Decizie nr. 270 din 10 martie 2008

I. Prin Cererea cu nr. 257 din 6 februarie 2008, preşedintele Camerei Deputaţilor a solicitat Curţii Constituţionale soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională dintre Preşedintele României, Ministerul Justiţiei şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi Parlamentul României, pe de altă parte.

Cererea se întemeiază pe prevederile art. 146 lit. e) din Constituţie şi ale art. 34 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 1.088 din 7 februarie 2008 şi formează obiectul Dosarului nr. 172E/2008.

În motivarea cererii se susţin, în esenţă, următoarele:

–în fapt, la data de 16 ianuarie 2008, Preşedintele României a transmis Ministerului Justiţiei cererile de începere a urmăririi penale a patru membri sau foşti membri ai Guvernului, care au şi calitatea de parlamentari, respectiv Adrian Năstase, Miron Mitrea, Paul Păcuraru şi Codruţ Sereş. În consecinţă, pentru a se pronunţa cu privire la acestea, în temeiul art. 109 alin. (2) din Constituţie, preşedinţii celor două Camere au cerut ministrului interimar al justiţiei şi procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie solicitările de începere a urmăririi penale însoţite de dosarele cauzelor. Ministerul Justiţiei a înaintat cererile, însoţite de referatele procurorilor de caz, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, "fiind de notorietate că acest lucru s-a petrecut la presiunea Preşedintelui Traian Băsescu". În interviurile acordate presei scrise şi audiovizuale, procurorul general şi procurorul şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie au declarat că învestirea miniştrilor se realizează exclusiv prin cererile formulate de Preşedintele României, indiferent dacă aceştia, membri sau foşti membri ai Guvernului, sunt şi parlamentari, iar cu Scrisoarea nr. 466/C/288 Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat preşedintelui Camerei Deputaţilor că nu există temei legal pentru înaintarea dosarelor de urmărire penală. Autorul cererii consideră că prin această decizie procurorul general şi procurorul şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie "au anulat atributul Parlamentului de a decide asupra începerii urmăririi penale împotriva foştilor şi actualilor membri ai Guvernului care îndeplinesc şi funcţia de senator sau de deputat";

–în drept, susţinerea reprezentanţilor Ministerului Public, potrivit căreia sesizarea Parlamentului nu mai este necesară întrucât art. 16 din Legea nr. 115/1999 a fost declarat neconstituţional, astfel că este suficientă decizia Preşedintelui României, "este superficială şi vădit nelegală", precum şi "contrară principiilor constituţionale cu privire la separaţia puterilor şi răspunderea ministerială". Aceasta, deoarece art. 109 alin. (2) din Constituţie, precum şi art. 12 din Legea nr. 115/1999 dispun că numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor, sens în care, de altfel, s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1.133 din 27 noiembrie 2007. De asemenea, în aceleaşi sens sunt şi expunerea de motive la Legea nr. 115/1999, precum şi motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a Avocatului Poporului, excepţie soluţionată prin decizia menţionată. În continuare, se arată că atributul celor două Camere ale Parlamentului de a se pronunţa cu privire la începerea urmăririi penale împotriva propriilor parlamentari se fundamentează şi pe dispoziţiile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 115/1999, pe prevederile art. 155 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, precum şi pe prevederile art. 20, art. 21 alin. (2) şi ale art. 35 lit. h) din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, dispoziţii referitoare la imunitatea parlamentară şi la urmărirea penală a membrilor Guvernului. Menţionează că regimuri similare sau asemănătoare regimului răspunderii penale a membrilor Guvernului României care au calitatea de parlamentar se regăsesc, de exemplu, în Austria, Belgia, Danemarca, Grecia, Italia, Olanda, Portugalia, Spania.

În concluzie, solicită Curţii Constituţionale să constate existenţa conflictului juridic de natură constituţională, precum şi că "poziţiile Preşedintelui României, a Ministerului Justiţiei şi a Ministerului Public sunt neconstituţionale" şi să dispună "restabilirea ordinii constituţionale şi a legalităţii, obligând autorităţile publice vizate să sesizeze cele două Camere ale Parlamentului pentru a se pronunţa cu privire la începerea urmăririi penale a deputaţilor şi senatorilor învinuiţi de săvârşirea unor fapte penale".

În conformitate cu dispoziţiile art. 35 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992, cererea a fost comunicată părţilor aflate în conflict, solicitându-le să îşi exprime, în scris, punctul de vedere asupra conţinutului conflictului şi a eventualelor căi de soluţionare a acestuia.

Preşedintele României a comunicat, în termenul stabilit de Curte, cu Adresa nr. 518 din 19 februarie 2008, înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 1.615 din 19 februarie 2008, punctul său de vedere, în sensul că "în cauză nu este vorba de existenţa vreunui conflict juridic de natură constituţională între Parlamentul României, pe de o parte, şi Preşedintele României, Ministerul Justiţiei şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte". În consecinţă, solicită Curţii respingerea cererii preşedintelui Camerei Deputaţilor, pentru următoarele argumente:

–sub aspectul existenţei unui conflict juridic de natură constituţională "între autorităţi publice", semnalează faptul că "Ministerul Justiţiei nu figurează printre autorităţile publice menţionate de Constituţie, ci Guvernul ca întreg, reprezentat de primul-ministru";

–în fapt, cu referire la existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Preşedintele României şi Parlamentul României, arată: în perioada 11 septembrie - 8 octombrie 2007, procurorul şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au sesizat Preşedintele României cu cereri de urmărire penală faţă de domnii foşti şi actuali miniştri - Paul Păcuraru, Adrian Năstase, Miron Mitrea şi Codruţ Sereş. Temeiul cererilor este art. 16 din Legea nr. 115/1999, care a fost declarat în întregime neconstituţional prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.133 din 27 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 851 din 12 decembrie 2007; conform art. 109 alin. (2) din Constituţie, precum şi art. 12 şi 18 din Legea nr. 115/1999, republicată, la data de 16 ianuarie 2008, Preşedintele României a adresat ministrului interimar al justiţiei, Teodor Viorel Meleşcanu, cererea privind declanşarea procedurilor legale pentru urmărirea penală a persoanelor menţionate;

–în drept, în cauză nu există "conflict juridic de natură constituţională" în înţelesul dat acestei sintagme prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 53 din 28 ianuarie 2005, întrucât în cererea formulată "nu se fac referiri la acte sau acţiuni prin care Preşedintele României să-şi fi arogat puteri, atribuţii sau competenţe care, potrivit Constituţiei, nu îi aparţin Preşedintelui, ci Parlamentului. Totodată, nu suntem nici în prezenţa unei situaţii în care Preşedintele României ar fi trebuit să îşi exercite o atribuţie şi nu şi-a exercitat-o". Exercitarea de către Preşedintele României a atribuţiei prevăzute de art. 109 alin. (2) din Constituţie nu poate conduce la un conflict între acesta şi cele două Camere ale Parlamentului şi nici nu există vreo dispoziţie constituţională sau legală din care să rezulte că după formularea cererii de începere a urmăririi penale Preşedintele României trebuie să urmeze vreo procedură de a sesiza ori de a solicita Camerei Parlamentului din care ministrul respectiv face parte să declanşeze, la rândul ei, o altă procedură de adoptare a cererii de urmărire penală atunci când membrul Guvernului are şi calitatea de deputat sau de senator. Arată că, de altfel, legea răspunderii ministeriale are în vedere responsabilitatea persoanelor în calitate de miniştri, indiferent dacă au sau nu şi calitatea de parlamentar.

Conjuncţia "şi" din cuprinsul art. 109 alin. (2) din Constituţie "nu este de natură a stabili necesitatea existenţei a trei cereri de începere a urmăririi penale pentru ca organul de cercetare competent să procedeze la declanşarea acesteia", "formularea unei singure cereri de începere a urmăririi penale fiind de natură a înlătura excepţia de la principiul oficialităţii procesului penal ce funcţionează în cazul membrilor Guvernului". Această soluţie este consacrată şi de art. 18 din Legea nr. 115/1999. Este de necontestat atributul celor două Camere ale Parlamentului de a cere începerea urmăririi penale împotriva unor miniştri care sunt sau nu şi parlamentari, dar, "prin interpretarea excesivă oferită în sesizare, se urmăreşte, în fapt, instituirea unei noi imunităţi, ce excedează răspunderii juridice pentru voturile sau opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului". Într-adevăr, conform art. 72 alin. (2) din Constituţie, deputaţii şi senatorii pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi doar cu încuviinţarea Camerei din care fac parte şi doar după ascultarea lor, dar cererea de urmărire penală faţă de un membru al Guvernului care este şi membru al Parlamentului pentru fapte exercitate în funcţia de ministru "nu are legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului şi, deci, nu este nevoie de o încuviinţare a Camerei din care face parte ministrul parlamentar". Interpretarea că pentru miniştrii care sunt şi parlamentari cererea de urmărire penală trebuie făcută doar de Camera din care aceştia fac parte, iar pentru miniştrii care nu sunt parlamentari cererea trebuie făcută de Preşedintele României "ar însemna o adăugare nepermisă la textul constituţional". S-ar crea în felul acesta două categorii de miniştri, unii răspunzători faţă de Preşedintele României şi alţii faţă de Parlamentul României, ceea ce "ar înfrânge însăşi voinţa puterii constituante". Art. 16 din Legea nr. 115/1999, care constituia temeiul legal al unei eventuale transmiteri a cererilor de începere a urmăririi penale formulate de Preşedintele României celor două Camere ale Parlamentului, a fost declarat neconstituţional prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.133/2007, iar art. 13-15 din aceeaşi lege nu sunt aplicabile în acest context, ele referindu-se la situaţia în care cererea de urmărire penală ar fi fost făcută de una dintre Camerele Parlamentului. Aşadar, în prezenta sesizare, Parlamentul invocă o dispoziţie de lege declarată neconstituţională şi care nu a fost pusă de acord cu decizia Curţii în conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituţie, precum şi o interpretare excesivă a art. 109 alin. (2) din Legea fundamentală.

În legătură cu pretinsele presiuni exercitate de Preşedintele României, faţă de ministrul interimar al justiţiei şi faţă de secretarul de stat de la Ministerul Justiţiei, de a transmite dosarele cauzelor către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, consideră "că acestea sunt pure speculaţii politice fără relevanţă asupra cauzei", precum şi că "în interpretarea faptelor trebuie să pornim de la deplina responsabilitate a autorităţilor publice şi a acelor persoane care îndeplinesc aceste funcţii publice".

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat, în termenul stabilit de Curte, punctul său de vedere cu Adresa nr. 627/C din 19 februarie 2008, înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 1.677 din 20 februarie 2008, prin care arată următoarele:

–sub aspectul elementelor esenţiale ale situaţiei de fapt, arată că Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că temeiurile legale invocate de Camera Deputaţilor nu justifică solicitarea preşedintelui acestei Camere, din data de 25 ianuarie 2008, referitoare la înaintarea dosarelor cauzelor în legătură cu care s-au formulat cereri de începere a urmăririi penale de către Preşedintele României şi care vizau, printre alţii, şi pe cei la care se referea solicitarea Camerei Deputaţilor. În consecinţă, "interpretarea diferită dată de cele două autorităţi dispoziţiilor art. 109 alin. (2) din Constituţie, în ipoteza particulară în care membrul Guvernului sau fostul membru al acestuia care a săvârşit infracţiuni în exerciţiul acestei funcţii are şi calitatea de parlamentar, afectează raporturile instituţionale dintre Camera Deputaţilor şi Ministerul Public, blocând activitatea organelor judiciare (de urmărire penală sau de judecată) în astfel de cauze";

–în drept, în legătură cu aplicarea art. 109 alin. (2) din Constituţie şi a dispoziţiilor Legii nr. 115/1999, consideră că "se confruntă două interpretări" - "1. condiţia de procedibilitate" care "este îndeplinită doar prin cereri cumulate ale tuturor celor trei instituţii, prin aplicarea directă a art. 109 alin. (2) din Constituţie (teza cererilor cumulate); o variantă particulară a acestei interpretări este cea promovată de către preşedintele Camerei Deputaţilor, în sensul că, pentru membrii Guvernului care au şi calitatea de deputaţi, este necesară, pe lângă cererea formulată de către Preşedinte, şi cererea de urmărire penală adoptată de către Camera Deputaţilor (deci două instituţii din trei, prin aplicarea art. 16 alin. (7) din Legea nr. 115/1999)" şi "2. teza cererilor alternative, în conformitate cu care o singură cerere, formulată de către oricare dintre cele trei instituţii enumerate în art. 109 alin. (2) din Constituţie, satisface condiţia de procedibilitate instituită". Cu referire la acest text constituţional, consideră că împotriva tezei cererilor cumulate există două contraargumente: "când legea (Constituţia) atribuie unei instituţii/autorităţi un drept/prerogativă şi, mai ales, exclusivitatea acestuia, este implicit (pentru că legea e dată ca să producă efecte juridice, iar nu ca să nu producă) că exercitarea acelui drept produce efecte juridice", astfel că "şi exercitarea dreptului Preşedintelui de a cere urmărirea penală a unui membru al Guvernului - drept necondiţionat, după cum se stipulează expresis verbis în Decizia nr. 1.133/2007 a Curţii Constituţionale - trebuie să producă efecte juridice (în acest caz, efectul juridic este de a îndeplini condiţia de procedibilitate prevăzută de art. 109 alin. (2) din Constituţie", "deci, să fie suficient, apt să producă efecte"; argumentul filologic, potrivit căruia "în art. 109 alin. (2) din Constituţie nu sunt prevăzute «condiţii», ci este o simplă enumerare de subiecţi, conectorul conjuncţional «şi» marcând doar sfârşitul acesteia", iar "conjuncţia «sau», în anumite construcţii, [...] marcând [...] o asociere, o enumerare."

În legătură cu art. 16 alin. (7) din Legea nr. 115/1999, arată că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.133/2007, definitivă şi general obligatorie, prin care textul a fost declarat neconstituţional, trebuie respectată, iar susţinerile întemeiate pe expunerea de motive a Legii nr. 115/1999 care "şi-au găsit expresia normativă" în acest text de lege, îşi pierd pertinenţa şi concludenţa.

Cu privire la susţinerile Avocatului Poporului privind "existenţa unei imunităţi guvernamentale", evocate în solicitarea Camerei Deputaţilor, apreciază că "o astfel de instituţie nu îşi află justificarea în dispoziţiile constituţionale", protecţia mandatului de membru al Guvernului realizându-se prin "condiţionarea dreptului de a cere urmărirea penală pentru fapte săvârşite în exerciţiul funcţiei". Practicându-se "o analogie nepermisă, se tinde la identificarea imunităţii parlamentare cu o garanţie constituţională de ordin procedural, căutându-se extinderea condiţiilor primei asupra celei de-a doua". Or, "obiectul celor două instituţii constituţionale fiind diferit, orice identificare a acestora este exclusă".

Apreciază că nici invocarea precedentelor create prin decizii anterioare ale instanţelor competente nu poate fi reţinută, întrucât "nu s-au înregistrat restituiri pe motivul că cererile de urmărire penală nu au fost cumulate," "dimpotrivă, în practica Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu a fost aplicată niciodată teza cererilor cumulate".

Art. 13 alin. (1) din Legea nr. 115/1999 invocat, de asemenea, în cererea adresată Curţii Constituţionale, are în vedere "ipoteza în care o comisie permanentă a uneia dintre cele două Camere parlamentare a efectuat, la solicitarea unuia sau a mai multor membri ai săi, în cadrul competenţei sale, cu încuviinţarea Plenului Camerei sau Senatului, o anchetă privitoare la activitatea desfăşurată de Guvern sau de administraţia publică, descoperind fapte susceptibile de a cădea sub incidenţa legii penale, săvârşite de membrii Guvernului". Or, în prezenta cauză iniţiativa solicitării punerii sub urmărire penală aparţine "exclusiv organelor de urmărire penală care au adresat o solicitare în acest sens, conform art. 109 alin. (2) din Constituţie şi art. 16 alin. (2) din Legea nr. 115/1999, Preşedintelui României". Aceste argumente sunt valabile şi în legătură cu invocarea art. 155 din Regulamentul Camerei Deputaţilor.

În sfârşit, cu referire la art. 20, art. 21 alin. (2) şi art. 35 lit. h) din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, arată că primele două dispoziţii legale se referă "la imunitatea parlamentară", care nu poate fi identificată cu garanţia de ordin procedural prevăzută de art. 109 din Constituţie, iar art. 35 lit. h) din lege satisface condiţia de procedibilitate şi în ipoteza în care există o singură cerere de punere sub urmărire penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei.

După constatarea neconstituţionalităţii art. 16 din Legea nr. 115/1999 "a devenit şi mai evident faptul că art. 109 alin. (2) din Constituţie nu permite Ministerului Public exercitarea unui drept de preferinţă, de a alege pe care dintre cele trei instituţii enumerate să o sesizeze sau în ce ordine cronologică, toate trei având, în mod simultan, acelaşi drept, care nu poate fi îngrădit, şi anume de a lua o decizie (de a cere sau, dimpotrivă, de a refuza să ceară urmărirea penală a unui membru al Guvernului, indiferent dacă este ministru sau fost ministru, indiferent dacă e parlamentar sau nu)".

În concluzie, consideră că, pentru soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională, dispoziţiile art. 109 alin. (2) din Constituţie trebuie interpretate în sensul că oricare dintre cele trei autorităţi prevăzute de text are dreptul de a cere urmărirea penală a membrilor Guvernului, actuali sau foşti, pentru fapte săvârşite în exerciţiul funcţiei lor, conform art. 7-11 din Legea nr. 115/1999, indiferent dacă au sau nu şi calitatea de parlamentari.

Ministrul interimar al justiţiei, Teodor Viorel Meleşcanu, a comunicat, în termenul stabilit de Curte, punctul său de vedere cu Adresa nr. 16.270 din 19 februarie 2008, înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 1.674 din 20 februarie 2008, prin care solicită "constatarea existenţei unui conflict juridic de natură constituţională, în sensul art. 146 lit. e) din Constituţie, între Preşedintele României, Ministerul Justiţiei şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi Parlamentul României, pe de altă parte", precum şi "constatarea faptului că, în raport cu miniştrii care deţin şi calitatea de parlamentar, numai Camera Parlamentului din care aceştia fac parte poate cere urmărirea lor penală".

În acest sens, arată că cererea formulată de Preşedintele României de urmărire penală a unor miniştri care deţin şi calitatea de parlamentar, precum şi refuzul reprezentanţilor Ministerului Public de a solicita urmărirea penală a acestora Camerei din care ei fac parte "echivalează cu declanşarea unui conflict juridic de natură constituţională", prin încălcarea prevederilor art. 109 alin. (2) din Constituţie şi nerespectarea deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.133 din 27 noiembrie 2007 şi nr. 53 din 28 ianuarie 2005. Consideră că în cauza de faţă avem de a face "cu o depăşire evidentă a competenţelor Preşedintelui României, care şi-a arogat competenţe care, potrivit Constituţiei, aparţin Parlamentului", iar "refuzul Ministerului Public de a solicita cererea de urmărire penală Parlamentului echivalează cu omisiunea de a îndeplini anumite acte cerute în mod imperativ prin textul Constituţiei". Astfel, din analiza textului din Constituţie menţionat, care "constituie garanţii constituţionale de ordin procedural de natură a ocroti interesul public, şi anume protejarea membrilor Guvernului de eventuale şicane ce s-ar repercuta asupra exercitării demnităţii publice cu care au fost învestiţi şi implicit asupra actului de guvernare", a prevederilor Legii nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.133/2007 rezultă interpretarea potrivit căreia dreptul Camerei Deputaţilor, Senatului şi Preşedintelui României de a cere urmărirea penală "nu trebuie supus niciunei condiţionări (obligaţia de a efectua cercetări proprii sau de a încredinţa unor structuri extrajudiciare verificarea faptelor penale cu care sunt sesizate), netranşând, însă, în favoarea Preşedintelui dreptul de a cere urmărirea penală a miniştrilor, indiferent de calitatea pe care aceştia o mai deţin, în speţă, cea de parlamentar". Constatarea, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.133/2007, a neconstituţionalităţii art. 16 alin. (11) din Legea nr. 115/1999 "nu echivalează cu dreptul Preşedintelui de a cere urmărirea penală a membrilor Guvernului care deţin şi calitatea de parlamentar, din contră, se partajează competenţele celor trei autorităţi în funcţie de calitatea persoanelor faţă de care pot cere urmărirea penală". Aşadar, singurele autorităţi competente să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului care au şi calitatea de parlamentar sunt Senatul şi Camera Deputaţilor, după caz, astfel cum, de altfel, rezultă şi din dispozitivul deciziei Curţii Constituţionale. Folosirea de către legiuitorul constituant a conjuncţiei "şi" în textul art. 109 alin. (2) din Constituţie exprimă voinţa acestuia "de a acorda dreptul de a cere urmărirea penală a unui membru al Guvernului, care în acelaşi timp este şi parlamentar, Camerei din care acesta face parte". Or, "în speţa de faţă, numai Parlamentul (Senatul sau Camera Deputaţilor, după caz) are competenţa de a se pronunţa în sensul art. 109 alin. (2) din Constituţie, iar negarea acestui drept al său prin acţiuni ultra vires a Preşedintelui şi contra legem a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prejudiciază grav competenţele constituţionale ale Parlamentului". Consideră că "avem de-a face, deci, cu o acţiune concretă prin care Preşedintele României îşi arogă competenţe care, potrivit art. 109 alin. (2) din Constituţia României, aparţin altei autorităţi publice - Parlamentul", iar Ministerul Public, prin omisiunea de a se adresa organului competent, "săvârşeşte o inacţiune ce echivalează cu refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligaţiile sale". Necesitatea că "o asemenea chestiune de drept constituţional trebuie lămurită încă din acest moment" este impusă şi de îndeplinirea obligaţiilor României faţă de Uniunea Europeană în domeniul justiţiei, prevăzute în Decizia 2006/928/CE din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare şi de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. 354 din 14 decembrie 2006.

II. Prin Cererea nr. 62 din 8 februarie 2008, preşedintele Senatului a solicitat Curţii Constituţionale soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională dintre Preşedintele României, Ministerul Justiţiei şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi Parlamentul României, pe de altă parte.

Cererea se întemeiază pe prevederile art. 146 lit. e) din Constituţie şi ale art. 34 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 1.163 din 8 februarie 2008 şi formează obiectul Dosarului nr. 176E/2008.

Cuprinsul cererii este, în fapt şi în drept, identic cu cel din Dosarul Curţii Constituţionale nr. 172E/2008, redat anterior.

În conformitate cu dispoziţiile art. 35 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992, cererea a fost comunicată părţilor aflate în conflict, solicitându-le să îşi exprime, în scris, punctul de vedere asupra conţinutului conflictului şi a eventualelor căi de soluţionare a acestuia.

Preşedintele României a comunicat, în termenul stabilit de Curte, punctul său de vedere cu Adresa nr. 519 din 19 februarie 2008, înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 1.614 din 19 februarie 2008, în sensul că "în cauză nu este vorba de existenţa vreunui conflict juridic de natură constituţională între Parlamentul României, pe de o parte, şi Preşedintele României, Ministerul Justiţiei şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte". În consecinţă, solicită Curţii respingerea cererii preşedintelui Senatului, pentru aceleaşi argumente formulate şi în Dosarul nr. 172E/2008, redate la pct. I din prezenta decizie.

Preşedintele Senatului a comunicat, în termenul stabilit de Curte, punctul său de vedere cu Adresa nr. I/88 din 19 februarie 2008, înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 1.639 din 20 februarie 2008, prin care apreciază că "există un conflict juridic de natură constituţională, iar poziţiile Preşedintelui României, Ministerului Justiţiei şi Ministerului Public sunt neconstituţionale". De asemenea, consideră că "soluţionarea acestui conflict constă în restabilirea ordinii constituţionale şi a legalităţii şi în obligarea autorităţilor publice vizate să sesizeze cele două Camere ale Parlamentului pentru a se pronunţa cu privire la începerea urmăririi penale a senatorilor, respectiv a deputaţilor învinuiţi de săvârşirea unor fapte penale în exerciţiul funcţiei de membru al Guvernului". În acest sens, arată că la data de 16 ianuarie 2008 Preşedintele României a transmis Ministerului Justiţiei cererile de începere a urmăririi penale a unui membru al Guvernului şi a şapte foşti membri ai Guvernului, între care patru au şi calitatea de parlamentari. În conformitate cu art. 109 alin. (2) din Constituţie, pentru a se pronunţa cu privire la senatori, Biroul permanent al Senatului a dispus să se solicite procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie remiterea cererii de începere a urmăririi penale, însoţite de dosarele cauzelor. Cu privire la aceasta, prin Adresa nr. 466/C/2008, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat preşedintelui Camerei Deputaţilor că nu există temei legal pentru a înainta dosarele în cauză. Preşedintele Senatului consideră că "prin această decizie procurorul general şi procurorul şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie au anulat, practic, atributul constituţional al Parlamentului de a decide asupra începerii urmăririi penale împotriva foştilor şi actualilor membri ai Guvernului care îndeplinesc şi funcţia de senator sau de deputat". Susţinerea Ministerului Public că nu mai este necesară sesizarea Parlamentului, întrucât art. 16 din Legea nr. 115/1999 a fost declarat neconstituţional, şi, în consecinţă, este suficientă decizia Preşedintelui României este "superficială şi vădit nelegală, fiind contrară principiilor constituţionale cu privire la separaţia puterilor în stat şi răspunderea ministerială". Prevederile art. 109 alin. (2) din Constituţie, care sunt reiterate în art. 12 din Legea nr. 115/1999, "în intenţia de a evidenţia rolul său prevalent în configurarea răspunderii penale a membrilor Guvernului sunt explicite "cât priveşte procedura de aplicare, la nivelul celor două Camere ale Parlamentului, prin art. 13-15 din acelaşi act normativ." Prin Decizia nr. 1.133 din 27 noiembrie 2007, Curtea Constituţională "recunoaşte, în concordanţă cu dispoziţiile art. 109 alin. (2) din Constituţia României, competenţa celor două Camere ale Parlamentului, alături de aceea a Preşedintelui, în materia urmăririi penale". Acest atribut constituţional al Camerelor Parlamentului se fundamentează şi pe alte dispoziţii cuprinse în alte acte normative incidente în speţă, astfel: art. 13 alin. (1) din Legea nr. 115/1999; art. 149 din Regulamentul Senatului; art. 20, art. 21 alin. (2) şi art. 35 lit. h) din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor. De asemenea, arată că regimuri similare sau asemănătoare cu privire la răspunderea penală a membrilor Guvernului care au şi calitatea de parlamentar se regăsesc şi în Austria, Belgia, Danemarca, Grecia, Italia, Olanda, Portugalia şi Spania. În sfârşit, consideră că un aspect semnificativ îl constituie cel referitor la raporturile constituţionale dintre Parlament şi Guvern, cuprins în art. 109 din Constituţie având titlul marginal "Răspunderea membrilor Guvernului", precum şi în alin. (1) al acestui articol, care consacră răspunderea politică a Guvernului exclusiv faţă de Parlament. Întrucât "nu întâmplător legiuitorul constituant a reglementat răspunderea politică a Guvernului şi cea penală a membrilor acestuia în acelaşi articol", "eludarea rolului constituţional al Parlamentului în angajarea răspunderii Guvernului ori a membrilor acestuia este inadmisibilă şi încalcă grav ordinea constituţională, limitând în mod nepermis atribuţiile Parlamentului în raport cu Guvernul." Interpretarea dată "textului constituţional şi normei incidente" "contravine principului consacrat de art. 150 şi următoarele din Constituţia României, instituind un principiu constituţional inexistent."

Ministrul interimar al justiţiei, Teodor Viorel Meleşcanu, a comunicat, în termenul stabilit de Curte, cu Adresa nr. 16.270 din 19 februarie 2008, înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 1.674 din 20 februarie 2008, punctul său de vedere, comun ambelor dosare - nr. 172E/2008 şi nr. 176E/2008 -, al cărui cuprins a fost redat la pct. I.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat, în termenul stabilit de Curte, punctul său de vedere cu Adresa nr. 629/C din 19 februarie 2008, înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 1.670 din 20 februarie 2008, al cărui cuprins este identic cu cel formulat în Dosarul nr. 172E/2008, mai puţin referirea la art. 155 din Regulamentul Camerei Deputaţilor. În prezentul dosar sunt însă invocate art. 149 şi 150 din Regulamentul Senatului.

III. Prin Cererea nr. 4.395/1.154/2008, Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii a solicitat Curţii Constituţionale soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională dintre Ministerul Public, ca autoritate judecătorească, şi Parlamentul României - Camera Deputaţilor.

Cererea se întemeiază pe prevederile art. 146 lit. e) din Constituţie, ale art. 34 şi următoarele din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, precum şi ale art. 24 alin. (3) lit. f) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 1.295 din 12 februarie 2008 şi formează obiectul Dosarului nr. 207E/2008.

Prin cererea formulată se solicită Curţii Constituţionale să pronunţe o decizie prin care să se constate existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între cele două autorităţi publice, în măsură să blocheze cursul unor procese penale şi să împiedice autoritatea judecătorească să îşi îndeplinească atribuţiile constituţionale şi legale, precum şi să dispună măsurile necesare în vederea restabilirii ordinii constituţionale între autorităţile publice prevăzute în titlul III din Constituţie. Se apreciază că, pentru a se pronunţa, Curtea Constituţională "va trebui să interpreteze prevederile art. 109 alin. (2) teza întâi din Constituţie asupra cărora poartă conflictul".

În motivarea sesizării se susţin următoarele:

–în fapt, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca reprezentant al Ministerului Public în relaţiile cu celelalte autorităţi publice, a solicitat preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii, în temeiul prevederilor art. 146 lit. e) din Constituţie, ale art. 11 pct. A lit. e) din Legea nr. 47/1992 şi ale art. 25 alin. (3) lit. f) din Legea nr. 317/2004, să sesizeze Curtea Constituţională cu privire la soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională dintre Ministerul Public şi Parlamentul României referitor la declanşarea procedurii de începere a urmăririi penale a miniştrilor şi a foştilor miniştri, având şi calitatea de parlamentar, în legătură cu care există o cerere de urmărire penală formulată de Preşedintele României. Astfel, Preşedintele României a fost sesizat pentru exercitarea dreptului de a dispune începerea urmăririi penale faţă de: Ioan Codruţ Şereş, fost ministru al economiei şi comerţului, la data de 24 septembrie 2007; Adrian Năstase, fost prim-ministru al României, la data de 11 septembrie 2007; Miron Mitrea, fost ministru al lucrărilor publice, transporturilor şi locuinţei, la data de 13 septembrie 2007; Tudor Alexandru Chiuariu, fost ministru al justiţiei, şi Zsolt Nagy, fost ministru al comunicaţiilor şi tehnologiei informaţiilor, la data de 18 septembrie 2007; Victor Babiuc, fost ministru al apărării, la data de 19 septembrie 2007; Nicolae Paul Anton Păcuraru, ministrul muncii, familiei şi egalităţii de şanse, şi Decebal Traian Remeş, fost ministru al agriculturii şi dezvoltării rurale, la data de 24 septembrie 2007. Cererile de începere a urmăririi penale, precum şi documentaţia primită de la Preşedintele României au fost transmise de ministrul justiţiei, la data de 23 ianuarie 2008, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. La data de 25 ianuarie 2008, preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis Ministerului Public solicitarea "pentru declanşarea procedurilor de adoptare a cererilor de începere a urmăririi penale, însoţite de dosarele penale ale miniştrilor şi foştilor miniştri care au şi calitatea de parlamentari. În opinia parchetului cererea "nu are temei legal", întrucât, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.133 din 27 noiembrie 2007, prevederile art. 16 din Legea nr. 115/1999 au fost declarate neconstituţionale şi, în consecinţă, nu mai sunt aplicabile, precum şi pentru că, în dosarele penale instrumentate de procurori, există cereri ale Preşedintelui României de declanşare a procedurilor legale pentru urmărirea penală a miniştrilor şi foştilor miniştri, "astfel că o dublare a procedurii de către Camera Deputaţilor contravine prevederilor constituţionale".

Comentând opinia potrivit căreia "nu există temei legal pentru a înainta dosarele de urmărire penală autorităţii legislative" pentru doi foşti miniştri care au şi calitatea de parlamentar, preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii consideră, având în vedere şi cele statuate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.133/2007, că dispoziţiile art. 109 alin. (2) teza întâi din Constituţie "constituie temei legal pentru autorităţile publice constituţionale prevăzute la acest articol de a solicita Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori Direcţiei Naţionale Anticorupţie dosarele penale ale miniştrilor şi foştilor miniştri pentru care se solicită începerea urmăririi penale". Apreciază că textul constituţional "consfinţeşte un drept necondiţionat al acestor autorităţi publice constituţionale de a stabili, fără alte reglementări, modul de exercitare a acestui drept". În continuare, invocând jurisprudenţa Curţii Constituţionale, de exemplu Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005, referitoare la înţelesul noţiunii de conflict juridic de natură constituţională, apreciază că, "în acest cadru", "faptul că Parlamentul României - Camera Deputaţilor se consideră competentă să fie sesizată, în temeiul art. 109 alin. (2) teza întâi din Constituţie, pentru declanşarea procedurilor necesare începerii urmăririi penale a foştilor miniştri care au şi calitatea de parlamentar, urmat de refuzul Ministerului Public de a da curs solicitării Camerei Deputaţilor de a i se înainta dosarele penale ale celor doi foşti miniştri sunt de natură să genereze un conflict juridic de natură constituţională care stopează cursul procesului penal, ceea ce echivalează cu o blocare constituţională, astfel încât organele autorităţii judecătoreşti nu-şi mai pot îndeplini atribuţiile constituţionale şi legale cu care au fost învestite prin Constituţie şi prin lege". Sub aspectul modului de soluţionare a acestui conflict, arată că se "impune intervenţia Curţii Constituţionale, care trebuie să se pronunţe asupra dreptului celor două Camere ale Parlamentului de a solicita declanşarea procedurii de începere a urmăririi penale împotriva miniştrilor şi foştilor miniştri care au calitatea de parlamentari, cu privire la care există şi o cerere de urmărire penală formulată de Preşedintele României, precum şi asupra legitimităţii Ministerului Public de a refuza înaintarea dosarelor penale ale acestora Parlamentului României". Mai arată că, aşa cum a reţinut Curtea prin Decizia nr. 93 din 16 iunie 1999, art. 109 alin. (2) teza întâi din Constituţie instituie o măsură de protecţie a mandatului exercitat de membrii Guvernului, având caracterul obiectiv al unei garanţii constituţionale de ordin procedural, menită să ocrotească interesul public, şi anume realizarea actului de guvernare prin exerciţiul mandatului, iar măsura de ocrotire subzistă şi după încetarea mandatului membrilor Guvernului. Aşa fiind, rezultă că acest conflict juridic de natură constituţională dintre Ministerul Public şi Parlamentul României - Camera Deputaţilor este determinat de două interpretări diferite ale art. 109 alin. (2) teza întâi din Constituţie, şi anume dacă pentru începerea urmăririi penale a miniştrilor şi foştilor miniştri care au calitatea de parlamentari este necesară, pe lângă cererea formulată de Preşedintele României, şi cererea de urmărire penală adoptată de Camera Deputaţilor. Or, prin Decizia nr. 1.133/2007, Curtea Constituţională a reţinut că toate cele trei autorităţi prevăzute de acest text din Constituţie au acelaşi drept, care nu poate fi îngrădit, aşa încât consideră că nu există temei al "excluderii Camerelor Parlamentului de la dreptul de a cere Ministerului Public începerea urmăririi penale a miniştrilor şi foştilor miniştri care au calitatea de parlamentar". Recunoaşterea unui drept de preferinţă al Ministerului Public de a sesiza una dintre cele trei autorităţi publice prevăzute de Constituţie ar contraveni şi art. 62 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, care prevede că procurorii "îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea ministrului justiţiei", care, ca şi Preşedintele României, face parte din puterea executivă.

În concluzie, "din cele prezentate rezultă fără echivoc existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Ministerul Public şi Parlamentul României cu privire la procedura de urmat în cauzele penale pentru care preşedintele Camerei Deputaţilor solicită declanşarea procedurilor de adoptare a cererilor de urmărire penală împotriva miniştrilor şi foştilor miniştri care au şi calitatea de parlamentar". Existenţa acestui conflict blochează activitatea parchetelor şi instanţelor de judecată în cauzele penale în care se solicită declanşarea acestei proceduri.

Se anexează, în copie, Adresa nr. 466/C/2008 prin care procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a solicitat Consiliului Superior al Magistraturii să sesizeze Curtea Constituţională cu privire la conflictul juridic de natură constituţională dintre Ministerul Public şi Parlamentul României.

În conformitate cu dispoziţiile art. 35 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992, sesizarea a fost comunicată părţilor aflate în conflict, solicitându-le să îşi exprime, în scris, punctul de vedere asupra conţinutului conflictului şi a eventualelor căi de soluţionare a acestuia.

Preşedintele Camerei Deputaţilor a comunicat, în termenul stabilit de Curte, punctul său de vedere cu Adresa nr. 51/573 din 14 februarie 2008, înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 1.432 din 15 februarie 2008, prin care apreciază "îndreptăţită opinia Consiliului Superior al Magistraturii potrivit căreia, în cazul miniştrilor parlamentari, Camera din care aceştia fac parte trebuie să se pronunţe", precum şi că "există un conflict juridic de natură constituţională între instituţia Ministerului Public şi Camera Deputaţilor, iar acesta a fost generat de refuzul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de a da curs cererii legitime şi întemeiate constituţional a Camerei Deputaţilor de a i se remite dosarele penale ale unor foşti şi actuali membri ai Guvernului cu privire la care există o cerere de urmărire penală formulată de Preşedintele României, care au şi calitatea de parlamentar". În acest sens, arată că: potrivit art. 109 alin. (2) din Legea fundamentală, Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.133/2007 şi opiniei Consiliului Superior al Magistraturii, "excluderea Camerelor legislative de la procedura instituită prin art. 109 alin. (2) din Constituţie, în cazurile în care şeful statului a recurs deja la aceasta, contravine textului constituţional în cauză"; principiul separaţiei puterilor în stat presupune ca acestea să se "supravegheze" reciproc, să se echilibreze una pe alta, asigurând funcţionarea constituţională a autorităţilor publice şi evitarea oricărui abuz; nici Senatul, nici Camera Deputaţilor nu contestă dreptul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de a-l sesiza pe Preşedintele României în cazurile în care structuri specializate ale Ministerului Public au în lucru dosare penale în care sunt cercetaţi membri ai Guvernului; nu se contestă dreptul Preşedintelui României de a da curs cererii de punere sub urmărire penală a membrilor sau foştilor membri ai Guvernului care s-ar face vinovaţi de săvârşirea unor infracţiuni; Camerele legislative pot recurge la aceeaşi procedură la care a recurs şeful statului, iar dacă acţiunile penale privesc membri ai Parlamentului, este datoria Camerelor de a declanşa investigaţii regulamentare proprii, "care prezintă şi avantajul unei depline transparenţe".

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat, în termenul stabilit de Curte, punctul său de vedere cu Adresa nr. 644/C din 19 februarie 2008, înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 1.671 din 20 februarie 2008, al cărui cuprins este identic cu cele din dosarele anterioare.

Potrivit dispoziţiilor art. 35 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cererile de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională au fost dezbătute la data de 5 martie 2008, cu citarea părţilor implicate în conflict, în prezenţa reprezentanţilor acestora, pe baza raportului prezentat de judecătorul-raportor, a cererilor de sesizare şi a celorlalte documente aflate la dosar. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea de la acea dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 10 martie 2008. Prin Încheierea din 5 martie 2008, Curtea a dispus conexarea dosarelor nr. 207E/2008 şi nr. 176E/2008 la Dosarul nr. 172E/2008, care a fost primul înregistrat, având în vedere că obiectul acestora priveşte acelaşi conflict juridic de natură constituţională. În consecinţă, Curtea se va pronunţa printr-o singură decizie asupra celor trei cereri.

CURTEA,

examinând cererile de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională formulate de preşedintele Camerei Deputaţilor şi de preşedintele Senatului privind existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Preşedintele României, Ministerul Justiţiei şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi Parlamentul României, pe de altă parte, precum şi cererea preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii privind conflictul juridic de natură constituţională dintre Ministerul Public şi Parlamentul României - Camera Deputaţilor, punctele de vedere exprimate şi documentele depuse de autorităţile publice implicate în conflict, raportul întocmit de judecătorul-raportor, prevederile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, reţine următoarele:

1.Curtea a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit art. 146 lit. e) din Constituţie, precum şi art. 1, 10, 34 şi 35 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra cererilor de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională existent între Preşedintele României, Ministerul Justiţiei şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi Parlamentul României, pe de altă parte, precum şi între Ministerul Public şi Parlamentul României - Camera Deputaţilor, privind procedura de urmat în cazul cererilor referitoare la urmărirea penală a membrilor şi foştilor membri ai Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor şi care, la data cererilor, au şi calitatea de deputat sau de senator, prin raportare la art. 109 alin. (2) din Constituţie.

2.În esenţă, prin cererile formulate se solicită Curţii Constituţionale să constate existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între autorităţile publice menţionate, declanşat de Preşedintele României, care a cerut, la solicitarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, urmărirea penală a unor actuali şi foşti miniştri, care în prezent au şi calitatea de parlamentari, precum şi de refuzul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de a înainta celor două Camere ale Parlamentului dosarele cauzelor ce fundamentează cererile Preşedintelui României de începere a urmăririi penale pentru persoanele nominalizate. În sprijinul solicitării se invocă prevederile art. 109 alin. (2) teza întâi din Constituţie, potrivit cărora "Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor". Aşa fiind, se consideră că refuzul Parchetului, întemeiat pe susţinerea că sesizarea Parlamentului nu mai este necesară, fiind suficientă solicitarea formulată de Preşedintele României, întrucât art. 16 din Legea nr. 115/1999 a fost declarat neconstituţional, este superficial şi vădit nelegal, precum şi contrar principiilor constituţionale cu privire la separaţia puterilor în stat şi răspunderea ministerială. Art. 16 alin. (11) din Legea nr. 115/1999, astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 95/2007, a cărui neconstituţionalitate a fost constatată prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.133/2007, prevedea că "Dacă membrul Guvernului pentru care Preşedintele României a cerut urmărirea penală este deputat sau senator, ministrul justiţiei sau, după caz, primul-ministru va solicita Camerei competente să declanşeze procedura de adoptare a cererii de începere a urmăririi penale. Dispoziţiile art. 13-15 se aplică în mod corespunzător".

Examinând cererile formulate, Curtea reţine că, în conformitate cu dispoziţiile art. 146 lit. e) din Legea fundamentală, aceasta "soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii". Aşadar, textul constituţional stabileşte competenţa Curţii de a soluţiona în fond orice conflict juridic de natură constituţională ivit între autorităţile publice, iar nu numai conflictele de competenţă născute între acestea.

3.Sesizată pentru prima dată în anul 2005 cu o cerere de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Preşedintele României şi Parlament, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 17 februarie 2005, a statuat cele ce urmează: "Conflictul juridic de natură constituţională între autorităţi publice presupune acte sau acţiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe îşi arogă puteri, atribuţii sau competenţe, care, potrivit Constituţiei, aparţin altor autorităţi publice, ori omisiunea unor autorităţi publice, constând în declinarea competenţei sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligaţiile lor", fără însă a considera că nu se mai pot ivi şi alte categorii de conflicte juridice de natură constituţională.

Pentru soluţionarea cererilor ce formează obiectul dosarelor nr. 172E/2008, nr. 176E/2008 şi nr. 207E/2008 Curtea Constituţională trebuie să se raporteze la textele din Legea fundamentală incidente şi, prin interpretarea dată, să desluşească intenţia legiuitorului constituant, astfel încât, în final, să ajungă la soluţionarea conflictului instituţional.

Totodată, ca şi în alte cazuri, Curtea nu are a se pronunţa cu privire la unele afirmaţii cu tentă evident politică, acestea fiind în afara atribuţiilor Curţii Constituţionale astfel cum sunt stabilite prin Legea fundamentală.

4.Un prim aspect asupra căruia Curtea urmează să se pronunţe priveşte natura juridică a autorităţilor publice care ar putea fi implicate în conflict. Astfel, faţă de prevederile titlului III-"Autorităţile publice" din Constituţie, toate autorităţile menţionate în cererile adresate Curţii Constituţionale fac parte din această categorie, însă, cu privire la implicarea lor în conflictul supus soluţionării, Curtea constată următoarele:

a)nu există un conflict juridic de natură constituţională între Preşedintele României, pe de o parte, şi cele două Camere ale Parlamentului, pe de altă parte, întrucât prin cererile privind declanşarea urmăririi penale faţă de foşti şi actuali membri ai Guvernului, la sesizarea Ministerului Public, Preşedintele României şi-a exercitat atribuţia prevăzută de art. 109 alin. (2) din Constituţie, potrivit căreia "Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor.";

b)având în vedere că dispoziţiile art. 16 alin. (11) din Legea nr. 115/1999 privind răspunderea ministerială, potrivit cărora "Dacă membrul Guvernului pentru care Preşedintele României a cerut urmărirea penală este deputat sau senator, ministrul justiţiei sau, după caz, primul-ministru va solicita Camerei competente să declanşeze procedura de adoptare a cererii de începere a urmăririi penale", au fost declarate neconstituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.133 din 27 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 851 din 12 decembrie 2007, iar, conform art. 147 alin. (1) din Constituţie, prevederile din legile în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept pe durata termenului de 45 de zile de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial al României, Curtea nu poate reţine implicarea Ministerului Justiţiei în conflict. Or, Preşedintele României a transmis ministrului justiţiei cererile de începere a urmăririi penale pentru patru membri sau foşti membri ai Guvernului, care au şi calitatea de parlamentari, la data de 16 ianuarie 2008, pentru a proceda conform art. 18 din Legea nr. 115/1999.

5.Curtea constată însă existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi cele două Camere ale Parlamentului, pe de altă parte. Conflictul rezultă din modul diferit în care aceste autorităţi publice interpretează şi aplică dispoziţiile art. 109 alin. (2) teza întâi din Constituţie în legătură cu cererile privind urmărirea penală a membrilor şi foştilor membri ai Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor şi care, la data cererilor, au şi calitatea de deputat sau de senator.

Din examinarea dispoziţiilor art. 109 alin. (2) din Legea fundamentală, care prevăd că "Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor", rezultă că ele constituie o normă de procedură cu valoare de principiu constituţional. Această formulă sintetică reflectă rolul pe care îl are fiecare dintre cele trei autorităţi publice în mecanismul constituţional de formare a Guvernului şi al răspunderii membrilor Guvernului. Aşa cum rezultă din prevederile art. 103 alin. (3) din Constituţie, hotărâtor pentru învestitura Guvernului este votul de încredere acordat de Parlament - Camera Deputaţilor şi Senat - întregii echipe guvernamentale, pe baza căruia Preşedintele României numeşte Guvernul, potrivit dispoziţiilor constituţionale ale art. 85 alin. (1). În cadrul raportului constituţional ce defineşte relaţia dintre Guvern, Parlament şi, respectiv, Preşedintele României "esenţială este relaţia cu Parlamentul, prin voinţa căruia se învesteşte şi se dezinvesteşte Guvernul".

Art. 109 din Constituţie, al cărui titlu marginal este "Răspunderea membrilor Guvernului", prevede, la alin. (1), răspunderea politică a Guvernului numai în faţa Parlamentului, iar la alin. (2), răspunderea penală a membrilor Guvernului pentru fapte săvârşite în exerciţiul funcţiei lor. Nu întâmplător legiuitorul constituant a reglementat atât răspunderea politică, cât şi pe cea penală în cadrul aceluiaşi text, acestea intervenind, pe de o parte, în urma încălcării mandatului de încredere acordat de Parlament, iar, pe de altă parte, pentru încălcarea actului de numire a Guvernului de către Preşedintele României pe baza acestui mandat. Aşa cum s-a arătat, alin. (2) al art. 109 din Constituţie stabileşte că numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară angajarea răspunderii penale a membrilor Guvernului. Din analiza textului, rezultă că expresia "numai" semnifică: "nimeni" altcineva decât cele trei autorităţi publice nu poate cere urmărirea penală şi că aceasta nu poate fi declanşată în lipsa sesizării Camerei Deputaţilor, Senatului ori a Preşedintelui României, după caz. Dacă organele de urmărire penală pot efectua diverse acte premergătoare începerii urmăririi penale, în condiţiile legii, ele nu îşi pot continua activitatea fără a sesiza una dintre cele trei autorităţi publice pentru a cere urmărirea penală. În asemenea situaţii, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are obligaţia sesizării Camerelor Parlamentului sau a Preşedintelui României, după caz, în legătură cu informaţiile şi datele pe care le deţin şi din care rezultă posibilitatea începerii urmăririi penale împotriva unui membru al Guvernului, singurele autorităţi în măsură să decidă asupra acestui act procedural.

Cât priveşte conjuncţia "şi", în textul art. 109 alin. (2) ea semnifică sfârşitul unei enumerări, care conferă fiecăreia dintre cele trei autorităţi o competenţă proprie. Textul constituţional exclude atât competenţa cumulativă a cererilor celor trei autorităţi publice, cât şi competenţa alternativă între cele trei autorităţi. În temeiul textului constituţional enunţat, preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului s-au adresat Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru a le fi remise documentele ce privesc pe unii membri şi foşti membri ai Guvernului, care au şi calitatea de parlamentari, pentru a decide prin votul fiecărei Camere asupra urmăririi penale pentru fapte săvârşite în exerciţiul funcţiei lor.

6.Aşa cum s-a arătat, dispoziţiile art. 109 alin. (2) din Constituţie reprezintă o normă de procedură specială, reiterată în art. 12 din Legea nr. 115/1999, republicată, cu modificările ulterioare, care, în cap. III, reglementează "Procedura de urmărire penală şi de judecare", ce se completează cu regulile de "Procedură privind punerea sub urmărire penală a membrilor Guvernului", cuprinse în Regulamentele Camerei Deputaţilor şi Senatului. Textele constituţionale şi cele legale menţionate au în vedere situaţia în care una dintre cele două Camere ale Parlamentului a cerut, în cadrul controlului parlamentar asupra Guvernului, pe baza raportului întocmit de o comisie permanentă ori de o comisie specială de anchetă constituită în acest scop, urmărirea penală a unui membru al Guvernului, indiferent dacă acesta are sau nu calitatea de deputat sau de senator, atunci când constată existenţa unor fapte ce pot intra sub incidenţa legii penale. Or, în cauza de faţă, iniţiativa punerii sub urmărire penală aparţine Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care l-a sesizat pe Preşedintele României pentru a cere urmărirea penală a unor membri ai Guvernului, în baza art. 109 alin. (2) din Constituţie.

7.Problema care a generat conflictul este rezultatul refuzului Ministerului Public de a trimite celor două Camere ale Parlamentului documentele deţinute referitoare la posibila începere a urmăririi penale privind pe unii sau foşti membri ai Guvernului care, la această dată, au şi calitatea de deputat sau de senator. Acest conflict a fost determinat şi de modul diferit în care autorităţile menţionate au interpretat şi au aplicat prevederile art. 109 alin. (2) teza întâi din Constituţie.

În sensul acestei prevederi constituţionale, înaintarea sesizării uneia dintre cele trei autorităţi pentru a cere urmărirea penală nu se poate face nici aleatoriu şi nici preferenţial de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi aceasta pentru că, în conformitate cu dispoziţiile art. 71 alin. (2) din Constituţie, calitatea de deputat sau de senator este compatibilă cu exercitarea funcţiei de membru al Guvernului. Aşa fiind, cumulul calităţii de deputat sau de senator cu cea de membru al Guvernului atrage, după sine, în mod firesc, potrivit art. 109 alin. (2), competenţa Camerei Deputaţilor sau a Senatului de a cere urmărirea penală, după caz. De aceea, în raport de cele menţionate, în cazul în care Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează să sesizeze una dintre cele trei autorităţi - Camera Deputaţilor, Senatul sau Preşedintele României - pentru a cere urmărirea penală a unui membru al Guvernului, soluţia este diferenţiată, după cum acesta are sau nu şi calitatea de deputat sau de senator la data solicitării. În consecinţă, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie trebuie să se adreseze uneia dintre cele trei autorităţi, după cum urmează:

a)Camerei Deputaţilor sau Senatului - pentru membrii Guvernului sau foştii membri ai Guvernului (prim-ministru, ministru de stat, ministru, ministru delegat, după caz) care, la data sesizării, au şi calitatea de deputat sau de senator;

b)Preşedintelui României - pentru membrii Guvernului sau foştii membri ai Guvernului (prim-ministru, ministru de stat, ministru, ministru delegat) care, la data sesizării, nu au calitatea de deputat sau de senator.

În acest fel, este stabilit, fără echivoc, un reper în funcţie de care Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează să sesizeze una dintre cele trei autorităţi publice competente pentru a cere urmărirea penală a membrilor Guvernului în funcţie sau a foştilor membri ai Guvernului.

De observat că, în caz contrar, s-ar ajunge la situaţia ca dispoziţiile art. 109 alin. (2) teza întâi din Constituţie să devină inaplicabile în ceea ce priveşte dreptul Camerei Deputaţilor şi Senatului de a cere urmărirea penală a membrilor şi foştilor membri ai Guvernului care au şi calitatea de parlamentari, lăsându-se la latitudinea Ministerului Public să decidă, cu de la sine putere, căreia dintre cele trei autorităţi să îi adreseze sesizarea.

Curtea constată totodată că prin Decizia nr. 93 din 16 iunie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 300 din 28 iunie 1999, a reţinut că în privinţa mandatului de membru al Guvernului Constituţia nu a instituit imunitatea guvernamentală, ci o altă măsură de protecţie, şi anume condiţionarea dreptului de a cere urmărirea lui penală pentru fapte săvârşite în exerciţiul funcţiei. Dispoziţiile art. 109 alin. (2) din Legea fundamentală instituie o măsură de protecţie a mandatului exercitat de membrii Guvernului, având deci caracterul obiectiv al unei garanţii constituţionale de ordin procedural, menită să ocrotească interesul public, şi anume realizarea actului de guvernare prin exerciţiul mandatului. Această măsură de ocrotire a interesului public subzistă şi după încetarea mandatului membrilor Guvernului, aşa încât este evident că, în privinţa infracţiunilor comise în exerciţiul funcţiei, punerea sub urmărire penală a membrilor Guvernului trebuie să se realizeze cu respectarea aceloraşi norme procedurale.

Cât priveşte imunitatea parlamentară - ca "imunitate de procedură" - aceasta este un mijloc de protecţie împotriva unor măsuri abuzive, determinate uneori de motive politice. Curtea constată că, în urma revizuirii Constituţiei, imunitatea parlamentară are un conţinut mai restrâns, aşa cum se deduce din art. 72 alin. (2) din Constituţie. Astfel, deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi decât cu încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. În cauza de faţă, fiind vorba de sesizarea de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a uneia dintre cele trei autorităţi pentru a cere urmărirea penală a unor membri ai Guvernului care au şi calitatea de parlamentar, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 72 alin. (2) din Legea fundamentală, ce se referă strict la imunitatea parlamentară.

În ce priveşte invocarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.133/2007 ca argument în stabilirea existenţei prezentului conflict, Curtea observă că aceasta se referă la neconstituţionalitatea art. 16 din Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială, în legătură cu care s-a reţinut că, "prin condiţiile pe care le impune", restrânge "până la anihilare" dreptul constituţional al Preşedintelui României de a cere urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor, "exercitarea acestuia fiind dependentă de acţiunea şi de decizia celorlalte autorităţi, prevăzute în textul legii". În considerentele acelei decizii se menţionează că dispoziţiile art. 109 alin. (2) teza întâi din Constituţie "instituie necondiţionat dreptul Camerei Deputaţilor, Senatului şi Preşedintelui României de a cere urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor". Cele statuate prin decizia menţionată nu pot fi reţinute în această cauză, întrucât nu se pune problema unor condiţionări între cele trei autorităţi. Dimpotrivă, dispoziţiile art. 109 alin. (2) teza întâi din Legea fundamentală stabilesc dreptul absolut al fiecăreia dintre cele trei autorităţi publice de a cere urmărirea penală, iar exercitarea acestuia de către una dintre ele nu se poate face în detrimentul celorlalte, dreptul uneia nefiind condiţionat de dreptul celorlalte.

Având în vedere considerentele expuse în prezenta decizie, dispoziţiile art. 146 lit. e) din Constituţie, precum şi prevederile art. 11 alin. (1) lit. A.e), ale art. 34, 35 şi 36 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1.Curtea Constituţională constată existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi Parlament - Camera Deputaţilor şi Senat -, pe de altă parte, în legătură cu procedura de urmat în cazul cererilor referitoare la urmărirea penală a membrilor şi foştilor membri ai Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor şi care, la data sesizării, au şi calitatea de deputat sau de senator.

2.În aplicarea dispoziţiilor art. 109 alin. (2) teza întâi din Constituţie, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va sesiza Camera Deputaţilor sau Senatul, după caz, pentru a cere urmărirea penală a membrilor şi a foştilor membri ai Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor şi care, la data sesizării, au şi calitatea de deputat sau de senator.

3.În aplicarea dispoziţiilor art. 109 alin. (2) teza întâi din Constituţie, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va sesiza Preşedintele României pentru a cere urmărirea penală a membrilor Guvernului şi a foştilor membri ai Guvernului, care, la data sesizării, nu au şi calitatea de deputat sau de senator.

4.Curtea Constituţională constată că nu există un conflict juridic de natură constituţională între Preşedintele României şi cele două Camere ale Parlamentului.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Preşedintelui României, celor două Camere ale Parlamentului, Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Ministerului Justiţiei şi Consiliului Superior al Magistraturii, înainte de publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Dezbaterea a avut loc la data de 5 martie 2008 şi la aceasta au participat: Ioan Vida, preşedinte, Nicolae Cochinescu, Aspazia Cojocaru, Acsinte Gaspar, Petre Ninosu, Ion Predescu, Puskas Valentin Zoltan, Tudorel Toader şi Augustin Zegrean, judecători.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. IOAN VIDA

Magistrat-asistent-şef,

Gabriela Dragomirescu

*

OPINIE SEPARATĂ

Ne exprimăm dezacordul cu soluţia adoptată de Curtea Constituţională cu votul majorităţii membrilor săi.

Motivele sunt următoarele:

1.Soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională care face obiectul cauzei impune luarea în considerare a înţelesului art. 109 alin. (2) din Constituţia României, astfel cum a fost stabilit de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1.133 din 27 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 851 din 12 decembrie 2007, prin care a constatat că sunt neconstituţionale art. 16 din Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 95/2007 pentru modificarea Legii nr. 115/1999. În motivarea deciziei sale, Curtea a reţinut, între altele:

În conformitate cu dispoziţiile art. 109 alin. (2) teza întâi din Constituţia României, «Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor».

Curtea constată că textul constituţional citat instituie necondiţionat dreptul Camerei Deputaţilor, Senatului şi Preşedintelui României de a cere urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor.

În consecinţă, atât cele două Camere ale Parlamentului, cât şi Preşedintele României au libertatea de a stabili, fără altă reglementare exterioară, aplicând direct Constituţia, modul de exercitare a acestui drept.

Textele menţionate din Legea nr. 115/1999 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 95/2007 au fost declarate neconstituţionale deoarece, contrar prevederilor art. 109 alin. (2) din Constituţie, condiţionau dreptul Preşedintelui României de a cere urmărirea penală a membrilor Guvernului de acţiunea altor autorităţi, între care primul-ministru, ministrul justiţiei, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, procurorul şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi comisia specială pentru analiza sesizărilor cu privire la săvârşirea unei infracţiuni în exerciţiul funcţiei de către membrii Guvernului. Toate aceste condiţii, se arăta în considerentele deciziei Curţii Constituţionale, "sunt de natură să restrângă până la anihilare dreptul menţionat al Preşedintelui României, exercitarea acestuia fiind dependentă de acţiunea şi decizia celorlalte autorităţi prevăzute în textul legii".

În ce ne priveşte, constatăm că soluţia adoptată cu majoritate de voturi în cauza de faţa revine asupra deciziei anterioare, nr. 1.133/2007, şi asupra considerentelor care au stat la baza acesteia şi instituie noi restricţii, neprevăzute de Constituţie, de data aceasta nu numai pentru Preşedintele României, ci şi pentru cele două Camere ale Parlamentului, şi anume de a nu se putea cere urmărirea penală a membrilor Guvernului decât de către Camera Deputaţilor, în ipoteza în care cei în cauză au şi calitatea de deputaţi, de către Senat, atunci când aceştia au şi calitatea de senatori, de către Preşedintele României, pentru miniştrii care nu sunt membri ai Parlamentului.

În motivarea soluţiei de care ne delimităm se porneşte de la posibilitatea unor interpretări divergente ale dispoziţiilor art. 109 alin. (2) din Constituţie, ca premisă a conflictului juridic dintre autorităţile menţionate. În consecinţă, pentru identificarea sensului dispoziţiilor constituţionale analizate şi pentru soluţionarea conflictului se recurge la interpretarea textului prin raportare la prevederile art. 109 alin. (1) din Constituţie, în conformitate cu care Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate. Pe de altă parte, se reţine că, dacă Preşedintele României ar avea competenţa să ceară urmărirea penală în toate ipotezele, Ministerul Public i s-ar adresa acestuia preferenţial şi discreţionar, iar Camerele Parlamentului s-ar afla în situaţia de a nu-şi putea exercita dreptul prevăzut de textul citat al Legii fundamentale.

Nu am putea să nu observăm că la procedeul juridic de interpretare sistematică a unei norme juridice se poate recurge numai în ipoteza în care textul care conţine acea normă este eliptic, neclar sau confuz, altfel spus, apt de a primi înţelesuri diferite. Or, nu aceasta este situaţia art. 109 alin. (2) din Constituţie, care, în interpretarea obişnuită, literală, este riguros şi clar: "Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor." Textul enumeră autorităţile care pot să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor, cererea oricăreia dintre aceste autorităţi fiind suficientă pentru învestirea organelor competente cu dreptul de a efectua urmărirea penală. Textul nu prevede condiţia ca pentru membrii Guvernului care au calitatea de deputaţi cererea să fie făcută de Camera Deputaţilor, iar pentru membrii Guvernului care au calitatea de senatori cererea să fie făcută de Senat şi nici restricţia pentru Preşedintele României de a cere urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor, în ipoteza în care aceştia au şi calitatea de membri ai Parlamentului. Dat fiind că dispoziţia cuprinsă în art. 109 alin. (2) din Constituţie este o normă de procedură penală cu statut constituţional, instituind o condiţie de punere în mişcare şi de exercitare a acţiunii penale, textul nu poate fi interpretat decât ad litteram, fără condiţionări pe care legea nu le prevede.

De altfel, raportarea conţinutului art. 109 alin. (2) din Constituţie la dispoziţiile cuprinse în alin. (1) al aceluiaşi articol nu este de natură să aducă elemente relevante pentru înţelegerea textului analizat, cele două alineate reglementând două categorii de răspundere ministerială, independente una de cealaltă, şi anume răspunderea politică, în cazul prevăzut de alin. (1), şi răspunderea juridică, în cazul prevăzut de alin. (2).

Soluţia adoptată cu votul majoritar nu se poate sprijini nici pe ideea promovării unor iniţiative preferenţiale ale Ministerului Public, mai întâi pentru că niciun text de lege nu prevede condiţii în acest sens şi, în al doilea rând, pentru că şi atunci când Ministerul Public se adresează numai uneia dintre cele trei autorităţi prevăzute de art. 109 alin. (2) din Constituţie nimic nu le împiedică pe celelalte două să-şi exercite dreptul de a cere urmărirea unui membru al Guvernului pentru fapte săvârşite în exerciţiul funcţiei. De altfel, nici Preşedintele României şi nici Camerele Parlamentului nu îşi exercită dreptul prevăzut de art. 109 alin. (2) din Constituţie exclusiv la sesizarea Ministerului Public, oricare dintre aceste autorităţi având libertatea să ceară urmărirea penală a unui membru al Guvernului pe baza datelor rezultate din orice surse legale, cum ar fi anchetele parlamentare, sesizările cetăţenilor, anchetele de presă şi altele. În niciuna dintre ipoteze cererile adresate organelor de urmărire penală de către autorităţile prevăzute de art. 109 alin. (2) din Constituţie nu au semnificaţia unor măsuri de tragere la răspundere juridică şi nu înlătură prezumţia de nevinovăţie, competenţa stabilirii existenţei condiţiilor de exercitare a acţiunii penale şi a răspunderii penale a membrului Guvernului cu privire la care s-a făcut cererea de urmărire penală revenind în exclusivitate justiţiei.

În consecinţă, nu putem adera la soluţia adoptată cu majoritate de voturi, considerând că aceasta se îndepărtează atât de textul Constituţiei, cât şi de jurisprudenţa citată a Curţii Constituţionale.

2.Aşa cum corect se reţine în motivarea soluţiei adoptate cu majoritate de voturi, în cauză există un conflict juridic de natură constituţională, cu efecte negative asupra înfăptuirii justiţiei, conflict generat de divergenţa de opinii a autorităţilor la care se referă dispozitivul deciziei Curţii cu privire la modul de exercitare de către Camera Deputaţilor, Senat şi Preşedintele României a dreptului de a cere urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor.

Opinăm însă că, pentru înlăturarea blocajelor ce s-ar produce în înfăptuirea justiţiei ca urmare a înţelegerii şi aplicării neuniforme a dispoziţiilor art. 109 alin. (2) din Constituţie de către autorităţile menţionate, Curtea Constituţională, consecventă cu jurisprudenţa sa şi pentru deplina respectare a Legii fundamentale, ar fi trebuit să constate că, potrivit art. 109 alin. (2) din Constituţie:

–urmărirea penală pentru faptele penale săvârşite de membrii Guvernului şi de foştii miniştri în exerciţiul funcţiei lor poate fi efectuată la cererea oricăreia dintre cele trei autorităţi prevăzute de textul menţionat - Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României -, indiferent dacă aceştia sunt sau au fost membri ai Parlamentului;

–Preşedintele României poate să adreseze direct Ministerului Public cererea de urmărire penală, fără intermedierea ministrului justiţiei sau a altei autorităţi;

–în cazul în care cererea de urmărire penală a fost făcută de Preşedintele României, Ministerul Public nu are obligaţia să solicite şi Camerelor Parlamentului formularea unei cereri în acelaşi sens şi nici să prezinte Parlamentului motivele sau probele pe care se întemeiază începerea urmăririi penale, chiar dacă miniştrii în cauză sunt ori au fost deputaţi sau senatori.

Judecători,

Nicolae Cochinescu

Augustin Zegrean