie, precum şi prevederile art. 11 alin. (1) lit. A.e), ale art. 34 şi 35 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale,

Cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Constată că angajarea răspunderii de către Guvern în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în temeiul art. 114 alin. (1) din Constituţie, asupra proiectului Legii educaţiei naţionale este neconstituţională şi a declanşat un conflict juridic de natură constituţională între Guvern şi Parlament, întrucât proiectul de lege se află în proces de legiferare la Senat, în calitate de Cameră decizională.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Parlamentului României şi Guvernului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Dezbaterea a avut loc la data de 3 noiembrie 2010 şi la aceasta au participat: Augustin Zegrean, preşedinte, Aspazia Cojocaru, Acsinte Gaspar, Petre Lăzăroiu, Mircea Ştefan Minea, Iulia Antoanella Motoc, Ion Predescu, Puskas Valentin Zoltan şi Tudorel Toader, judecători.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Prim-magistrat-asistent,

Marieta Safta

OPINIE CONCURENTĂ

Înainte de orice comentariu, îmi menţin concluzia că, prin angajarea răspunderii Guvernului asupra proiectului Legii educaţiei naţionale, în timp ce acesta se afla în dezbaterea Senatului în calitate de Cameră decizională după ce anterior fusese adoptat de Camera Deputaţilor prin votul final, s-a declanşat un conflict juridic de natură constituţională între cele două autorităţi, respectiv Guvernul României şi Parlamentul României, prin Senatul României.

1.În ceea ce priveşte noţiunea de conflict juridic de natură constituţională dintre autorităţi publice, Curtea Constituţională a statuat, prin Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 17 februarie 2005, că acesta presupune "acte sau acţiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe îşi arogă puteri, atribuţii sau competenţe, care, potrivit Constituţiei, aparţin altor autorităţi publice, ori omisiunea unor autorităţi publice, constând în declinarea competenţei sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligaţiile lor".

Sub acest aspect, trebuie să acceptăm ideea că un atare conflict între autorităţile statului poate exista, dovada cea mai concludentă fiind aceea că însăşi Constituţia îl prevede.

2.Actul juridic al angajării răspunderii Guvernului asupra proiectului Legii educaţiei naţionale îl constituie Hotărârea Guvernului trimisă Parlamentului, prin scrisoarea din 13 octombrie 2010; Guvernul României a adresat la 13 octombrie o scrisoare Parlamentului României, prin care a hotărât să îşi angajeze răspunderea asupra proiectului Legii educaţiei naţionale, angajare întemeiată pe dispoziţiile art. 114 alin. (1) din Constituţie. Apreciez însă că nu actul în sine al angajării răspunderii Guvernului a declanşat conflictul juridic de natură constituţională între cele două autorităţi, ci modalităţile şi împrejurările concrete în care a fost exprimat (la momentul angajării, proiectul Legii educaţiei naţionale fusese adoptat de către Camera Deputaţilor, prin votul final al deputaţilor, iar la Senat parcursese o parte importantă din procedură).

De altfel, a admite că actul angajării răspunderii Guvernului ar declanşa, de principiu, un conflict juridic de natură constituţională între Parlament şi Guvern ar însemna să admitem că dispoziţiile art. 114 alin. (1) din Constituţie sunt inaplicabile, fapt de neacceptat într-o democraţie.

3.Pe de altă parte, angajarea răspunderii Guvernului nu poate fi catalogată ca fiind neconstituţională pentru că, pe de o parte, are temei constituţional [art. 114 alin. (1) din Constituţie], iar, pe de altă parte, neconstituţionalitatea poate purta asupra unei legi, asupra unui tratat sau asupra unui regulament al celor două Camere etc. în niciun caz însă nu poate purta asupra unui proiect de lege (în speţă, angajarea răspunderii Guvernului viza un proiect de lege), sau asupra unui act juridic unilateral, cum a fost Hotărârea Guvernului de angajare a răspunderii pe proiectul Legii educaţiei naţionale, chiar dacă acest act juridic ar avea caracter normativ.

De aceea, Curtea trebuia să se pronunţe asupra cererii Preşedintelui Senatului (astfel cum rezultă din chiar petitul acţiunii), şi anume "de a soluţiona conflictul juridic de natură constituţională dintre Parlamentul României, pe de o parte, şi Guvern, ca autoritate publică a puterii executive, pe de altă parte, conflict declanşat prin oprirea procesului legislativ de la Senat cu proiectul Legii educaţiei naţionale şi angajarea răspunderii de către Guvern asupra acestui proiect".

Curtea trebuia să se pronunţe, de asemenea, chiar în dispozitivul deciziei, şi pe solicitarea preşedintelui Senatului formulată în finalul sesizării, şi nu să trateze această solicitare în considerentele deciziei. Solicitarea, chiar dacă nu figura ca un capăt distinct de cerere, nu putea fi ignorată, citez: "rog Curtea Constituţională să constate existenţa conflictului juridic de natură constituţională între Guvernul României şi Parlament cu privire la proiectul Legii educaţiei naţionale şi să oblige Guvernul să renunţe la procedura angajării răspunderii" (subl. ns.)

Din compararea celor două texte (petitul acţiunii şi solicitarea din finalul sesizării) rezultă, în accepţiunea autorului, că soluţionarea conflictului presupune, pe de o parte, constatarea existenţei conflictului şi, pe de altă parte, obligarea Guvernului de a renunţa la procedura angajării răspunderii.

Sub acest aspect, trebuie subliniat însă că sintagma "soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice" din cuprinsul art. 146 lit. e) din Constituţie are un alt înţeles decât în dreptul comun, chiar dacă şi Curtea Constituţională este o instanţă, şi anume o instanţă de contencios constituţional.

În dreptul comun, pornind chiar de la dispoziţiile art. 1-4 din titlul I al Codului de procedură civilă - Competenţa după materie, se poate observa că legiuitorul foloseşte sintagma "judecă... toate procesele şi cererile...", ceea ce semnifică, pe de o parte, că într-o cauză determinată judecătorul de drept comun spune dreptul (dă dreptate uneia sau alteia din părţi), iar, pe de altă parte, obligă una din părţi la o anumită conduită - să dea, să facă sau să nu facă ceva.

În atribuţiile instanţei de contencios constituţional, astfel cum acestea sunt prevăzute de dispoziţiile art. 146 din Constituţie, nu poate fi identificată nicio situaţie în care Curtea să poată obliga o autoritate la o anume conduită, fiind lipsită în acest sens de prerogativa executării silite.

Prin urmare, soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională nu presupune obligarea de către Curte a uneia sau alteia dintre părţi la o anumită conduită. În considerentele deciziei, Curtea însăşi recunoaşte că cererea prin care se solicită obligarea Guvernului de a renunţa la procedura angajării răspunderii excedează competenţei sale. Se şi poate observa că după sesizarea Curţii Constituţionale de către preşedintele Senatului, Parlamentul, prin Birourile celor două Camere, au permis Guvernului să îşi angajeze răspunderea, fixând şi data prezentării proiectului de lege de către Guvern, iar Guvernul a şi uzat de această permisiune, angajându-şi practic răspunderea.

Această împrejurare poate conduce şi la concluzia atenuării conflictului între cele două autorităţi, motiv pentru care, în dispozitivul deciziei sus-menţionate nu trebuia să figureze sintagma "angajarea răspunderii este neconstituţională şi a declanşat un conflict", ci doar constatarea declanşării şi existenţei conflictului prin angajarea răspunderii Guvernului.

De altfel, în cuprinsul acţiunii, autorul sesizării nu solicită Curţii să constate că "angajarea răspunderii Guvernului pe proiectul Legii educaţiei naţionale este neconstituţională".

O atare solicitare nici nu ar fi fost posibilă, dat fiind că, aşa cum am arătat mai înainte, nu angajarea răspunderii în sine a Guvernului pe proiectul unei legi este neconstituţională, ci doar produsul acestei angajări - proiectul legii care, ca urmare a angajării răspunderii Guvernului, devine lege prin parcurgerea procedurilor parlamentare.

Judecător,

Petre Lăzăroiu

OPINIE SEPARATĂ

În dezacord cu opinia majoritară, considerăm că sesizarea formulată de preşedintele Senatului prin care s-a solicitat Curţii Constituţionale, în temeiul dispoziţiilor art. 146 lit. e) din Constituţie, precum şi ale art. 11 alin. (1) pct. A lit. e) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, să constate existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Parlamentul României şi Guvern, conflict declanşat prin oprirea procedurii legislative de la Senat a proiectului Legii educaţiei naţionale şi angajarea răspunderii de către Guvern asupra acestui proiect, nu întruneşte condiţiile necesare constatării unui conflict juridic de natură constituţională pentru următoarele motive:

I. În ceea ce priveşte noţiunea de conflict juridic de natură constituţională dintre autorităţi publice, Curtea Constituţională constată că, prin Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 17 februarie 2005, a statuat că acesta presupune "acte sau acţiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe îşi arogă puteri, atribuţii sau competenţe, care, potrivit Constituţiei, aparţin altor autorităţi publice, ori omisiunea unor autorităţi publice, constând în declinarea competenţei sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligaţiile lor".

Aşadar, conflictul juridic de natură constituţională se poate declanşa între două sau mai multe autorităţi şi poate privi conţinutul ori întinderea atribuţiilor lor decurgând din Constituţie, ceea ce înseamnă că acestea sunt conflicte de competenţă, pozitive sau negative, şi care pot crea blocaje instituţionale.

Pentru soluţionarea cererii ce formează obiectul dosarului de faţă, Curtea Constituţională trebuia să se raporteze la textele din Legea fundamentală incidente pentru a determina competenţa celor două autorităţi implicate: Parlamentul României şi Guvernul României.

Potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţie, "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării".

Potrivit art. 102 alin. (1) din Constituţie, "Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice".

Realizarea programului de guvernare acceptat de Parlament presupune şi promovarea, respectiv adoptarea de acte normative pentru reglementarea relaţiilor sociale vizate la elaborarea acestui program. În ceea ce priveşte legile, promovarea acestora se poate realiza de către Guvern prin exercitarea dreptului său de iniţiativă legislativă, în condiţiile art. 74 din Constituţie ("iniţiativa legislativă aparţine, după caz, Guvernului, deputaţilor, senatorilor sau unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot [...]), urmată de dezbaterea legii în cadrul procedurii legislative ordinare, sau prin angajarea răspunderii în faţa Parlamentului, în condiţiile art. 114 din Constituţie ("Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţă comună, asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege"), urmată de dezbaterea unei probleme eminamente politice, legată de rămânerea sau demiterea Guvernului.

Cele două instituţii - iniţiativa legislativă şi angajarea răspunderii - dau expresie unor competenţe constituţionale ale Guvernului şi nu se exclud una pe cealaltă.

Cât priveşte situaţia care a fost dedusă examinării Curţii, respectiv angajarea răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege, decisă după momentul sesizării Parlamentului cu acelaşi proiect, pe calea exercitării iniţiativei legislative, niciunul dintre textele constituţionale nu stabileşte reguli sau interdicţii. În lipsa unor dispoziţii constituţionale, exprese ori implicite, care să condiţioneze sau să restricţioneze în vreun fel libertatea Guvernului de a alege să îşi asume răspunderea pe un proiect de lege în faţa Parlamentului, atunci când apreciază că o asemenea măsură se impune [asumându-şi, în mod evident, riscurile corelative descrise de art. 114 alin. (2) din Constituţie], apreciem că nu există temeiul legal sau constituţional care să distingă cu privire la originea proiectului de lege, respectiv un proiect de lege propriu ori unul preluat din una dintre Camerele parlamentare, sau cu privire la conţinutul/materia de reglementare a proiectului de lege care face obiectul angajării răspunderii Guvernului.

Raporturile dintre cele două autorităţi sunt însă guvernate de principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţie, care implică nu numai ideea de colaborare, ci şi de control, prin mijloace constituţionale specifice. Unul dintre mijloacele juridice de realizare a funcţiei de control a Parlamentului asupra Guvernului îl constituie moţiunea de cenzură, ce constituie forma cea mai gravă de sancţiune ce poate fi aplicată Guvernului de către Parlament. În situaţia angajării răspunderii Guvernului în faţa Parlamentului asupra unui proiect de lege, Guvernul poate fi demis "dacă o moţiune de cenzură, depusă în termen de 3 zile de la prezentarea programului, a declaraţiei de politică generală sau a proiectului de lege, a fost votată în condiţiile articolului 113" ("cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor").

Având în vedere dispoziţiile constituţionale invocate, considerăm că decizia Guvernului de angajare a răspunderii asupra proiectului Legii educaţiei naţionale, chiar dacă a fost precedată de promovarea unei iniţiative legislative cu privire la un proiect cu acelaşi titlu, nu poate fi catalogată ca un act de arogare a unor puteri, atribuţii sau competenţe care, potrivit Constituţiei, aparţin Parlamentului. Este evident că Guvernul exercită în acest fel o competenţă prevăzută în mod expres de prevederile art. 114 din Legea fundamentală.

În plus, în condiţiile în care varianta proiectului de lege pentru care Guvernul şi-a angajat răspunderea reprezintă tocmai forma adoptată de Camera Deputaţilor (iar nu forma iniţială a proiectului), se poate constata, practic, o însuşire de către Guvern a deciziei luate de una dintre cele două componente ale forului legislativ.

Din această perspectivă, problema raporturilor de ordin constituţional în cauza supusă analizei Curţii se cantonează în principal în sfera relaţiilor dintre Guvern şi Senat. Se invocă sub acest aspect faptul că Guvernul nu putea decide retragerea proiectului câtă vreme acesta fusese deja adoptat de Camera Deputaţilor. Or, decizia de angajare a răspunderii Guvernului nu poate fi interpretată ca fiind o decizie de retragere a proiectului de lege, ci, dimpotrivă, un act de promovare a acestuia, în stadiul existent la data angajării răspunderii, adică în forma adoptată de Camera Deputaţilor.

Mai mult, art. 114 din Constituţie stabileşte posibilitatea depunerii de amendamente la proiectul de lege, precum şi, aşa cum s-a arătat, posibilitatea demiterii Guvernului pe calea moţiunii de cenzură. Această instituţie constituţională determină, în esenţă, ca decizia de continuare a procesului legislativ la Senat cu privire la acest proiect să fie condiţionată tot de poziţia şi decizia Parlamentului, exprimată cu prilejul angajării răspunderii Guvernului.

Dincolo de aceste raţiuni teoretice, nu putem face abstracţie de împrejurarea că, în concret, nu este întrunită una dintre condiţiile existenţei conflictului juridic de natură constituţională şi anume nu există blocaj instituţional. Astfel, în şedinţa comună a Birourilor permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului din ziua de 18 octombrie 2010, a fost discutată solicitarea Guvernului, transmisă de primul-ministru, cu privire la angajarea răspunderii asupra Legii educaţiei naţionale şi declanşarea procedurilor parlamentare necesare, stabilindu-se calendarul aferent. Astfel, a fost fixat termenul pentru depunerea de amendamente până pe data de 25 octombrie 2010, orele 15.00, iar în data de 28 octombrie 2010 a avut loc şedinţa comună a celor două Camere ale Parlamentului în vederea angajării răspunderii Guvernului.

Aşa fiind, prin discutarea solicitării Guvernului cu privire la angajarea răspunderii asupra Legii educaţiei naţionale şi stabilirea calendarului privind procedurile parlamentare aferente, Parlamentul nu a avut o conduită din care să rezulte o stare de conflict juridic de natură constituţională. Chiar dacă s-ar accepta ipoteza unui atare conflict, declanşat de solicitarea primului-ministru al Guvernului, prin conduita sa ulterioară, autoritatea legiuitoare a dezamorsat această stare, parcurgând procedurile parlamentare şi evitând, deci, un blocaj instituţional.

Prin urmare, constatăm că din coroborarea dispoziţiilor constituţionale incidente în cauză, şi anume art. 1 alin. (5), art. 61 alin. (1) şi art. 114 alin. (1) şi (2), rezultă - indubitabil - că Parlamentul este şi rămâne unica autoritate legiuitoare şi în cazul asumării răspunderii de către Guvern, întrucât procedura asumării răspunderii de către Guvern se derulează în faţa camerelor reunite ale Parlamentului şi se desfăşoară sub supravegherea şi controlul forului legislativ suprem, care are la îndemână, în virtutea prevederilor constituţionale exprese ale art. 114 alin. (2), posibilitatea demiterii Guvernului printr-o moţiune de cenzură.

Având în vedere considerentele expuse, apreciem că nu există un conflict juridic de natură constituţională între Parlamentul României şi Guvern în legătură cu decizia Guvernului de angajare a răspunderii cu privire la Legea educaţiei naţionale.

II. În ceea ce priveşte aspectele referitoare la problema constituţionalităţii angajării răspunderii Guvernului asupra proiectului Legii educaţiei naţionale, cu referire în mod concret la acest proiect, aspecte invocate în cadrul sesizării şi susţinute cu argumente desprinse din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, considerăm că acestea nu pot face obiectul analizei în cadrul soluţionării presupusului conflict juridic de natură constituţională cu care Curtea a fost sesizată.

Chiar dacă în urma analizei realizate, prin opinia majoritară a judecătorilor Curţii, s-a constatat că există un conflict de natură constituţională, Curtea nu îşi poate extinde controlul şi asupra constituţionalităţii angajării răspunderii Guvernului. Aceste aspecte pot face obiectul unei eventuale examinări a Legii educaţiei naţionale, sub aspectul constituţionalităţii extrinseci a legii adoptate prin angajarea răspunderii Guvernului, examinare care poate fi realizată în exercitarea altei atribuţii constituţionale, respectiv cea prevăzută de art. 146 lit. a) din Constituţie. Aceasta deoarece controlul de constituţionalitate se poate exercita exclusiv asupra unei legi adoptate de Parlament, înainte de promulgare, decizia Curţii prin care s-ar constata neconstituţionalitatea acesteia având ca efect întoarcerea legii în Parlament, care este obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale.

Or, Decizia nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010 prin care se statuează asupra neconstituţionalităţii angajării răspunderii Guvernului asupra proiectului de lege în discuţie, pe baza interpretării date de Curte dispoziţiilor art. 114 din Constituţie în Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 40 din 19 ianuarie 2010, realizează un control de constituţionalitate al acestei legi aflate în stadiul de proiect, ceea ce este inadmisibil.

Mai mult, invocarea ca şi precedent jurisdicţional a Deciziei nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009, pronunţată în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie, cu privire la o lege adoptată de Parlament, şi a argumentelor pe care aceasta s-a întemeiat este nu numai rezultatul unei viziuni pro causa a celor care formează opinia majoritară, ci este menită să creeze o gravă confuzie cu privire la atribuţiile Curţii Constituţionale, care sunt strict delimitate de prevederile Legii fundamentale.

Pe de altă parte, în considerentele deciziei opinia majoritară statuează că Guvernul nu poate fi obligat să renunţe la procedura angajării răspunderii, întrucât continuarea procedurii, inclusiv dezbaterea moţiunii de cenzură, este atributul celor două autorităţi implicate, ceea ce, în opinia semnatarilor acestei opinii separate, înseamnă că procedura poate fi continuată.

În concluzie, apreciem că dispozitivul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010 constituie o evidentă depăşire a competenţei Curţii Constituţionale şi, în mod direct, o încălcarea a prevederilor art. 1 alin. (5), art. 142 alin. (1), art. 146 lit. e) şi art. 147 alin. (2) din Constituţie.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Judecători,

Iulia Antoanella Motoc

Mircea Ştefan Minea

Puskas Valentin Zoltan