Decizie nr. 10 din 24 ianuarie 2000

Lucian Mihai - preşedinte

Costica Bulai - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Ioan Muraru - judecător

Nicolae Popa - judecător

Lucian Stangu - judecător

Florin Bucur Vasilescu - judecător

Romul Petru Vonica - judecător

Iuliana Nedelcu - procuror

Florentina Geangu - magistrat-asistent

Pe rol se afla soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 350 alin. 1 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Alexe Pruna în Dosarul nr. 707/1999 al Curţii de Apel Galaţi - Secţia penală.

Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 18 noiembrie 1999, în prezenta autorului excepţiei şi a reprezentantului Ministerului Public, fiind consemnate în încheierea de la acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru 25 noiembrie şi apoi pentru 16 decembrie 1999, 20 decembrie 1999, 20 ianuarie 2000 şi 24 ianuarie 2000.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constata următoarele:

Prin Încheierea din 10 iunie 1999, pronunţată în Dosarul nr. 707/1999, Curtea de Apel Galaţi - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 350 alin. 1 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Alexe Pruna.

Prin motivele invocate în susţinerea excepţiei, depuse la dosarul cauzei, autorul excepţiei de neconstituţionalitate arata ca el a fost condamnat, prin Sentinta penală nr. 16 din 5 februarie 1999 a Tribunalului Vrancea, la un an şi doua luni închisoare pentru săvârşirea tentativei de omor calificat [art. 20 raportat la art. 175 lit. i), cu aplicarea art. 73 lit. b) din Codul penal] şi ca, prin aceeaşi sentinta, instanţa a menţinut, potrivit art. 350 din Codul de procedură penală, măsura arestării preventive şi a dedus, conform art. 88 din Codul penal, detenţia de la 2 octombrie 1998 la 5 februarie 1999. În urma apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Vrancea şi de partea vătămată dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Galaţi la 1 aprilie 1999 şi a avut un prim termen la 6 mai 1999, când instanţa nu a luat în discuţie starea de arest a inculpatului. Referitor la durata arestării preventive se susţine ca atât prevederile art. 23 alin. (4) din Constituţie, cat şi dispoziţiile art. 149 alin. 1 din Codul de procedură penală stabilesc ca aceasta nu poate depăşi 30 de zile, iar prelungirea arestării se aproba numai de instanţa de judecată. Rezultă ca şi în cazul în care arestarea inculpatului s-a dispus în faza judecaţii aceasta nu poate să dureze până la soluţionarea definitivă a cauzei, întrucât măsura luată de instanţa nu poate fi exclusa de la respectarea regulilor instituite prin dispoziţiile art. 23 alin. (4) din Constituţie. Autorul excepţiei invoca, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 60/1994, rămasă definitivă ca urmare a Deciziei nr. 20/1995, Decizia nr. 1/1996 şi Decizia nr. 546/1997, care au constatat ca sunt neconstituţionale dispoziţiile art. 149 alin. 3 din Codul de procedură penală, potrivit cărora arestarea inculpatului în cursul judecaţii durează până la soluţionarea definitivă a cauzei. Pornind de la prevederile Constituţiei şi de la jurisprudenta Curţii Constituţionale în materie, autorul excepţiei susţine ca arestarea inculpatului nu poate funcţiona în afară regulilor constituţionale, adică fără să fie supusă duratei de 30 de zile, iar dacă subzistă motivele arestării şi după expirarea acestui termen, instanţa urmează sa prelungească durata arestării de fiecare data până la cel mult 30 de zile. Întrucât nici modificările Codului de procedura penală, prin Legea nr. 141/1996, nu au prevăzut prelungirea arestării preventive distinct pentru cele doua faze ale procesului penal, deşi acest lucru se impunea în urma declarării ca neconstituţionale a dispoziţiilor art. 149 alin. 3 din Codul de procedură penală, înseamnă ca legiuitorul a înţeles sa instituie o singura procedura în materia prelungirii arestării, şi anume cea prevăzută de dispoziţiile art. 159 din Codul de procedură penală. În ceea ce priveşte "menţinerea" arestării preventive, aceasta nu este prevăzută ca măsura preventivă. Legea se referă la menţinerea arestării în doua situaţii: prima, prevăzută la art. 300 alin. 3 din Codul de procedură penală care dispune ca, în cazul în care inculpatul este arestat, instanţa legal sesizată este datoare sa verifice din oficiu, la prima înfăţişare, regularitatea luării acestei măsuri; şi a doua, prevăzută la art. 350 alin. 1 din Codul de procedură penală, când instanţei îi revine obligaţia ca prin hotărâre, deci la pronunţarea sentinţei, să se pronunţe cu privire la revocarea, menţinerea sau luarea măsurii arestării inculpatului. Autorul excepţiei arata ca aceste doua măsuri nu pot fi rupte de dispoziţiile art. 23 alin. (4) din Constituţie. Astfel, dispoziţiile art. 300 alin. 3 din Codul de procedură penală obliga instanţa sa verifice regularitatea luării şi menţinerii stării de arest a inculpatului în raport cu prevederile constituţionale, aceste dispoziţii legale înscriindu-se ca o garanţie a respectării principiului libertăţii individuale prevăzut în art. 23 din Constituţie. Menţinerea arestării preventive este corespondentul, în plan tehnic, al prelungirii acestei măsuri, obligaţia instanţei fiind aceea de a acorda termene circumscrise duratei de 30 de zile, asa cum a făcut instanţa de fond, Tribunalul Vrancea, care a menţinut măsura arestării preventive, termen de termen, comunicând locului de deţinere prelungirea mandatului de arestare.

În ceea ce priveşte menţinerea arestării preventive, reglementată prin dispoziţiile art. 350 alin. 1 din Codul de procedură penală, aceasta este subordonata, arata autorul excepţiei, obligativitatii respectării dispoziţiilor cuprinse în titlul IV cap. I din partea generală a Codului de procedura penală, privitor la măsurile preventive. Aceasta înseamnă ca şi în acest caz menţinerea arestării nu poate depăşi 30 de zile fără ca instanţa sa nu se pronunţe, din oficiu, cu privire la necesitatea şi oportunitatea prelungirii arestării conform prevederilor art. 159 din Codul de procedură penală.

În sinteza, autorul excepţiei arata ca măsura arestării preventive peste durata legală de 30 de zile este neconstitutionala, fiind în vădită contradictie cu prevederile art. 23 din Constituţie. Atâta timp cat dispoziţiile art. 23 alin. (4) din Constituţie consacra, în materia arestării preventive, instituţiile "mandatului" şi "prelungirii", iar în Codul de procedură penală nu se prevede alta procedura a prelungirii duratei arestării în faza de judecată, înseamnă ca măsura menţinerii peste durata legală, indiferent ca dosarul se afla pe rol sau este soluţionat de instanţa de fond, este neconforma cu dispoziţiile constituţionale. Menţinerea măsurii arestării preventive, o dată cu pronunţarea pe fond a instanţei, nu trebuie inteleasa ca o arestare sine die, atâta timp cat hotărârea nu este definitivă, iar conflictul de drept penal nu este rezolvat. Menţinerea arestării preventive atât în faza de judecată, cat şi ca obligaţie a instanţei de a se pronunţa asupra ei prin hotărâre, potrivit art. 350 alin. 1 din Codul de procedură penală, trebuie inteleasa ca fiind forma prin care instanţa se pronunţa cu privire la arestarea în cadrul general prezentat în titlul IV cap. I din Codul de procedură penală. În cazul arestării preventive a inculpatului singura posibilitate ca, la expirarea celor 30 de zile, starea de arest să fie menţinută este "prelungirea" acesteia, fiindca nu se poate menţine ceva ce nu mai exista. În sprijinul tezei ca menţinerea arestării nu poate depăşi durata legală de 30 de zile sunt aduse doua argumente, astfel:

a)în considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1 din 9 ianuarie 1996 se arata ca "menţinerea stării de arest este echivalenta, sub aspectul garanţiilor constituţionale ale libertăţii individuale, cu luarea acestei măsuri în cursul judecaţii";

b)reglementarea data prin art. 350 alin. 1 din Codul de procedură penală, care condiţioneaza măsura arestării preventive de respectarea dispoziţiilor cuprinse în titlul IV cap. I al părţii generale a Codului de procedura penală, ceea ce dovedeşte ca legiuitorul nu a căutat să se abata de la dispoziţiile privind luarea şi durata măsurii arestării preventive.

Referindu-se la cazul în speta, autorul excepţiei arata ca măsura arestării sale preventive prin hotărârea de condamnare, fără ca aceasta să fie prelungită legal, timp de câteva luni, până la soluţionarea apelului, este neconstitutionala.

Exprimandu-şi opinia, instanţa de judecată apreciază ca excepţia este neîntemeiată, deoarece menţinerea măsurii arestării preventive luate de instanţa de fond prin hotărârea de condamnare este valabilă până la pronunţarea unei hotărâri definitive, nemaifiind necesară, prin urmare, prelungirea arestării la expirarea perioadei pentru care a fost luată. În speta, măsura luată de instanţa de fond, prin hotărârea de condamnare, durează până la soluţionarea definitivă a cauzei, dacă instanţa nu dispune revocarea ei. Cu alte cuvinte, aceasta arestare preventivă se ia pe durata nedeterminată, iar nu pe durata maxima de 30 de zile, prevăzută la art. 149 alin. 1 din Codul de procedură penală, motiv pentru care, pentru a-şi menţine valabilitatea, nu este necesară prelungirea acesteia din 30 în 30 de zile, în condiţiile art. 155-160 din Codul de procedură penală, procedura care este aplicabilă exclusiv arestării preventive dispuse de procuror şi prelungită, potrivit art. 155 alin. 2 din acelaşi cod, de instanţa căreia i-ar reveni competenţa sa judece cauza în fond.

Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

În punctul de vedere al Guvernului se arata ca art. 350 alin. 1 din Codul de procedură penală trebuie interpretat în contextul general al reglementărilor din Codul de procedură penală şi, în primul rând, în raport cu toate prevederile privind măsurile procesuale referitoare la "starea de libertate" a inculpatului sau a condamnatului şi nu numai în raport cu cele care se referă în mod expres la măsura arestării preventive. De asemenea, se arata ca în Codul de procedură penală termenul "arestare" se foloseşte în diferite înţelesuri procesuale, în raport cu diferitele stadii şi momente ale desfăşurării procesului penal, în raport cu scopul urmărit prin luarea măsurii privind libertatea inculpatului sau condamnatului, precum şi în raport cu natura activităţii procesuale principale căreia i se ataşează măsura procesuala privind starea de libertate a acestuia. În opinia Guvernului art. 350 alin. 1 din Codul de procedură penală trebuie interpretat în contextul întregului conţinut al art. 350, precum şi al denumirii sale marginale, care este cea de Măsuri cu privire la starea de libertate, iar alin. 2 şi 3 se referă la obligaţia instanţei de a dispune punerea în libertate a inculpatului arestat preventiv; în aceeaşi situaţie se afla şi alin. 5 şi 6. Alin. 4 al art. 350 foloseşte termenul "arestarea inculpatului", fără alt calificativ, precizând ca hotărârea pronunţată în cazul alineatelor precedente cu privire la arestarea inculpatului este executorie. Se arata ca se impune a fi evocat şi art. 382 alin. 3, care, referindu-se la admiterea apelului, prevede că, atunci când prima instanţa a dispus arestarea inculpatului, instanţa de apel poate menţine măsura arestării în caz de desfiinţare a hotărârii. În opinia Guvernului, din aceste texte care se referă la faza judecaţii reiese ca legiuitorul nu foloseşte sintagma "măsura arestării preventive" ca măsura dispusă de instanţa de judecată la pronunţarea hotărârii, ci la măsuri procesuale proprii fazei de judecată, pe care instanţa le poate lua o dată cu pronunţarea hotărârii, privind starea de libertate a inculpatului. Se apreciază ca legiuitorul a voit sa marcheze prin aceasta specificul măsurii arestării în stadiul pronunţării hotărârii faţă de arestarea dispusă în faza urmăririi penale şi în faza judecaţii. În esenta, se susţine ca arestarea dispusă prin hotărârea de condamnare nu este o prelungire a măsurii preventive luate sau menţinute de instanţa în timpul desfăşurării judecaţii, ea având o alta funcţie şi un alt temei decât arestarea preventivă. Este, susţine Guvernul, o măsura procesuala dispusă pentru asigurarea executării unei pedepse determinate, pronunţată ca urmare a judecării în fond a cauzei, şi înseamnă, în fapt, "un început de executare" a pedepsei aplicate. Se mai arata ca prevederile cuprinse în cap. I titlul IV al părţii generale a Codului de procedura penală nu pot fi aplicabile arestării dispuse prin hotărârea instanţei asupra fondului, deoarece aceasta arestare este menita să asigure executarea pedepsei. Dacă instanţa de apel ar trebui sa prelungească aceasta arestare din 30 în 30 de zile, textele care prevăd ce conţine hotărârea instanţei de fond ar fi trebuit sa prevadă ca arestarea se dispune pe o perioadă de cel mult 30 de zile. În concluzie, în opinia Guvernului se arata ca art. 23 alin. (4) din Constituţie priveşte numai faza de urmărire penală şi cea de judecată până la pronunţarea unei hotărâri asupra fondului, textul constituţional neputând fi aplicabil la situaţiile ivite după pronunţarea unei asemenea hotărâri judecătoreşti. În consecinţa, se apreciază ca excepţia de neconstituţionalitate privind art. 350 alin 1 din Codul de procedură penală nu este intemeiata.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile autorului excepţiei şi ale procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, retine următoarele:

Potrivit art. 144 lit. c) din Constituţie şi art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competenţa să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

Critica de neconstituţionalitate priveşte dispoziţiile art. 350 alin. 1 din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: "Instanţa are îndatorirea ca prin hotărârea sa să se pronunţe cu privire la revocarea, menţinerea sau luarea măsurii arestării inculpatului, ţinând seama de dispoziţiile din partea generală, titlul IV, capitolul I."

Autorul excepţiei susţine ca prevederile art. 350 alin. 1 din Codul de procedură penală contravin art. 23 alin. (4) din Constituţie, dispoziţii conform cărora: "Arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat, pentru o durată de cel mult 30 de zile. Asupra legalităţii mandatului, arestatul se poate plange judecătorului, care este obligat să se pronunţe prin hotărâre motivată. Prelungirea arestării se aproba numai de instanţa de judecată."

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională constata ca aceasta este intemeiata şi urmează să fie admisă.

Arestarea preventivă face parte din categoria măsurilor procesuale destinate să asigure buna desfăşurare a procesului, iar nu din categoria pedepselor. Ea îşi păstrează acest caracter până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi se poate menţine sau revoca atât prin hotărârea de condamnare în prima instanţa, cat şi prin hotărârea instanţei de a menţine sau de a lua, pentru prima data, această măsură. De aceea, dreptul inculpatului de a cere liberarea provizorie se menţine şi după condamnarea în prima instanţa, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, după care inculpatul are statutul de condamnat, aflat, de această dată, în executarea pedepsei, iar nu în executarea arestării preventive.

Menţinerea stării de arest preventiv o dată cu pronunţarea hotărârii instanţei de fond nu trebuie inteleasa ca o arestare sine die atâta timp cat hotărârea nu este definitivă, iar conflictul de drept penal nu este rezolvat. Menţinerea sau luarea măsurii arestării preventive în faza de judecată, inclusiv cu ocazia pronunţării hotărârii, potrivit art. 350 alin. 1 din Codul de procedură penală, trebuie inteleasa ca fiind forma prin care instanţa se pronunţa cu privire la arestare în cadrul general prevăzut de titlul IV cap. I din partea generală a Codului de procedura penală.

Curtea Constituţională s-a pronunţat cu privire la libertatea persoanei în cursul procesului penal, în principal prin Decizia nr. 60 din 25 mai 1994, rămasă definitivă ca urmare a Deciziei nr. 20 din 15 februarie 1995, ambele publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 57 din 28 martie 1995; Decizia nr. 1 din 9 ianuarie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 141 din 8 iulie 1996, şi prin Decizia nr. 546 din 4 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 2 martie 1998. Atât prin Decizia nr. 60/1994, cat şi prin Decizia nr. 546/1997 Curtea Constituţională a constatat ca "prevederea potrivit căreia «Arestarea inculpatului în cursul judecaţii durează până la soluţionarea definitivă a cauzei» din art. 149 alin. 3 din Codul de procedură penală este neconstitutionala, urmând, în legătură cu durata arestării, să se facă aplicarea directa a art. 23 alin. (4) din Constituţie". Curtea Constituţională a stabilit ca textul art. 23 alin. (4) din Constituţie se referă la arestare, în general, astfel ca prevederile sale trebuie respectate ori de câte ori se dispune arestarea unei persoane, măsura ce afectează grav libertatea acesteia, indiferent dacă se produce în faza de urmărire penală sau în cursul judecării cauzei. Asa fiind, la expirarea termenului de 30 de zile instanţa are obligaţia constituţională sa verifice, din oficiu, dacă se mai impune menţinerea arestării preventive şi, în caz afirmativ, sa dispună prelungirea acesteia cu încă cel mult 30 de zile. Dacă motivele arestării subzistă după expirarea acestui termen, instanţa are posibilitatea, în aceleaşi condiţii prevăzute la art. 23 din Constituţie, sa prelungească durata arestării, dar de fiecare data până la cel mult 30 de zile.

În raport cu cele arătate, dispoziţiile art. 350 alin. 1 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că menţinerea sau luarea măsurii arestării inculpatului se dispune pe durata nedeterminată şi nu pe cel mult 30 de zile, astfel cum prevede art. 23 alin. (4) din Constituţie.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 alin. (3) şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu majoritate de voturi,

CURTEA,

În numele legii

DECIDE:

Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Alexe Pruna în Dosarul nr. 707/1999 al Curţii de Apel Galaţi Secţia penală şi constata ca dispoziţiile art. 350 alin. 1 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că menţinerea sau luarea măsurii arestării inculpatului se dispune pe durata nedeterminată, iar nu pentru durata de cel mult 30 de zile prevăzută la art. 23 alin. (4) din Constituţie.

Definitivă şi obligatorie.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 24 ianuarie 2000.

PREŞEDINTELE

CURŢII CONSTITUŢIONALE,

LUCIAN MIHAI

Magistrat-asistent,

Florentina Geangu

OPINIE SEPARATĂ

Consideram ca prevederile art. 350 alin. 1 din Codul de procedură penală sunt constituţionale, iar soluţia care se impune în speta este aceea de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate.

I. Art. 350 alin. 1 din Codul de procedură penală dispune: "Instanţa are îndatorirea ca prin hotărârea sa să se pronunţe cu privire la revocarea, menţinerea sau luarea măsurii arestării inculpatului, ţinând seama de dispoziţiile din partea generală, titlul IV, capitolul I."

Aceste dispoziţii legale nu contravin prevederilor art. 23 alin. (4) din Constituţie, conform cărora: "Arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat, pentru o durată de cel mult 30 zile. Asupra legalităţii mandatului, arestatul se poate plange judecătorului, care este obligat să se pronunţe prin hotărâre motivată. Prelungirea arestării se aproba numai de instanţa de judecată."

Textul art. 23 alin. (4) din Constituţie nu conţine o redactare clara, ceea ce impune realizarea unei operaţiuni de interpretare, în vederea aplicării sale. Astfel, din conţinutul art. 23 alin. (4), rezultă ca sunt avute în vedere trei etape distincte, reglementate - fiecare dintre ele - printr-o teza distinctă, în următoarea succesiune:

–"Arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat, pentru o durată de cel mult 30 de zile. [...]";

–"[...] Asupra legalităţii mandatului, arestatul se poate plange judecătorului, care este obligat să se pronunţe prin hotărâre motivată. [...]" ;

–"[...] Prelungirea arestării se aproba numai de instanţa de judecată."

În cadrul fiecăreia dintre cele trei etape distincte subiectul activităţii procesuale este indicat printr-un termen distinct, şi anume: "magistrat"; "judecător"; "instanţa judecătorească". Acest mod de redactare ridica întrebarea dacă enuntul normativ conţinut în cadrul celei dintâi teze este aplicabil şi pentru ipotezele - distincte - reglementate prin următoarele doua teze. Aceasta intrebare se ridica, îndeosebi, referitor la raportul celei dintâi teze cu enuntul normativ cuprins în teza a treia. Astfel, se pune întrebarea dacă subiectul activităţii indicat în teza a treia "instanţa judecătorească" - este supus, deopotrivă, şi reglementărilor din cadrul celei dintâi teze, ce indica un alt subiect al activităţii, şi anume "magistratul" (care, potrivit legislaţiei în vigoare, poate fi judecător, dar şi procuror); în mod concret, aceasta înseamnă ca se ridica întrebarea dacă şi "instanţa judecătorească" (indicată de teza a treia) are obligaţia ca, la fel ca şi "magistratul" (indicat de cea dintâi teza), sa nu prelungească arestarea pentru o durată de peste 30 zile.

În sensul unui răspuns afirmativ, funcţionează argumentul ca, întrucât ambele teze sunt cuprinse înăuntrul aceluiaşi alineat, este raţional ca prevederile tezei întâi sa acopere şi ipoteza avută în vedere prin teza a treia. Acest argument este imbratisat - implicit - prin decizia la care se referă prezenta opinie separată, precum şi prin deciziile anterioare ale Curţii Constituţionale, menţionate în cuprinsul motivarii acesteia (în principal: Decizia nr. 60 din 25 mai 1994, rămasă definitivă ca urmare a Deciziei nr. 20 din 15 februarie 1995, ambele publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 57 din 28 martie 1995; Decizia nr. 1 din 9 ianuarie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 141 din 8 iulie 1996; Decizia nr. 546 din 4 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 2 martie 1998). Numai în acest fel se explica afirmatia, din cuprinsul deciziei pronunţate în prezenta speta, conform căreia "[...] textul art. 23 alin. (4) din Constituţie se referă la arestare, în general, astfel ca prevederile sale trebuie să fie respectate ori de câte ori se dispune arestarea unei persoane [....] ".

Este însă posibil şi un răspuns negativ, pentru care funcţionează argumentul ca, dacă legiuitorul constituant ar fi voit sa instituie aceeaşi condiţie de durata ("cel mult 30 zile") şi pentru prelungirea arestării de către "instanţa judecătorească", ar fi putut sa o facă în mod expres, astfel cum, de altfel, a făcut-o în cadrul celei dintâi teze, referitoare la "magistrat".

II. Simpla posibilitate a formulării unor asemenea raspunsuri diferite, pe bază de argumente, atrage necesitatea interpretării textului art. 23 alin. (4) din Constituţie.

Aceasta consecinţa impune să fie avute în vedere prevederile art. 20 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora "Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanta cu Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte", precum şi prevederile art. 11 alin. (1) din Constituţie, conform cărora "Statul român se obliga sa îndeplinească întocmai şi cu bunacredinta obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte".

Din aceasta perspectiva, pentru interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 23 alin. (4) din Constituţie sunt relevante dispoziţiile art. 9 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, conform cărora: "1. Orice om are dreptul la libertate şi la securitatea persoanei sale. Nimeni nu poate fi arestat sau deţinut în mod arbitrar. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa decât pentru motive legale şi în conformitate cu procedura prevăzută de lege.

2.Orice individ arestat va fi informat, în momentul arestării sale, despre motivele acestei arestari şi va fi înştiinţat, în cel mai scurt timp, de orice invinuire care i se aduce.

3.Orice individ arestat sau deţinut pentru comiterea unei infracţiuni penale va fi adus, în termenul cel mai scurt, în faţa unui judecător sau a unei alte autorităţi împuternicite prin lege sa exercite funcţiuni judiciare şi va trebui să fie judecat într-un interval rezonabil sau să fie eliberat. Detenţiunea persoanelor care urmează a fi trimise în judecata nu trebuie să constituie regula, dar punerea în libertate poate fi subordonata unor garanţii asigurând înfăţişarea lor la şedinţele de judecată pentru toate celelalte acte de procedura şi, dacă este cazul, pentru executarea hotărârii.

4.Oricine a fost privat de libertate prin arestare sau detenţiune are dreptul de a introduce recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta sa hotărască neîntârziat asupra legalităţii detenţiunii sale şi sa ordone liberarea sa, dacă detenţiunea este ilegala.

5.Orice individ care a fost victima unei arestari sau detentiuni ilegale are drept la o reparatie."

De asemenea, interpretarea şi aplicarea art. 23 alin. (4) din Constituţie trebuie să se facă şi în lumina dispoziţiilor art. 5, referitoare la "Dreptul la libertate şi la siguranţa", din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, astfel cum acestea au fost aplicate prin hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului. Dintre dispoziţiile art. 5, cele care au relevanta pentru problemele examinate în cadrul prezentei spete sunt următoarele: "1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţa. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:

a)dacă este reţinut legal pe baza condamnării pronunţate de un tribunal competent; [.....] c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, sau când exista motive verosimile de a banui ca a săvârşit o infracţiune sau când exista motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica sa săvârşească o infracţiune sau sa fuga după săvârşirea acesteia; [.......]

3.Orice persoană arestata sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecata într-un termen rezonabil sau eliberata în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonata unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauza la audiere."

În aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a emis, sub aspectele ce sunt analizate prin prezenta opinie separată, importante statuari. Astfel, prin hotărârea pronunţată în cazul "Wemhoff contra Republicii Federale a Germaniei", 1968, Curtea de la Strasbourg a arătat: "Rămâne de precizat dacă trebuie adoptat ca termen final al perioadei de detenţie menţionate de art. 5 pct. 3 (art. 5-3) data la care a rămas definitivă o hotărâre de condamnare sau doar data când se decide asupra temeiniciei acuzatiei, chiar şi dacă aceasta este pronunţată doar în prima instanţa.

Curtea se pronunţa în favoarea acestei ultime interpretări.

Un considerent i s-a parut determinant, şi anume ca persoana condamnata în prima instanţa, indiferent dacă aceasta a fost sau nu în detenţie până în acest moment, se afla în situaţia prevăzută la art. 5 pct. 1 lit. a) (art. 5-1-a) care reglementează privarea de libertate a persoanelor "după condamnare". Aceste din urma prevederi nu pot fi interpretate ca limitându-se la ipoteza unei condamnări definitive, deoarece aceasta ar exclude arestarea în timpul şedinţei a persoanelor condamnate care apar în faţa justiţiei în stare de libertate, oricare ar fi căile de atac ce încă le-ar mai fi deschise. Or, o astfel de practica este curenta în numeroase state contractante şi nu se poate crede ca ele au înţeles sa renunţe la aceasta. În plus, nu trebuie să se piardă din vedere faptul ca vinovăţia unei persoane în regim de detenţie pe perioada procedurii de apel sau de casaţie a fost stabilită în cursul unui proces care s-a desfăşurat conform dispoziţiilor art. (art. 6). Sub acest aspect, nu prezintă importanţa dacă detenţia după condamnare are loc pe baza acestei hotărâri sau - precum în Republica Federala a Germaniei - în virtutea unei decizii speciale care să confirme mandatul de detenţie preventivă. O persoana care ar trebui sa conteste prelungirea detentiei sale peste ceea ce s-a stabilit prin hotărârea de condamnare ca urmare a întârzierii intampinate în rezolvarea recursului sau, nu se poate prevala de dispoziţiile art. 5 pct. 3 (art. 3-5), dar ar putea eventual invoca nerespectarea termenului rezonabil prevăzut de art. 6 pct. 1 (art. 6-1)."

Din aceasta jurisprudenta a Curţii Europene a Drepturilor Omului, confirmată ulterior, în mod constant (de exemplu, în cazurile "Van Droogenbroeck contra Belgiei", 1982, şi "B. contra Austriei", 1990), rezultă importante principii referitoare la corelatia dintre dispoziţiile art. 5 al convenţiei cuprinse la pct. 1 lit. a), pe de o parte, şi cele cuprinse la pct. 1 lit. c) şi la pct. 3, pe de altă parte. Astfel, în esenta, Curtea de la Strasbourg a decis ca:

–Prin termenul "condamnare" utilizat în cuprinsul pct. 1 lit. a) din art. 5, se înţelege atât condamnarea dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, cat şi condamnarea pronunţată printr-o hotărâre judecătorească supusă căilor de atac (nedefinitiva); şi aceasta chiar şi în sistemele de drept în care cel "condamnat" printr-o hotărâre judecătorească nedefinitiva este considerat, în continuare, a fi doar o persoană supusă acuzarii penale;

–De aceea, starea de "arest" la care se referă pct. 1 lit. c) din art. 5 desemnează numai situaţia în care, în privinta celui arestat, nu a fost - încă - pronunţată o hotărâre judecătorească de "condamnare", indiferent dacă este vorba despre o hotărâre definitivă sau supusă căilor de atac (nedefinitiva);

–În consecinţa, întrucât prevederile pct. 3 din art. 5 au în vedere, în mod expres, numai ipoteza reglementată prin lit. c) a pct. 1, rezultă ca prevederile pct. 3 nu sunt aplicabile în ipoteza reglementată prin lit. a) a pct. 1 din art. 5;

–În concluzie, atunci când în privinta unei persoane arestate a fost pronunţată o hotărâre judecătorească nedefinitiva de condamnare, nu mai exista dreptul acelei persoane de a fi "[....] adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare [.....]" şi nici "[.....] dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberata în cursul procedurii. [.....]", conform art. 5 pct. 3 fraza întâi; se păstrează însă, chiar şi într-o asemenea situaţie, obligaţia judecării "[....] într-un termen rezonabil a cauzei sale [....]", potrivit art. 6 din convenţie, privind "Dreptul la un proces echitabil".

Statuarile de mai sus ale Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt, desigur, obligatorii, făcând corp comun cu dispoziţiile art. 5 pct. 1 lit. a) şi lit. c) şi pct. 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Asa fiind, şi interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 23 alin. (4) din Constituţie trebuie realizate în concordanta cu aceste statuari.

III. În consecinţa, în opinia noastră, contrară celei a majorităţii, teza a treia din art. 23 alin. (4) ("[.....] Prelungirea arestării se aproba numai de instanţa de judecată.") se afla în următoarea corelatie cu teza întâi a aceluiaşi text constituţional ("Arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat, pentru o durată de cel mult 30 de zile. [......]"):

a)"Prelungirea arestării", care, conform tezei a treia, "se aproba numai de instanţa judecătorească" se poate dispune, potrivit celei dintâi teze, numai "pentru o durată de cel mult 30 de zile" atunci când în privinta persoanei arestate nu a fost pronunţată, încă, de către o instanţa judecătorească, o hotărâre de condamnare;

b)Atunci când însă, în privinta persoanei arestate, a fost pronunţată, de către o instanţa judecătorească, o hotărâre de condamnare - chiar şi dacă acea hotărâre nu este definitivă, fiind supusă căilor de atac -, pentru instanţa care pronunţa hotărârea de condamnare sau pentru instanţele care, în faze ulterioare ale procesului, se pronunţa asupra menţinerii ori prelungirii arestării, nu mai exista obligaţia de a se conformă condiţiei prevăzute de cea dintâi teza cu privire la durata de cel mult 30 de zile a arestării.

Acesta fiind conţinutul normativ al alin. (4) din art. 23 al Constituţiei, rezultă ca dispoziţiile art. 350 alin. 1 din Codul de procedură penală sunt constituţionale.

Într-adevăr, trebuie observat ca aceste dispoziţii legale sunt aplicabile exclusiv primei instanţe judecătoreşti, iar nu şi instanţei de apel sau instanţei de recurs, cărora, sub aspectul măsurii arestării preventive, li se aplică, în mod corelativ, dispoziţiile art. 381 şi, respectiv, cele ale art. 385 16 din Codul de procedură penală. De asemenea, mai trebuie să se retina ca prevederile art. 350 alin. 1 din Codul de procedură penală constituie un cadru normativ general, care, în sine, au un caracter neutru în raport cu dispoziţiile constituţionale ale art. 23 alin. (4), fiindca nu pot intră în contradictie cu acestea indiferent de soluţia la care se opreşte instanţa de judecată care le aplica. Astfel, dacă - aplicând dispoziţiile art. 350 alin. 1 din Codul de procedură penală - instanţa judecătorească hotărăşte achitarea sau încetarea procesului penal, este evident că nu se pune problema prelungirii arestării preventive; la fel, aceasta problema nu se pune nici atunci când instanţa judecătorească hotărăşte condamnarea inculpatului la o pedeapsă care nu este privativă de libertate (de exemplu, amenda penală). Singura ipoteza în care, aplicând dispoziţiile art. 350 alin. 1 din Codul de procedură penală, instanţa judecătorească urmează să se pronunţe şi asupra menţinerii ori luării măsurii arestării preventive este aceea în care instanţa hotărăşte condamnarea inculpatului la o pedeapsă privativă de libertate. Or, într-o asemenea ipoteza, când - asadar - exista o "condamnare" de către o instanţa judecătorească, este evident ca au fost satisfacute, eo ipso, exigenţele recursului de "habeas corpus", adică de controlare a stării de arest preventiv de către un judecător (independent şi impartial), conform tezei a doua a art. 23 alin. (4) din Constituţie (sau, în termenii art. 5 pct. 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, de către "un judecător sau alt magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare").

În lumina considerentelor anterioare, rezultă ca în toate cazurile când, dând curs dispoziţiilor art. 350 alin. 1 din Codul de procedură penală, instanţa judecătorească hotărăşte condamnarea persoanei arestate la o pedeapsă privativă de libertate şi, în consecinţa, dispune - după caz menţinerea ("prelungirea") sau luarea măsurii arestării inculpatului, nu mai este aplicabilă teza întâi a art. 23 alin. (4) din Constituţie ("Arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat, pentru o durată de cel mult 30 de zile. [.....]"). De aceea, nici instanţa care pronunţa acea hotărâre de condamnare şi nici alte instanţe care - ulterior, în alte faze ale procesului penal având ca obiect fapta pentru care s-a hotărât condamnarea - menţin ("prelungesc") măsura arestării inculpatului condamnat, nu mai au obligaţia de a dispune această măsură numai "pentru o durată de cel mult 30 de zile".

În plan procesual, una dintre consecinţe este aceea ca măsura arestării, astfel "consolidata" prin hotărârea judecătorească de condamnare, nu va mai trebui să fie supusă, automat, din 30 în 30 de zile, controlului instanţei judecătoreşti, în vederea prelungirii arestării sau a punerii în libertate.

În acest context, mai trebuie observat, în final, ca redactarea utilizata în cuprinsul dispozitivului deciziei la care se referă prezenta opinie separată se bazează pe ideea ca, în temeiul art. 350 alin. 1 din Codul de procedură penală, instanţa ar pronunţa menţinerea sau luarea măsurii arestării preventive "pe durata nedeterminată". În realitate însă, din coroborarea art. 350 alin. 1 cu textul art. 343 alin. 2 din Codul de procedură penală (care stabileşte ca deliberarea poarta, între altele, şi "asupra computarii reţinerii şi arestării preventive"), reiese ca măsura arestării preventive este determinata (limitată în timp) de durata condamnării la pedeapsa privativă de libertate pronunţată de instanţa.

IV. Se ridica problema dacă nu cumva, prin soluţia înfăţişată în prezenta opinie separată, sunt incalcate dispoziţiile alin. (8) al art. 23 din Constituţie, potrivit cărora: "Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată."

a)Sub acest aspect, este de observat, mai întâi, ca aceeaşi problema a trebuit să fie avută în vedere şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când a pronunţat hotărârile în cazurile menţionate la pct. II din cadrul considerentelor prezentei opinii separate. Într-adevăr, examinând dispoziţiile pct. 1 lit. a) şi lit. c) şi ale pct. 3 din art. 5 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea de la Strasbourg nu putea face abstractie de existenta - în aceeaşi convenţie - a dispoziţiilor art. 6 pct. 2, conform cărora: "Orice persoană acuzata de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită." Este motivul pentru care, în considerentele - anterior reproduse - ale hotărârii pronunţate în cazul "Wemhoff contra Republicii Federale a Germaniei", 1968, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat ca "[.....] nu prezintă importanţa dacă detenţia după condamnare are loc pe baza acestei hotărâri sau precum în Republica Federala a Germaniei - în virtutea unei decizii speciale care să confirme mandatul de detenţie preventivă." Aceasta poziţie a fost şi mai clar exprimată, ulterior, în cazul "B. contra Austriei", 1990, când Curtea de la Strasbourg nu a impartasit opinia separată a unora dintre membrii fostei Comisii Europene a Drepturilor Omului, prin Raportul din 14 decembrie 1988, opinie conform căreia atâta vreme cat, potrivit legii interne aplicabile (în speta, art. 397 din Codul de procedură penală din Austria), nu exista autoritate de lucru judecat asupra condamnării dispuse prin hotărârea primei instanţe judecătoreşti, nu se poate accepta soluţia ca deţinerea persoanei arestate se face în temeiul unei "condamnări", concept utilizat de pct. 1 lit. a) al art. 5 din convenţie. Dimpotriva, Curtea de la Strasbourg, examinând situaţia persoanei condamnate în aceste condiţii şi care desfăşoară procedura judiciară ulterioară de atac împotriva hotărârii de condamnare, a arătat: "[.....] exista, între statele părţi ale convenţiei, mari deosebiri asupra problemei de a şti dacă o astfel de persoana îşi începe executarea pedepsei în timpul unei asemenea proceduri. În aceasta privinta, Curtea, la fel ca şi Comisia, considera ca importantele garanţii cuprinse în art. 5 pct. 3 nu depind de situaţiile naţionale speciale." b) În al doilea rând, este de observat - dacă se are în vedere ansamblul reglementărilor procesual penale - că nu se poate considera ca prezumţia de nevinovatie ar fi înlăturată prin aceea ca prelungirea măsurii arestării preventive nu este supusă aprobării instanţei judecătoreşti automat, la fiecare 30 zile. Într-adevăr, potrivit art. 5 alin. 3 din Codul de procedură penală, "Dacă cel împotriva căruia s-a luat măsura arestării preventive sau o măsura de restrangere a libertăţii considera ca aceasta este ilegala, are dreptul, în tot cursul procesului, să se adreseze instanţei competente, potrivit legii." Rezultă ca nici nu este necesar ca inculpatul arestat sa aştepte 30 zile spre a fi prezentat din oficiu - instanţei judecătoreşti, căreia sa îi solicite punerea sa în libertate, fiindca acesta poate să declanseze o asemenea procedura "în tot cursul procesului", asadar atât înainte de "condamnarea" în prima instanţa, cat şi după aceea. De fiecare data, instanţa sesizată va hotărî, motivat, dacă mai subzistă ori nu ratiunile pentru care a fost dispusă arestarea inculpatului.

c)În sfârşit, nu se vede de ce, pe de o parte, se considera - implicit - ca prezumţia de nevinovatie nu este înlăturată prin arestarea inculpatului "[.....] în temeiul mandatului emis de magistrat [judecător sau procuror], pentru o durată de cel mult 30 de zile" (conform tezei întâi din alin. (4) al art. 23 din Constituţie), dar, pe de altă parte, se considera ca prezumţia de nevinovatie ar fi înlăturată prin aceea ca, ulterior unei "condamnări" în prima instanţa (supusă, de altfel, exigenţelor "procesului echitabil", impuse de art. 6 din convenţie), inculpatul arestat nu ar mai fi prezentat, automat, la fiecare 30 zile, instanţei judecătoreşti, pastrandu-şi însă dreptul de a solicita - oricând (chiar şi mai devreme de 30 zile) - examinarea de către instanţa a stării sale de arest.

V. În raport cu poziţia pe care am exprimat-o în considerentele anterioare, s-ar putea ridica problema dacă, nu cumva, se ignora în acest fel conţinutul art. 53 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit căruia "Nici o dispoziţie din prezenta convenţie nu va fi interpretată ca limitand sau aducând atingere drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale care ar putea fi recunoscute conform legilor oricărei părţi contractante sau oricărei alte convenţii la care aceasta este parte." Cu alte cuvinte, este posibil a se susţine ca - întrucât reglementările internaţionale în materie reprezintă doar un standard minimal, de la care statele nu pot deroga în defavoarea persoanelor protejate, dar la care pot adauga o protecţie sporită pe plan intern - soluţia adoptată prin decizia la care se referă prezenta opinie separată ar reprezenta o asemenea protecţie sporită.

În ceea ce ne priveşte, consideram ca o asemenea critica ar fi inexactă, întrucât:

a)Soluţia supunerii aprobării de către instanţa judecătorească, la fiecare 30 zile, în mod automat, a prelungirii măsurii arestării preventive nu constituie - în sine o protecţie neapărat sporită (cu atât mai mult cu cat este de notorietate ca acest automatism atrage după sine, în fapt, o superficialitate - desigur criticabila - a desfăşurării acestei proceduri judiciare de către unele instanţe judecătoreşti).

b)Astfel cum am demonstrat prin considerentele anterioare, de sub pct. I al prezentei opinii separate, dispoziţiile art. 23 alin. (4) din Constituţie nu beneficiază de o redactare clara, care să permită concluzia certa ca legiuitorul constituant a voit ca - inclusiv după ce o instanţa judecătorească a pronunţat (printr-o hotărâre chiar nedefinitiva) condamnarea inculpatului la o pedeapsă privativă de libertate - menţinerea sau luarea măsurii arestării preventive să se dispună pentru durata de cel mult 30 zile. Cu alte cuvinte, redactarea acestor dispoziţii constituţionale nu permite concluzia certa ca legiuitorul constituant a dorit sa instituie o protecţie sporită, în raport cu protecţia stabilită prin art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. De aceea, nu ne aflam în ipoteza avută în vedere de art. 53 teza finala din aceasta convenţie.

c)În sfârşit, nu trebuie prezumat în mod absolut ca aducerea - din oficiu - a inculpatului arestat, la fiecare 30 zile, pentru ca instanţa sa decidă asupra stării sale de arest coincide cu interesele fiecărui inculpat în parte, asigurându-i acestuia o protecţie sporită. Atâta vreme cat se garantează, prin lege, existenta dreptului acestuia de a cere, oricând, examinarea stării sale de arest de către instanţa judecătorească, este cert ca fiecare inculpat arestat va putea sa decidă singur, cunoscandu-şi cel mai bine propriile interese, dacă îşi exercită sau nu dreptul sau subiectiv.

Sub acest din urma aspect, se poate intampla ca interesul concret al inculpatului aflat în stare de arest preventiv sa nu fie acela de a fi transportat de la sediul locului de deţinere spre a fi adus în faţa instanţei judecătoreşti care hotărăşte cu privire la prelungirea măsurii arestării preventive, fiindca în acest fel - de exemplu - este lipsit, la fiecare 30 zile, de beneficiul unor drepturi stabilite prin Legea nr. 23/1969 privind executarea pedepselor. Astfel, potrivit art. 40 alin. 3 din acest act normativ (republicat în Buletinul Oficial nr. 62 din 2 mai 1973), "Arestatii preventiv pot fi folosiţi la munca numai în cazul în care consimt la aceasta şi cu avizul medicului locului de deţinere, cu excepţia muncilor cu caracter gospodăresc efectuate prin rotaţie, pentru care consimţământul nu este necesar. Cei care se găsesc în curs de urmărire penală pot fi folosiţi la munca, în aceleaşi condiţii, numai cu avizul organului de urmărire." Dacă aceste condiţii sunt îndeplinite, arestatii preventiv care prestează munca beneficiază, conform art. 41 din Legea nr. 23/1969, de dreptul de a fi remuneraţi potrivit art. 11 şi 12 din aceeaşi lege, precum şi de dreptul ca, în vederea acordării liberării condiţionate (potrivit art. 59 şi următoarele din Codul penal), să se ţină, [...] seama şi de muncă prestată în timpul arestării preventive" (art. 25 alineatul ultim din Legea nr. 23/1969), conform regulilor de calcul stabilite prin art. 26 al legii. Asadar, se poate intampla ca un inculpat aflat în stare de arest preventiv sa prefere sa presteze munca, spre a beneficia neintrerupt de mentionatele avantaje, de care este însă parţial lipsit prin absenta de la munca în zilele în care ar fi adus (din oficiu, deci indiferent de voinţa sa) în faţa instanţei.

VI. Potrivit art. 1 alin. (3) din Constituţie, România este stat de drept. De aceea, considerentele şi dispozitivul deciziei la care se referă prezenta opinie separată (rezultat al voinţei exprimate prin mecanisme democratice de către majoritatea judecătorilor Curţii Constituţionale) sunt singurele care produc efecte obligatorii, erga omnes, conform art. 145 alin. (2) din Constituţie. Atât considerentele, cat şi enuntul prezentei opinii separate constituie, exclusiv, exercitarea libertăţii de exprimare şi afirmarea independentei judecătorilor Curţii Constituţionale, fără a produce însă vreun efect juridic în privinta soluţionării litigiului aflat pe rolul instanţei judecătoreşti sau în privinta neconstitutionalitatii prevederilor art. 350 alin. 1 din Codul de procedură penală, în înţelesul delimitat prin decizia la care se referă aceasta opinie separată. Orice decizie a Curţii Constituţionale este obligatorie erga omnes, în măsura în care a fost pronunţată cu votul a cel puţin 5 judecători, conform art. 8 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Nu exista grade ale obligativitatii deciziilor Curţii Constituţionale în raport cu numărul de voturi exprimat pentru soluţia pronunţată. De aceea, autorităţile şi instituţiile statului sunt obligate sa dea curs soluţiei decise cu majoritatea voturilor la fel ca şi soluţiei pronunţate cu unanimitatea voturilor judecătorilor care formează completul de judecată. Responsabilitatea juridică este identică şi într-un caz şi în celălalt, în condiţiile prezentate prin considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 169 din 2 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 12 aprilie 2000.

Lucian Mihai,

preşedintele

Curţii Constituţionale

Constantin Doldur,

judecător

al Curţii Constituţionale