referitoare la pronunţarea unei hotărâri prealabile cu privire la drepturile acordate în temeiul art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 privind acordarea voucherelor de vacanţă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 94/2014, cu modificările şi completările ulterioare
Dosar nr. 3.317/1/2016
| Gabriela Elena Bogasiu | - vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - preşedintele completului |
| Lavinia Curelea | - preşedintele delegat al Secţiei I civile |
| Eugenia Voicheci | - preşedintele Secţiei a II-a civile |
| Ionel Barbă | - preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal |
| Beatrice Ioana Nestor | - judecător la Secţia I civilă |
| Carmen Georgeta Negrilă | - judecător la Secţia I civilă |
| Cristina Petronela Văleanu | - judecător la Secţia I civilă |
| Lavinia Dascălu | - judecător la Secţia I civilă |
| Raluca Moglan | - judecător la Secţia I civilă |
| Mirela Poliţeanu | - judecător la Secţia a II-a civilă |
| Constantin Brânzan | - judecător la Secţia a II-a civilă |
| Rodica Zaharia | - judecător la Secţia a II-a civilă |
| Ileana Izabela Dolache | - judecător la Secţia a II-a civilă |
| Lucia Paulina Brehar | - judecător la Secţia a II-a civilă |
| Liliana Vişan | - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal |
| Decebal Constantin Vlad | - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal |
| Luiza Maria Păun | - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal |
| Eugenia Ion | - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal |
| Veronica Năstasie | - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal |
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul Dosarului nr. 3.317/1/2016 este constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 27^5 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul).
Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
La şedinţa de judecată participă doamna Mihaela Lorena Mitroi, magistrat-asistent desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27^6 din Regulament.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 1.217/111/2015 în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.
Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar au fost depuse cele două rapoarte întocmite de judecătorii-raportori, care au fost comunicate părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, fiind formulate puncte de vedere de către părţi, respectiv recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Interne şi intimatul-pârât Inspectoratul General al Poliţiei Române.
Doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, constată că nu există chestiuni prealabile sau excepţii, iar completul de judecată rămâne în pronunţare asupra admisibilităţii sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.
ÎNALTA CURTE,
deliberând asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:
Curtea de Apel Oradea - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea din şedinţa publică de la data de 21 septembrie 2016, în Dosarul nr. 1.217/111/2015 aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept: dacă în sfera destinatarilor drepturilor acordate în temeiul art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 privind acordarea voucherelor de vacanţă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 94/2014, cu modificările şi completările ulterioare - forma iniţială a reglementării - este inclus numai personalul contractual ori sunt incluşi şi funcţionarii publici, respectiv funcţionarii publici cu statut special, şi dacă noţiunea de „funcţionar public“ la care face referire art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 173/2015 privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 8/2014 pentru modificarea unor termene prevăzute în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 privind acordarea voucherelor de vacanţă, include şi funcţionarii publici cu statut special.
Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, reclamantul Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Personalului Contractual din Ministerul Afacerilor Interne - Biroul teritorial Bihor, în reprezentarea membrilor săi, funcţionari publici cu statut special, i-a chemat în judecată pe pârâţii Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Bihor, Ministerul Afacerilor Interne, Inspectoratul General al Poliţiei Române, Instituţia Prefectului Judeţului Bihor, Direcţia Regim Permise de Conducere şi Înmatriculare a Vehiculelor şi Spitalul Clinic de Urgenţă „Avram Iancu“ Oradea, solicitând obligarea pârâţilor să calculeze şi să achite drepturile reprezentând tichete/vouchere de vacanţă, conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 privind acordarea voucherelor de vacanţă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 94/2014, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009), respectiv „contravaloarea a 6 salarii de bază minime brute pe ţară garantate în plată pentru un salariat, cu începere de la data intrării în vigoare a actului normativ până în prezent“.
În drept, cererea reclamantului a fost întemeiată pe dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 şi ale Legii nr. 94/2014 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 privind acordarea tichetelor de vacanţă.
Pârâţii au solicitat, în esenţă, respingerea acţiunii, invocând faptul că aceste drepturi prevăzute în forma iniţială a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 se cuvin numai personalului contractual, iar după modificările aduse prin Legea nr. 173/2015 privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 8/2014 pentru modificarea unor termene prevăzute în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 privind acordarea voucherelor de vacanţă (Legea nr. 173/2015), textul modificat nu include printre destinatarii săi şi funcţionarii publici cu statut special.
Prin Sentinţa nr. 2.592/CA/2015 din 19 noiembrie 2015, Tribunalul Bihor - Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca prescrise pretenţiile aferente perioadei de timp anterioare datei de 8 aprilie 2012 şi ca nefondate restul pretenţiilor din cererea de chemare în judecată.
În pronunţarea soluţiei, instanţa de fond a reţinut că sunt prescrise pretenţiile reclamanţilor referitoare la sume de bani aferente perioadei de timp anterioare datei de 8 aprilie 2012, dată care marchează intervalul de 3 ani anterior introducerii cererii de chemare în judecată, în raport cu prevederile legale care reglementează instituţia prescripţiei extinctive şi termenul general de prescripţie de 3 ani.
Pretenţiile reclamanţilor aferente perioadei 8 aprilie 2012-8 aprilie 2015 (data introducerii acţiunii) au fost respinse ca nefondate, faţă de faptul că prevederile art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 nu sunt aplicabile reclamanţilor, care au calitatea de funcţionari publici, ci sunt aplicabile doar personalului contractual.
Tribunalul a arătat că dreptul funcţionarilor publici la acordarea voucherelor de vacanţă a fost reglementat doar în urma modificării legislative aduse prin art. I pct. 2 din Legea nr. 173/2015, însă această modificare a intrat în vigoare abia la data de 4 iulie 2015, ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv datei de 8 aprilie 2015. În speţă, reclamanţii sunt funcţionari publici şi au solicitat acordarea drepturilor privind tichete/vouchere de vacanţă de la data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 şi până la data formulării cererii de chemare în judecată, adică pentru o perioadă în care prevederile art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 nu le erau aplicabile, fiind aplicabile doar personalului contractual.
Împotriva sentinţei pronunţate de prima instanţă au declarat recurs atât reclamantul Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Personalului Contractual din Ministerul Afacerilor Interne - Biroul teritorial Bihor, cât şi pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, fiind formulat şi recurs incident de către pârâtul Spitalul Clinic de Urgenţă „Avram Iancu“ Oradea.
Prin Încheierea de sesizare din data de 21 septembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 1.217/111/2015, Curtea de Apel Oradea - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de următoarele aspecte:
a)existenţa unei cauze în curs de judecată, în condiţiile în care cauza de faţă se află în faza recursului declarat împotriva Sentinţei nr. 2.592/CA/2015 din 19 noiembrie 2015 a Tribunalului Bihor, urmând a fi pronunţată o decizie definitivă;
b)cauza se află în competenţa legală a unui complet de judecată al Curţii de Apel Oradea învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, conform art. 96 pct. 3 din Codul de procedură civilă;
c)de lămurirea sferei de aplicare a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 94/2014, respectiv art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 173/2015, depinde soluţionarea fondului cauzei, în speţă reclamanţii fiind funcţionari publici cu statut special;
d)problema de drept enunţată este nouă, după consultarea jurisprudenţei constatându-se că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre;
e)problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Recurentul-reclamant a apreciat că cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în procedura reglementată de art. 519 din Codul de procedură civilă este admisibilă şi soluţionarea litigiului depinde de hotărârea prealabilă ce se va pronunţa în privinţa problemelor de drept semnalate.
Prin punctul de vedere formulat, recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Interne a solicitat respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deoarece chestiunile de drept a căror dezlegare se solicită nu au influenţă hotărâtoare asupra modului de soluţionare a acţiunii principale, întrucât textele de lege invocate nu sunt esenţiale pentru dezlegarea cauzei.
Celelalte părţi nu şi-au exprimat punctele de vedere.
După comunicarea celor două rapoarte întocmite în cauză, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, au fost formulate puncte de vedere de către recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Interne şi intimatul-pârât Inspectoratul General al Poliţiei Române.
Prin punctul de vedere înregistrat la data de 16 februarie 2017 recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Interne a arătat că poliţiştilor - funcţionari publici cu statut special nu le este recunoscut dreptul la acordarea voucherelor de vacanţă.
Intimatul-pârât Inspectoratul General al Poliţiei Române, prin punctul de vedere depus la data de 15 februarie 2016, a solicitat respingerea sesizării ca fiind inadmisibilă, arătând că, în speţă, normele legale privind acordarea voucherelor de vacanţă nu suportă interpretări diferite, aşa cum rezultă şi din practica judiciară de la nivelul instanţelor naţionale, iar chestiunea invocată nu este una nouă, situaţia neacordării voucherelor de vacanţă subzistând încă din anul 2009.
Completul de judecată al Curţii de Apel Oradea - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sesizat cu soluţionarea recursului a opinat că se impune o interpretare extensivă a textului de lege, în sensul că în sfera destinatarilor drepturilor reglementate de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 sunt incluşi şi funcţionarii publici (respectiv funcţionarii publici cu statut special), raţiunea acordării tichetelor/ voucherelor de vacanţă fiind aceea a recuperării şi întreţinerii capacităţii de muncă a salariaţilor, remediu pe care legiuitorul, indiferent de sistemul de finanţare şi subordonare, îl asigură tuturor angajaţilor, fiind irelevant dacă aceştia prestează activitate în temeiul unui contract individual de muncă sau în baza unui raport de serviciu.
Cât priveşte cuprinsul noţiunii de funcţionar public, în accepţiunea art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 173/2015, este evident că, în absenţa unei distincţii din partea legiuitorului, aceasta include şi funcţionarul public cu statut special, fiind incidentă regula de interpretare logică ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, respectiv unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă.
În urma solicitării adresate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au comunicat care este practica judiciară cu privire la chestiunile de drept în discuţie şi au transmis hotărâri judecătoreşti relevante.
Curtea de Apel Bucureşti a arătat, cu privire la prima chestiune supusă analizei, că în sfera destinatarilor drepturilor acordate în temeiul art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 este inclus numai personalul contractual, nu şi funcţionarii publici (inclusiv cei cu statut special). Noţiunea de funcţionar public, la care se face referire în cea de-a doua chestiune de drept, include şi funcţionarii publici cu statut special. S-au anexat următoarele hotărâri relevante, rămase definitive:
–Decizia civilă nr. 2.216 din 14 aprilie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 2.131/87/2015;
–Decizia civilă nr. 2.229 din 14 aprilie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 30.178/3/2015;
–Decizia civilă nr. 4.585 din 6 octombrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 30.179/3/2015.
Curtea de Apel Târgu Mureş a comunicat că practica judiciară la nivelul Tribunalului Mureş - Secţia de contencios administrativ şi fiscal este în sensul că, în categoria destinatarilor drepturilor prevăzute de art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 - în forma iniţială a acestei reglementări, nu sunt incluşi şi funcţionarii publici cu statut special, menţionându-se că sunt aplicabile dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 188/1999), ce reglementează statutul funcţionarului public, iar, în conformitate cu dispoziţiile art. 4 din acest act normativ, raporturile de serviciu se nasc şi se exercită pe baza actului administrativ de numire, emis în condiţiile legii. Aşadar, s-a reţinut că funcţionarii publici, inclusiv cei cu statut special, îşi desfăşoară activitatea în baza unui act administrativ de numire în funcţia publică, şi nu în temeiul unui contract individual de muncă. S-a avut în vedere că, deşi prin modificările aduse de Legea nr. 173/2015, categoria funcţionarilor publici, din care fac parte şi reclamanţii care au calitatea de funcţionari publici cu statut special a fost inclusă expres în categoriile de persoane care pot beneficia de tichete de vacanţă, punerea în aplicare a acestui drept salarial nu s-a realizat, întrucât pentru perioada 2012-2015 nu au fost prevăzute fonduri în acest sens potrivit unor dispoziţii legale exprese.
În sensul acestei practici judiciare au fost remise următoarele hotărâri judecătoreşti, rămase definitive ca urmare a neexercitării căii de atac a recursului:
–Sentinţa nr. 359 din 13 mai 2016 pronunţată de Tribunalul Mureş - Secţia contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 3.226/102/2015;
–Sentinţa nr. 344 din 10 mai 2016 pronunţată de Tribunalul Mureş - Secţia contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 3.245/102/2015;
–Sentinţa nr. 447 din 17 iunie 2016 pronunţată de Tribunalul Mureş - Secţia contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 3.256/102/2015;
–Sentinţa nr. 359 din 13 mai 2016 pronunţată de Tribunalul Mureş - Secţia contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 3.226/102/2015;
–Sentinţa nr. 510 din 14 iulie 2016 pronunţată de Tribunalul Mureş - Secţia contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 3.269/102/2015.
Curtea de Apel Piteşti a comunicat că practica judiciară la nivelul instanţelor judecătoreşti din circumscripţia sa teritorială este în sensul respingerii cererilor de acordare a tichetelor de vacanţă, iar pentru a ilustra orientarea jurisprudenţială indicată au fost înaintate următoarele hotărâri judecătoreşti:
–Sentinţa nr. 393 din 9 martie 2016 pronunţată de Tribunalul Vâlcea - Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 75/90/2016, nerecurată;
–Sentinţa nr. 638 din 21 iunie 2016 pronunţată de Tribunalul Argeş - Secţia civilă în Dosarul nr. 1.257/109/2016, nerecurată;
–Sentinţa nr. 907 din 17 octombrie 2016 pronunţată de Tribunalul Argeş - Secţia civilă în Dosarul nr. 3.055/109/2016, recurată.
În cuprinsul hotărârilor remise instanţele au reţinut, în esenţă, că acţiunea reclamanţilor, care au statut de funcţionari publici în cadrul unităţilor administrativ-teritoriale, este neîntemeiată, întrucât prin acte normative succesive privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice nu au fost prevăzute sume pentru acordarea de tichete/vouchere de vacanţă.
Curtea de Apel Galaţi a comunicat că opinia unanimă a judecătorilor Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Galaţi este în sensul că în sfera destinatarilor drepturilor acordate în temeiul art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 - forma iniţială a reglementării - nu sunt incluşi funcţionarii publici, respectiv funcţionarii publici cu statut special, ci numai personalul contractual, angajat cu contract individual de muncă. Astfel, acţiunile având ca obiect acordarea voucherelor de vacanţă prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, formulate de funcţionarii publici au fost respinse, instanţele reţinând că tichetele de vacanţă se acordă, potrivit dispoziţiilor legale, numai dacă există un contract individual de muncă, iar angajatorul are capacitatea financiară de a suporta costurile tichetelor de vacanţă. Cum funcţionarii publici nu sunt încadraţi pe bază de contract individual de muncă, ci sunt numiţi prin act administrativ al conducătorului instituţiei publice, nu intră în sfera destinatarilor drepturilor acordate în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009. Instanţele au mai reţinut că, pentru anii 2014 şi 2015, deşi modificările legislative au prevăzut că voucherele de vacanţă se acordă şi funcţionarilor publici încadraţi în instituţiile publice definite conform Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi în instituţiile publice locale definite conform Legii nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, cu modificările şi completările ulterioare, indiferent de sistemul de finanţare şi subordonare, inclusiv cele care se finanţează integral din venituri proprii, acordarea însă a acestor drepturi se face în limitele sumelor prevăzute cu această destinaţie în bugetele de stat sau, după caz, în bugetele locale. Or, în perioada 2012-2015 au fost emise o serie de acte normative în ceea ce priveşte reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar care au prevăzut expres neincluderea în bugetele instituţiilor publice centrale, ale oricăror autorităţi publice a sumelor de bani necesare pentru acordarea tichetelor cadou, tichetelor de vacanţă personalului din cadrul acestora.
În ceea ce priveşte noţiunea de „funcţionar public“ la care face referire art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, modificat prin Legea nr. 173/2015, punctul de vedere exprimat de judecătorii tribunalelor Galaţi, Brăila şi Vrancea este în sensul că noţiunea de „funcţionar public“ include şi funcţionarii cu statut special.
În sensul jurisprudenţei evocate au fost ataşate următoarele hotărâri judecătoreşti:
–Sentinţa nr. 630 din 20 iulie 2016 pronunţată de Tribunalul Galaţi - Secţia de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 299/121/2016, definitivă prin respingerea recursului prin Decizia nr. 1.080 din 4 octombrie 2016 a Curţii de Apel Galaţi;
–Sentinţa nr. 463 din 2 iunie 2016 pronunţată de Tribunalul Galaţi - Secţia de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 1.309/85/2015, definitivă prin nerecurare;
–Sentinţa nr. 14 din 13 ianuarie 2016 pronunţată de Tribunalul Galaţi - Secţia de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 3.521/121/2015, definitivă prin respingerea recursului prin Decizia nr. 747 din 26 mai 2016 a Curţii de Apel Galaţi;
–Sentinţa nr. 212 din 8 martie 2016 pronunţată de Tribunalul Galaţi - Secţia de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 6.839/3/2015, recurată, cauza fiind suspendată conform art. 520 alin. (4) din Codul de procedură civilă.
Curtea de Apel Iaşi a identificat ca practică judiciară Sentinţa nr. 409 din 23 noiembrie 2015 pronunţată de Tribunalul Vaslui - Secţia civilă în Dosarul nr. 1.379/89/2015, rămasă definitivă prin Decizia nr. 514 din 16 mai 2016 a Curţii de Apel Iaşi - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, şi Sentinţa nr. 358 din 21 aprilie 2016 pronunţată de Tribunalul Iaşi - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 8.549/99/2015, definitivă prin Decizia nr. 801 din 20 septembrie 2016 a Curţii de Apel Iaşi - Secţia de contencios administrativ şi fiscal. Din cuprinsul hotărârilor ataşate rezultă că instanţele au apreciat în privinţa obiectului supus analizei că, până la data de 1 august 2015, dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 prevedeau posibilitatea acordării tichetelor de vacanţă numai pentru personalul încadrat cu contract de muncă. Prin Legea nr. 173/2015 a fost extinsă sfera subiecţilor cărora li se aplică textul de lege, inclusiv în privinţa funcţionarilor publici. S-a avut în vedere şi faptul că pentru întreaga perioadă 2012-2015 nu a fost îndeplinită nici cea de-a doua condiţie a acordării tichetelor de vacanţă prevăzută de art. 1 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, respectiv cea care vizează că tichetele de vacanţă se acordă în limita sumelor prevăzute cu această destinaţie în bugetul de stat sau bugetele locate, deoarece în perioada respectivă au existat dispoziţii legale succesive care au prevăzut expres că în bugetele instituţiilor publice nu se prevăd sume cu această destinaţie.
Curtea de Apel Craiova a comunicat, relativ la sfera destinatarilor drepturilor acordate în temeiul art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, că în practica judiciară conturată la nivelul Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Craiova şi al tribunalelor arondate s-a reţinut că textul menţionat, în redactarea iniţială (în vigoare în intervalul 24 februarie 2009 - 4 iulie 2015), nu este aplicabil funcţionarilor publici, respectiv funcţionarilor publici cu statut special, ci exclusiv salariaţilor încadraţi în temeiul unui contract individual de muncă, în condiţiile în care angajatorul are capacitatea financiară de a suporta costurile tichetelor de vacanţă.
Au fost ataşate următoarele hotărâri relevante:
–Sentinţa nr. 492 din 14 martie 2016 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 8.022/101/2015, definitivă prin nerecurare;
–Sentinţa nr. 718 din 25 mai 2015 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 1.550/101/2015, rămasă definitivă prin Decizia nr. 982 din 23 martie 2016 a Curţii de Apel Craiova - Secţia contencios administrativ şi fiscal;
–Sentinţa nr. 1.198 din 16 septembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Gorj - Secţia contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 1.604/95/2016, recurată;
–Sentinţa nr. 450 din 18 martie 2016 pronunţată de Tribunalul Gorj - Secţia contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 12/95/2016, definitivă prin nerecurare;
–Sentinţa nr. 442 din 18 martie 2016 pronunţată de Tribunalul Gorj - Secţia contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 57/95/2016, definitivă prin nerecurare;
–Sentinţa nr. 616 din 12 octombrie 2016 pronunţată de Tribunalul Olt - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 955/104/2016, recurată;
–Sentinţa nr. 615 din 12 octombrie 2016 pronunţată de Tribunalul Olt - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 952/104/2016, recurată.
În ceea ce priveşte noţiunea de „funcţionar public“, deşi nu au fost identificate hotărâri judecătoreşti care să trateze punctual aspectul în discuţie, s-a arătat că opinia majoritară a judecătorilor este în sensul că art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 173/2015, este aplicabil tuturor funcţionarilor publici, neexistând niciun temei legal pentru a exclude din această categorie funcţionarii publici cu statut special.
Curtea de Apel Braşov a identificat Dosarul nr. 3.384/62/2015 în care s-a pronunţat Decizia nr. 730 din 11 octombrie 2016 a Secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Curţii de Apel Braşov, în cuprinsul căreia instanţa a reţinut că, potrivit art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, în forma în vigoare până la apariţia Legii nr. 173/2015, în sfera destinatarilor prevederilor acestei ordonanţe este inclus numai personalul contractual, nu şi funcţionarii publici şi că legiuitorul a exceptat expres de a prevedea în bugetele pentru anii 2012-2014 sumele pentru acordarea tichetelor de vacanţă şi a voucherelor de vacanţă pentru personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice, ca măsură de politică financiară ce ţine exclusiv de resortul legiuitorului.
Aceeaşi practică judiciară este conturată şi la nivelul tribunalelor Covasna şi Braşov, aşa cum rezultă din Sentinţa nr. 904 din 13 octombrie 2016 pronunţată de Tribunalul Covasna - Secţia civilă în Dosarul nr. 788/119/2016, rămasă definitivă prin respingerea recursului, conform Deciziei nr. 47 din 18 ianuarie 2017 a Curţii de Apel Braşov - Secţia contencios administrativ şi fiscal, şi Sentinţa nr. 158 din 25 februarie 2016 pronunţată de Tribunalul Covasna - Secţia civilă în Dosarul nr. 1.248/119/2015, definitivă prin respingerea recursului prin Decizia nr. 530 din 29 iunie 2016 a Curţii de Apel Braşov.
Noţiunea de „funcţionar public“ la care face referire art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, modificat prin Legea nr. 173/2015, include şi funcţionarii cu statut special (de exemplu, Sentinţa nr. 637 din 15 iunie 2016 pronunţată de Tribunalul Braşov - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 5.235/62/2015, definitivă).
Curtea de Apel Ploieşti a identificat, ca practică judiciară, hotărâri judecătoreşti prin care instanţele au respins acţiunile având ca obiect cereri prin care s-a solicitat acordarea contravalorii tichetelor/voucherelor de vacanţă pentru diferite perioade de timp, în pronunţarea soluţiilor reţinându-se împrejurarea că nu este îndeplinită condiţia impusă de art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 pentru acordarea acestor drepturi, din moment ce legiuitorul a stabilit, prin acte normative succesive, că în bugete nu se prevăd sume în acest scop.
Prin Sentinţa nr. 337 din 9 martie 2016 pronunţată de Tribunalul Prahova - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 8.702/105/2015, rămasă definitivă prin Decizia nr. 1.457 din 5 octombrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, instanţa a reţinut şi faptul că, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 173/2015, voucherele de vacanţă se puteau acorda numai personalului contractual.
Cu titlu de practică judiciară au fost anexate următoarele hotărâri judecătoreşti:
–Sentinţa nr. 230 din 12 februarie 2016 pronunţată de Tribunalul Prahova - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 8.184/105/2015, recurată; Sentinţa nr. 509 din 15 aprilie 2016 pronunţată de Tribunalul Prahova - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 677/105/2016; Sentinţa nr. 1.003 din 16 iunie 2016 pronunţată de Tribunalul Prahova - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 1.539/105/2016. Aceste hotărâri vizează însă funcţionarii publici din cadrul unităţilor administrativ-teritoriale, cauzele aflându-se în recurs pe rolul Curţii de Apel Piteşti şi sunt suspendate potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (4) din Codul de procedură civilă;
–Sentinţa nr. 697 din 17 mai 2016 pronunţată de Tribunalul Prahova - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 8.613/105/2015, definitivă prin respingerea recursului prin Decizia nr. 1.825 din 15 noiembrie 2016;
–Sentinţa nr. 580 din 26 aprilie 2016 pronunţată de Tribunalul Prahova - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 8.709/105/2015, recurată, cauza fiind suspendată conform art. 520 alin. (4) din Codul de procedură civilă;
–Sentinţa nr. 801 din 27 mai 2016 pronunţată de Tribunalul Prahova - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 1.765/105/2016, recurată.
Curtea de Apel Constanţa a comunicat că practica judiciară a instanţei este în sensul că reclamanţii - funcţionari publici - nu se înscriu în noţiunea de personal încadrat prin încheierea unui contract individual de muncă, potrivit art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 - forma iniţială a reglementării, astfel încât acţiunile acestora privind acordarea contravalorii tichetelor de vacanţă anterior anului 2014 au fost respinse, ca nefondate, cu această motivare.
Au fost înaintate următoarele hotărâri judecătoreşti:
–Decizia nr. 368 din 19 mai 2016 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 4.986/118/2015;
–Sentinţa nr. 2.353 din 18 decembrie 2015 pronunţată de Tribunalul Tulcea - Secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 1.700/88/2015, rămasă definitivă prin Decizia nr. 667 din 26 septembrie 2016 a Curţii de Apel Constanţa - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal;
–Sentinţa nr. 918 din 26 iulie 2016 pronunţată de Tribunalul Constanţa - Secţia de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 1.878/118/2016, definitivă prin respingerea recursului prin Decizia nr. 968 din 8 decembrie 2016 a Curţii de Apel Constanţa;
–Sentinţa nr. 544 din 28 aprilie 2016 pronunţată de Tribunalul Constanţa - Secţia de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 8.169/118/2015, recurată;
–Sentinţa nr. 865 din 22 iunie 2016 pronunţată de Tribunalul Constanţa - Secţia de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 1.880/118/2016, definitivă prin respingerea recursului prin Decizia nr. 1.015 din 21 decembrie 2016 a Curţii de Apel Constanţa.
În ceea ce priveşte cea de-a doua chestiune de drept s-a arătat că din practica analizată rezultă că nu s-a ridicat o atare problemă de drept în cauzele înregistrate în această materie.
Tribunalul Constanţa - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a comunicat că practica judiciară la nivelul secţiei a fost în sensul că în sfera destinatarilor drepturilor acordate în temeiul art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 nu sunt incluşi şi funcţionarii publici, respectiv funcţionarii publici cu statut special, aspect ce rezultă din cuprinsul următoarelor hotărâri judecătoreşti:
–Sentinţa nr. 672 din 24 mai 2016 pronunţată de Tribunalul Constanţa - Secţia de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 831/118/2016, nerecurată;
–Sentinţa nr. 457 din 8 aprilie 2016 pronunţată de Tribunalul Constanţa - Secţia de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 8.158/118/2015, nerecurată;
–Sentinţa nr. 619 din 12 mai 2016 pronunţată de Tribunalul Constanţa - Secţia de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 841/118/2016, nerecurată;
–Sentinţa nr. 1.150 din 28 septembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Constanţa - Secţia de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 3.297/118/2016, recurată;
–Sentinţa nr. 656 din 19 mai 2016 pronunţată de Tribunalul Constanţa - Secţia de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 833/118/2016, nerecurată.
În ceea ce priveşte noţiunea de „funcţionar public“ s-a comunicat că practica secţiei în privinţa interpretării art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, modificat prin Legea nr. 173/2015, include şi funcţionarii publici cu statut special, însă acordarea tichetelor de vacanţă se poate realiza doar prin includerea sumelor aferente tichetelor de vacanţă în bugetele anuale ale instituţiei publice, aspect evidenţiat în cuprinsul Sentinţei nr. 1.150 din 28 septembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Constanţa - Secţia de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 3.297/118/2016, rămasă definitivă prin respingerea recursului, prin Decizia nr. 65 din 30 ianuarie 2017 a Curţii de Apel Constanţa - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Curtea de Apel Suceava a înaintat hotărâri judecătoreşti pronunţate de tribunalele din circumscripţia sa teritorială, din cuprinsul cărora rezultă că practica judiciară conturată la nivelul acestor instanţe este în sensul respingerii acestor acţiuni, instanţele reţinând că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de acordare a contravalorii voucherelor de vacanţă, atât timp cât legiuitorul, prin acte normative succesive, a prevăzut expres că nu se acordă aceste drepturi, nefiind prevăzute în buget sumele aferente:
–Sentinţa nr. 861 din 16 iunie 2016 pronunţată de Tribunalul Suceava - Secţia de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 1.248/86/2016, definitivă prin nerecurare;
–Sentinţa nr. 1.063 din 4 decembrie 2015 pronunţată de Tribunalul Botoşani - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 1.888/40/2015, rămasă definitivă prin Decizia nr. 710 din 14 iunie 2016 a Curţii de Apel Suceava - Secţia de contencios administrativ şi fiscal;
–Sentinţa nr. 13 din 7 ianuarie 2016 pronunţată de Tribunalul Botoşani - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 1.790/40/2015, rămasă definitivă prin Decizia nr. 505 din 18 aprilie 2016 a Curţii de Apel Suceava - Secţia de contencios administrativ şi fiscal;
–Sentinţa nr. 465 din 8 septembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Botoşani - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 895/40/2016, definitivă prin respingerea recursului, prin Decizia nr. 136 din 25 ianuarie 2017 a Curţii de Apel Suceava - Secţia de contencios administrativ şi fiscal;
–Sentinţa nr. 531 din 4 octombrie 2016 pronunţată de Tribunalul Botoşani - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 825/40/2016, definitivă prin nerecurare;
–Sentinţa nr. 908 din 20 octombrie 2015 pronunţată de Tribunalul Botoşani - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 1.467/40/2015, definitivă prin nerecurare;
–Sentinţa nr. 91 din 24 februarie 2016 pronunţată de Tribunalul Botoşani - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 2.208/40/2015*, definitivă prin nerecurare;
–Sentinţa nr. 301 din 18 mai 2016 pronunţată de Tribunalul Botoşani - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 3.021/40/2015, definitivă prin nerecurare.
Curtea de Apel Alba Iulia a identificat Sentinţa nr. 150 din 2 martie 2016 pronunţată de Tribunalul Hunedoara - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 3.927/97/2015, definitivă prin respingerea recursului prin Decizia nr. 1.805 din 6 decembrie 2016 a Curţii de Apel Alba Iulia, prin care acţiunea a fost respinsă, întrucât interdicţia de acordare a tichetelor/voucherelor de vacanţă a fost prevăzută expres prin acte normative succesive.
Curtea de Apel Cluj a arătat că, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 - forma iniţială a reglementării, pentru instituţiile publice şi celelalte entităţi prevăzute de lege, obligaţia de acordare a tichetelor de masă era prevăzută strict pentru personalul contractual, aspect susţinut şi de către practica judiciară în această materie, existentă la nivelul Secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi fiscal. Ulterior, textul art. 1 alin. (2) a fost modificat prin Legea nr. 173/2015, în interpretarea căruia practica judiciară conturată a fost în sensul că în cuprinsul noţiunii de „funcţionar public“ sunt incluşi şi funcţionarii publici cu statut special.
Opiniile furnizate de tribunalele Cluj, Maramureş şi Sălaj converg în acelaşi sens, iar pentru evidenţierea practicii judiciare au fost anexate următoarele hotărâri judecătoreşti relevante:
–Decizia nr. 574 din 21 aprilie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Cluj - Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 3.178/117/2015;
–Sentinţa nr. 4.765 din 9 decembrie 2015 pronunţată de Tribunalul Maramureş - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 3.131/100/2015, rămasă definitivă prin Decizia nr. 494 din 6 aprilie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Cluj - Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal;
–Decizia nr. 757 din 6 iunie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Cluj - Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 3.721/117/2015;
–Sentinţa nr. 3.869 din 7 decembrie 2015 pronunţată de Tribunalul Cluj - Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 2.009/117/2015, rămasă definitivă prin Decizia nr. 827 din 15 iunie 2016 a Curţii de Apel Cluj - Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal;
–Sentinţa nr. 1.893 din 19 octombrie 2015 pronunţată de Tribunalul Sălaj - Secţia civilă în Dosarul nr. 1.199/84/2015, rămasă definitivă prin neapelare;
–Sentinţa nr. 1.039 din 9 septembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Sălaj - Secţia civilă în Dosarul nr. 360/84/2016, rămasă definitivă prin nerecurare;
–Sentinţa nr. 1.694 din 5 octombrie 2015 pronunţată de Tribunalul Sălaj - Secţia civilă în Dosarul nr. 966/84/2015, rămasă definitivă prin Decizia nr. 454 din 22 februarie 2016 a Curţii de Apel Cluj - Secţia I civilă.
Curtea de Apel Timişoara nu a identificat hotărâri judecătoreşti prin care să se fi examinat problema de drept semnalată, însă judecătorii Secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul instanţei au opinat că în categoria funcţionarilor publici prevăzuţi de art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 sunt incluşi şi funcţionarii publici cu statut special, având în vedere că actul normativ face referire la funcţionarii publici în mod general.
Curtea de Apel Oradea nu a identificat practică judiciară, însă la nivelul Tribunalului Bihor judecătorii au subliniat faptul că prin legile bugetare anuale s-a prevăzut expres că nu se acordă tichetele de vacanţă, apreciindu-se că funcţionarii plătiţi din bugetul de stat ori din bugetele locale sunt beneficiari ai Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, iar faţă de modificarea art. 1 din ordonanţa de urgenţă, prin prevederea expresă că „sunt beneficiari şi funcţionarii publici“, s-a considerat că nu se impune clarificarea problemei de drept semnalate.
Curtea de Apel Bacău a comunicat că nu a soluţionat astfel de cauze, neavând practică judiciară
La nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit răspunsurilor transmise de Secţia I civilă, Secţia a II-a civilă şi Secţia de contencios administrativ şi fiscal, nu au fost identificate decizii de speţă în care să se fi dat o dezlegare dispoziţiilor legale ce fac obiectul acestei sesizări, în ceea ce priveşte aplicarea acestora funcţionarilor publici şi funcţionarilor publici cu statut special.
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 1.826/C/3763/III-5/2016 din 8 noiembrie 2016, a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu privire la chestiunea de drept care formează obiectul prezentei sesizări.
Deşi nu vizează în mod direct chestiunea supusă interpretării, este relevantă Decizia nr. 14 din 18 februarie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 18 decembrie 2008, prin care a fost admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi s-a statuat că dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 142/1998 privind acordarea tichetelor de masă, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 142/1998), se interpretează în sensul că alocaţia individuală de hrană sub forma tichetelor de masă nu se poate acorda judecătorilor, procurorilor, personalului auxiliar de specialitate şi funcţionarilor publici, iar pentru personalul contractual din cadrul instanţelor şi parchetelor aceste beneficii nu reprezintă un drept, ci o vocaţie, ce se poate realiza doar în condiţiile în care angajatorul are prevăzute în buget sume cu această destinaţie şi acordarea acestora a fost negociată prin contractele colective de muncă.
În considerentele acestei decizii instanţa supremă a reţinut că magistraţii constituie o categorie specială de personal, care face parte din autoritatea judecătorească şi care are menirea de a exercita puterea judecătorească, magistraţii desfăşurându-şi activitatea în temeiul unui raport de muncă sui generis, care are la bază un acord de voinţă (un contract nenumit, de drept public) încheiat cu însuşi statul, reprezentat de Preşedintele României şi de Consiliul Superior al Magistraturii. Întrucât activitatea magistraţilor nu se desfăşoară în baza unui contract individual de muncă, aceştia nu pot beneficia de alocaţia individuală de hrană acordată sub forma tichetelor de masă potrivit art. 1 din Legea nr. 142/1998, salarizarea acestora fiind prevăzută de lege, care nu prevede dreptul judecătorilor, procurorilor sau altor categorii de personal din sistemul justiţiei la acordarea alocaţiei individuale de hrană sub forma tichetelor de masă.
În ceea ce priveşte personalul auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea s-a avut în vedere că raporturile de serviciu ale acestora se nasc în urma încheierii unui contract de drept public, în cazul căruia libertatea contractuală a părţilor este în mare parte suplinită de către legiuitor, şi nu a unui contract individual de muncă, în accepţiunea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Ca şi în situaţia magistraţilor, salariile personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea sunt fixate de lege, această categorie profesională beneficiind de aceleaşi măsuri de protecţie ca şi judecătorii şi procurorii, însă legiuitorul nu a prevăzut în lege în mod expres posibilitatea acordării acestora tichete de masă.
Curtea Constituţională nu s-a pronunţat până în prezent asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale care fac obiectul acestei sesizări.
Prin cele două rapoarte întocmite în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a mecanismului privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă.
Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, rapoartele întocmite de judecătorii-raportori şi chestiunile de drept ce se solicită a fi dezlegate, constată următoarele:
Reglementând, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, mecanismul procedural al pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ca un mijloc alternativ/paralel pentru asigurarea unei practici judiciare unitare în aplicarea şi interpretarea legii de către instanţele judecătoreşti, alături de mecanismul recursului în interesul legii, legiuitorul a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, după cum urmează:
–existenţa unei cauze aflate în curs de judecată în ultimă instanţă;
–cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza;
–ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată;
–chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.
Prin prezenta sesizare, formulată de Curtea de Apel Oradea, se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea modului de interpretare a dispoziţiilor:
–art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 privind acordarea voucherelor de vacanţă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 94/2014, cu modificările şi completările ulterioare - forma iniţială a reglementării - în sensul de a se statua dacă textul normativ include, în sfera destinatarilor drepturilor pe care le prevede, numai personalul contractual ori include şi funcţionarii publici, respectiv funcţionarii publici cu statut special;
–art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 173/2015 privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 8/2014 pentru modificarea unor termene prevăzute în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 privind acordarea voucherelor de vacanţă - în sensul de a se statua dacă noţiunea de „funcţionar public“ la care face referire textul normativ include şi funcţionarii publici cu statut special.
Raportând sesizarea privind pronunţarea hotărârii prealabile la condiţiile impuse de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă se constată că există o cauză în curs de judecată, în contextul în care cauza pendinte a fost soluţionată în primă instanţă de Tribunalul Bihor - Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa nr. 2.592/CA/2015 din 19 noiembrie 2015, care a respins acţiunea reclamanţilor, funcţionari publici cu statut special, având ca obiect plata drepturilor băneşti reprezentând contravaloarea tichetelor/voucherelor de vacanţă în temeiul dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009. Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamantul Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Personalului Contractual din Ministerul Afacerilor Interne - Biroul teritorial Bihor şi pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, fiind formulat şi recurs incident de către pârâtul Spitalul Clinic de Urgenţă „Avram Iancu“ Oradea.
Cauza aflată în faza recursului este în competenţa legală a unui complet de judecată al Curţii de Apel Oradea - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal învestit cu soluţionarea pricinii în ultimă instanţă, urmând să pronunţe o hotărâre definitivă, conform art. 96 pct. 3 raportat la art. 634 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, coroborate cu art. 10 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora: „Recursul împotriva sentinţelor pronunţate de tribunalele administrativ-fiscale se judecă de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, iar recursul împotriva sentinţelor pronunţate de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel se judecă de Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.“
Prin urmare, nu există aspecte de inadmisibilitate în ceea ce priveşte existenţa unui litigiu şi calitatea instanţei de sesizare, situaţie în care se impune analiza admisibilităţii cererii prin raportare la condiţiile legate de problema de drept a cărei lămurire se solicită.
Verificând admisibilitatea sesizării supuse analizei, se constată că sunt conturate o serie de neregularităţi de natură a contura neîndeplinirea cerinţei noutăţii chestiunii de drept cu care a fost sesizată.
Condiţia noutăţii unei chestiuni de drept nu poate fi apreciată ca fiind îndeplinită, astfel cum o realizează instanţa de trimitere, numai din perspectiva unei analize limitate doar la împrejurarea că asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii aflat în curs de soluţionare.
Aşa cum Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat în jurisprudenţa sa anterioară^1, noutatea unei chestiuni de drept poate fi generată nu numai de o reglementare nou-intrată în vigoare, ci şi de una veche, deoarece criteriul vechimii, prin raportare exclusivă la anul emiterii actului normativ supus dezbaterii, nu poate fi absolutizat. Cu toate acestea, trebuie subliniat ca fiind esenţial în examinarea îndeplinirii cerinţei noutăţii aspectul ca în privinţa chestiunii de drept instanţele să nu fi dat o interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial.
Aşadar, relevante în examinarea condiţiei noutăţii chestiunii de drept a cărei lămurire se solicită pe calea mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile sunt existenţa şi dezvoltarea unei jurisprudenţe continue şi constante în materia de referinţă, deoarece caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor judecătoreşti, în urma unei interpretări adecvate, concretizată într-o practică judiciară consacrată.
Pentru a verifica existenţa şi dezvoltarea unei jurisprudenţe de către instanţele naţionale au fost emise adrese către curţile de apel din ţară, care au verificat practica judiciară la nivelul propriilor instanţe, precum şi al tribunalelor situate în circumscripţia teritorială, comunicând Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie hotărâri judecătoreşti pronunţate în materia care face obiectul sesizării de faţă.
Studierea răspunsurilor formulate de curţile de apel cu privire la chestiunea de drept supusă analizei relevă concluzia neîndeplinirii condiţiei noutăţii chestiunii de drept semnalate, deoarece în privinţa dispoziţiilor legale înscrise în art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, invocate ca temei al acţiunii cu care instanţa de trimitere este învestită în faza procesuală a recursului, practica judiciară şi punctele de vedere ale instanţelor din ţară sunt unitare, fiind pronunţate în această materie, încă din anul 2015, hotărâri judecătoreşti definitive care au adoptat, unanim, acelaşi gen de soluţie.
Examenul jurisprudenţial al hotărârilor judecătoreşti remise de curţile de apel din ţară (la care s-a făcut referire la pct. VI) scoate în evidenţă că opinia unanimă a instanţelor este orientată, pentru aceleaşi raţiuni de interpretare a legii, spre soluţia respingerii acţiunilor formulate de reclamanţii, funcţionari publici cu statut special (poliţişti), care au ca obiect plata contravalorii tichetelor/voucherelor de vacanţă în sumă de 6 salarii de bază minime brute pe ţară garantate în plată/an, drepturi decurgând din raporturile de serviciu derulate între părţile litigante, acţiuni întemeiate pe dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009.
În acest context se constată că problema de drept supusă dezbaterii de către titularul sesizării şi-a pierdut caracterul de noutate, deoarece existenţa unei practici cristalizate în timp a instanţelor judecătoreşti şi orientarea constantă şi unanimă a jurisprudenţei spre o anumită interpretare a normelor de drept care fac obiectul sesizării nu reclamă o serie de noi clarificări ale acestora, în contextul modificărilor legislative intervenite faţă de cele anterioare, de natură a impune o reevaluare sau reinterpretare a textelor legale analizate.
Aşadar, chestiunea de drept a cărei dezlegare se cere nu este una nouă, nefiind îndeplinite criteriile care sunt de natură să caracterizeze noutatea problemei supuse dezbaterii, drept condiţie a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu pronunţarea unei hotărâri prealabile.
De altfel, solicitarea privind declanşarea mecanismului pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile în privinţa normelor de drept care fac obiectul analizei de faţă a fost respinsă constant de către instanţele judecătoreşti, învestite în ultimă instanţă cu acelaşi gen de acţiune, întrucât s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, deoarece problema de drept semnalată nu reprezintă o chestiune de drept nouă, fiind deja pronunţate hotărâri judecătoreşti definitive de către curţile de apel din ţară, jurisprudenţa fiind unitară în interpretarea normelor în discuţie (a se vedea, în acest sens: Decizia civilă nr. 4.585 din 6 octombrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 30.179/3/2015, Decizia civilă nr. 710 din 14 iunie 2016 a Curţii de Apel Suceava - Secţia de contencios administrativ şi fiscal pronunţată în Dosarul nr. 1.888/40/2015, Decizia civilă nr. 757 din 6 iunie 2016 a Curţii de Apel Cluj pronunţată în Dosarul nr. 3.721/117/2015).
În cuprinsul actului de sesizare instanţa de trimitere a precizat că, deşi la nivelul Curţii de Apel Oradea nu au fost pronunţate hotărâri care să dezlege problema de drept supusă dezbaterii, la nivelul instanţelor din ţară au fost pronunţate soluţii diferite de cea pronunţată prin Sentinţa nr. 2.592/2015 a Tribunalului Bihor, supusă prezentului control de legalitate, şi a făcut trimitere la Sentinţa nr. 652 din 28 octombrie 2015 a Tribunalului Vrancea pronunţată în Dosarul nr. 1.495/91/2015 şi Sentinţa nr. 261 din 19 ianuarie 2016 a Tribunalului Bucureşti pronunţată în Dosarul nr. 30.179/3/2015, prin care au fost admise cereri similare, în sensul obligării pârâţilor la plata în favoarea reclamanţilor funcţionari publici a sumelor de bani reprezentând contravaloarea voucherelor de vacanţă pentru perioada 2012-2014.
Din această perspectivă, în cazul analizat, cerinţa noutăţii chestiunii de drept tot nu poate fi considerată îndeplinită, deoarece soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti la care a făcut referire instanţa de trimitere au fost reformate în calea de atac a recursului, fiind pronunţate Decizia nr. 454/2016 a Curţii de Apel Galaţi - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi Decizia nr. 4.585/2016 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, sentinţele recurate fiind casate şi, în rejudecare, acţiunea reclamanţilor a fost respinsă, instanţele de recurs dând normelor de drept în discuţie aceeaşi interpretare avută în vedere de jurisprudenţa deja consacrată în materie. Mai mult, în contextul în care s-ar fi conturat o eventuală practică neunitară, aspect sugerat de către instanţa de trimitere, sesizarea instanţei supreme nu ar putea fi realizată în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, întrucât scopul acestui mecanism procedural, respectiv acela al preîntâmpinării practicii neunitare, nu mai poate fi atins în ipoteza semnalată.
Separat de aceste aspecte care vizează examinarea condiţiei noutăţii chestiunii de drept, pentru ca mecanismul procedural reglementat de art. 519 din Codul de procedură civilă să nu fie denaturat de la scopul său firesc şi utilizat pentru tranşarea în concret a aspectelor litigioase aflate pe rolul instanţei de trimitere, este necesar ca sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să aibă drept obiect o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită şi care prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme, în scopul înlăturării oricăror impedimente care ar obstacula activitatea judecătorului pentru emiterea actului jurisdicţional final.
În acest sens, în doctrină a fost subliniată opinia că sesizarea trebuie să privească o normă de drept susceptibilă de interpretări diferite, care, odată aplicată în cauze concrete, ar genera o practică neunitară, iar aceste posibile interpretări diferite, doar prefigurate sau deja afirmate pe plan doctrinar, trebuie arătate în sesizare.
De aceea, chiar dacă nu este prevăzută expres ca o condiţie de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, problema eficienţei sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie raportată la rezolvarea litigiului în care a intervenit reclamă ca identificarea chestiunii de drept de către titularul sesizării să vizeze o chestiune juridică reală, care ridică probleme de interpretare a unor dispoziţii legale imperfecte, lacunare ori contradictorii ce necesită rezolvarea de principiu a chestiunii de drept în procedura hotărârii prealabile, şi nu realizarea unor operaţiuni de interpretare şi aplicare a unui text de lege în raport cu circumstanţele particulare ce caracterizează fiecare litigiu.
În acest context al analizei, se observă că, spre deosebire de legislaţia franceză, care prevede expres condiţia dificultăţii serioase, veritabile şi pe cea a interesului pentru un număr mare de cazuri, pentru sesizarea instanţei supreme^2 legislaţia internă lasă o largă marjă de apreciere titularilor sesizării sub acest aspect.
Din această perspectivă, identificarea problemei de drept care poate forma obiectul pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie examinată şi prin raportare la obligaţiile judecătorului de a primi şi soluţiona cererile de competenţa instanţelor judecătoreşti în conformitate cu dispoziţiile legale aplicabile, obligaţie ce este ridicată la rang de principiu fundamental ce îşi găseşte consacrarea în prevederile cuprinse în art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă“.
Cum interpretarea normelor de către judecător implică tocmai acel procedeu logico-judiciar de stabilire a conţinutului şi sensului acestor norme, chestiunea de drept trebuie să suscite serioase dificultăţi care ar împiedica pronunţarea soluţiei, deci nu simple obstacole care ar putea fi înlăturate printr-o reflexie mai aprofundată a judecătorului cauzei, deoarece „această condiţie a dificultăţii serioase a întrebării prealabile permite judecătorului să fie lămurit asupra unei întrebări importante, fără a-l libera de obligaţia să de a judeca pricina şi fără a se întârzia în mod inutil procesul în favoarea uneia dintre părţi“^3.
Din această perspectivă, întrucât normele legale au întotdeauna un caracter general şi impersonal, din care trebuie să se extragă esenţa aplicabilă la cazul concret, aplicarea legii de către judecător presupune interpretarea acesteia, adică determinarea conţinutului şi sensului ei exact la situaţia concretă dedusă judecăţii. Chiar şi în situaţia în care legea este incompletă pentru rezolvarea cererii respective, judecătorul este chemat să se pronunţe şi să recurgă la alte norme juridice sau principii de drept incidente sau, dacă legea este neclară, trebuie să folosească metode de interpretare în conformitate cu principiile de drept pe care i le furnizează doctrina şi jurisprudenţa, atât timp cât interpretarea legii civile reprezintă o etapă necesară în procesul aplicării legii civile, în scopul de a stabili conţinutul şi sensul normei şi a o putea aplica situaţiei de fapt conturate în cazul dedus judecăţii.
În cazul analizat, titularul sesizării solicită interpretarea unor dispoziţii legale în scopul de a se determina dacă în sfera destinatarilor drepturilor acordate în temeiul art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 sunt incluşi şi funcţionarii publici, respectiv funcţionarii publici cu statut special (calitate deţinută de reclamanţii din prezenta cauză), şi dacă noţiunea de „funcţionar public“ la care face referire art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 173/2015, include categoria funcţionarilor publici cu statut special.
Trebuie remarcat că dispoziţiile legale a căror interpretare se solicită de către titularul sesizării nu comportă o dificultate reală, în sensul că textele legale ar ridica modalităţi diferite de interpretare, deoarece normele de drept supuse analizei sunt clare şi lipsite de echivoc. Nu se semnalează nici prezenţa vreunei ambiguităţi de reglementare sau a existenţei unei sincope în corelarea acestora cu alte dispoziţii legale în vigoare.
De altfel, chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită nu este una veritabilă şi datorită faptului că problema supusă analizei nu implică noutate, deoarece şi-a clarificat înţelesul în practica judiciară, normele de drept în discuţie fiind interpretate unitar şi constant de către instanţele naţionale. Raţionamentul judiciar care a fundamentat soluţiile pronunţate în cauze similare s-a axat pe analiza de conţinut şi succesiunea în timp a normelor înscrise în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 care reglementează acordarea tichetelor/voucherelor de vacanţă în raport cu intervalul temporal solicitat, dar şi pe corelarea acestor norme cu dispoziţiile speciale reglementate de Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 360/2002) şi Legea nr. 188/1999.
În forma să iniţială, art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 privind acordarea tichetelor de vacanţă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 110 din 24 februarie 2009, prevedea la alin. (2) şi (3) că:
(2)Instituţiile din sectorul bugetar definite conform Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările ulterioare, şi Legii nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, cu modificările şi completările ulterioare, indiferent de sistemul de finanţare şi subordonare, inclusiv cele care se finanţează integral din venituri proprii, regiile autonome, societăţile comerciale la care statul este acţionar unic sau acţionar majoritar, societăţile şi companiile naţionale care încadrează personal prin încheierea unui contract individual de muncă acordă, în condiţiile legii, tichete de vacanţă.
(3)Tichetele de vacanţă se acordă în limitele sumelor prevăzute cu această destinaţie în bugetul de stat sau, după caz, în bugetele locale, pentru unităţile din domeniul bugetar şi în limitele sumelor prevăzute cu această destinaţie în bugetul de venituri şi cheltuieli aprobat, potrivit legii, pentru celelalte categorii de angajatori.“
În urma aprobării cu modificări şi completări a ordonanţei de urgenţă, prin Legea nr. 94/2014, art. 1 alin. (2) şi (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 privind acordarea voucherelor de vacanţă are următorul cuprins:
(2)Instituţiile publice definite conform Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi instituţiile publice locale definite conform Legii nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, cu modificările şi completările ulterioare, indiferent de sistemul de finanţare şi subordonare, inclusiv cele care se finanţează integral din venituri proprii, regiile autonome, societăţile reglementate de Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, la care statul este acţionar unic sau acţionar majoritar, societăţile şi companiile naţionale care încadrează personal prin încheierea unui contract individual de muncă, acordă, în condiţiile legii, vouchere de vacanţă.
(3)Voucherele de vacanţă se acordă în limitele sumelor prevăzute cu această destinaţie în bugetul de stat sau, după caz, în bugetele locale, pentru unităţile din domeniul bugetar, şi în limitele sumelor prevăzute cu această destinaţie în bugetul de venituri şi cheltuieli aprobat, potrivit legii, pentru celelalte categorii de angajatori.“ Prin actul normativ de aprobare a ordonanţei de urgenţă noţiunea de „tichete de vacanţă“ a fost înlocuită cu cea de „vouchere de vacanţă“.
Textul a suferit o nouă modificare, prin Legea nr. 173/2015 privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 8/2014 pentru modificarea unor termene prevăzute în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 privind acordarea voucherelor de vacanţă, art. 1 alin. (2) având următorul cuprins: „(2) Instituţiile publice definite conform Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi instituţiile publice locale definite conform Legii nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, cu modificările şi completările ulterioare, indiferent de sistemul de finanţare şi subordonare, inclusiv cele care se finanţează integral din venituri proprii, care încadrează funcţionari publici şi/sau personal prin încheierea unui contract individual de muncă, după caz, acordă, în condiţiile legii, prime de vacanţă numai sub forma voucherelor de vacanţă.“
În raport cu conţinutul explicit al dispoziţiilor legale evocate, instanţele judecătoreşti au reţinut că tichetele/voucherele de vacanţă se acordă numai în condiţiile legii.
S-a avut în vedere, în esenţă, din coroborarea dispoziţiilor înscrise în art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 - forma iniţială a reglementării, până la modificările intervenite prin Legea nr. 173/2015 - că obligaţia de acordare a tichetelor de vacanţă de către instituţiile publice şi celelalte entităţi prevăzute de lege era prevăzută strict pentru personalul contractual. Relativ la sfera destinatarilor drepturilor acordate în temeiul art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, forma iniţială a reglementării, instanţele au examinat măsura în care reclamanţii, în calitatea acestora de funcţionari publici cu statut special, se încadrează în categoria de personal prin încheierea unui contract individual de muncă, astfel cum rezidă în mod expres din dispoziţia legală evocată.
Raportat la acest aspect s-a avut în vedere că dispoziţiile Legii nr. 360/2002 statuează că poliţiştii sunt subiecţi de drept ai raportului de serviciu şi nu de muncă, ce rezultă din actul administrativ de numire în funcţie, astfel cum este stipulat şi în cuprinsul Legii nr. 188/1999.
Analiza de conţinut a normelor înscrise în textul evocat realizată de instanţele judecătoreşti a evidenţiat concluzia că dispoziţia legală vizează expres personalul angajat în temeiul unui contract individual de muncă, şi nu pe cel care îşi desfăşoară activitatea în temeiul unui raport de serviciu, situaţie în care s-au regăsit reclamanţii.
Ulterior, art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 a fost modificat prin Legea nr. 173/2015, dispoziţii în accepţiunea cărora în noţiunea de „funcţionar public“ sunt incluşi şi funcţionarii publici cu statut special.
În soluţionarea acţiunilor cu care au fost învestite, instanţele au examinat şi condiţia prevăzută de dispoziţiile legale înscrise în art. 1 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, potrivit căreia tichetele de vacanţă se acordă în limitele sumelor prevăzute cu această destinaţie în bugetul de stat sau, după caz, în bugetele locale, pentru unităţile din domeniul bugetar, şi în limitele sumelor prevăzute cu această destinaţie în bugetul de venituri şi cheltuieli aprobat, potrivit legii, pentru celelalte categorii de angajatori. Or, prin acte normative subsecvente celui în care se prevedea acordarea contravalorii tichetelor/voucherelor respective s-a prevăzut expres că în bugetele instituţiilor publice nu au fost prevăzute sume pentru acordarea de tichete/vouchere de vacanţă personalului din cadrul acestora.
S-a mai avut în vedere şi împrejurarea că dreptul la acordarea tichetelor/voucherelor de vacanţă nu este un drept fundamental, ci un drept salarial suplimentar, legiuitorul fiind îndrituit să stabilească atât modalitatea de plată a acestora, cât şi să le modifice în anumite perioade de timp, să le suspende sau chiar să le anuleze, în funcţie de politica bugetară şi de resursele financiare existente.
Raţionamentul judiciar expus în considerentele hotărârilor judecătoreşti remise de curţile de apel nu relevă aspecte care să conducă la concluzia că este vorba de incidenţa unor dispoziţii legale imperfecte, al căror conţinut sau a căror sferă de acţiune este discutabilă şi care ar necesita o rezolvare de principiu în scopul împiedicării unei jurisprudenţe neunitare sub aspectele vizate de întrebările care fac obiectul sesizării de faţă.
În acest context, reamintind că finalitatea demersului hotărârii prealabile este de a da dezlegări asupra unor probleme veritabile şi dificile de drept care necesită o rezolvare de principiu în vederea prevenirii apariţiei unei jurisprudenţe neunitare în materie, interpretarea corectă a prevederilor legale invocate de titularul sesizării poate fi lesne realizată, în scopul soluţionării cauzei respective, prin analiza de conţinut a normelor care guvernează condiţiile legale privind acordarea tichetelor/voucherelor de vacanţă şi urmărirea evoluţiei legislative a acestora în raport cu circumstanţele concrete ale litigiului conturate prin cererea de chemare în judecată şi motivele de recurs evocate. Or, asemenea operaţiuni de interpretare şi aplicare a textului de lege la circumstanţele ce caracterizează litigiul nu pot fi atribuite completului constituit pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, acestea constituind exclusiv atributul ce revine instanţei de judecată învestite cu soluţionarea cauzei de faţă.
În considerarea argumentelor expuse, apreciem că sesizarea de faţă nu este admisibilă, deoarece mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă poate fi uzitat doar ca urmare a întrunirii condiţiilor restrictive de admisibilitate evocate, rolul său unificator putând fi exercitat numai în privinţa chestiunilor de drept noi, care se impun cu pregnanţă a fi lămurite şi care prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme.
Faţă de argumentele evocate mai sus, ce fundamentează inadmisibilitatea sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, care prevalează, nu se mai impune analizarea celorlalte elemente de admisibilitate.
Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 din acelaşi act normativ, sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea va fi respinsă ca inadmisibilă.
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 1.217/111/2015 în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:
I. Dacă în sfera destinatarilor drepturilor acordate în temeiul art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 privind acordarea voucherelor de vacanţă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 94/2014, cu modificările şi completările ulterioare - forma iniţială a reglementării - este inclus numai personalul contractual ori sunt incluşi şi funcţionarii publici, respectiv funcţionarii publici cu statut special;II. Dacă noţiunea de „funcţionar public“ la care face referire art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 173/2015 privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 8/2014 pentru modificarea unor termene prevăzute în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 privind acordarea voucherelor de vacanţă, include şi funcţionarii publici cu statut special.
Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 februarie 2017.
VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
GABRIELA ELENA BOGASIU
Magistrat-asistent,
Mihaela Lorena Mitroi
Forma oficială este cea publicată în Monitorul Oficial.
