Decizie nr. 738 din 16 decembrie 2014

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Toni Greblă - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Oana Cristina Puică - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

1.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepţie ridicată de Ion Ghiţă în Dosarul nr. 8.935/3/2014 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 442D/2014.

2.La apelul nominal se prezintă personal autorul excepţiei, asistat de apărătorul ales Alexandru Enăchescu, cu împuternicire avocaţială la dosar.

3.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul apărătorului autorului excepţiei de neconstituţionalitate, care solicită admiterea acesteia, pentru argumentele invocate în faţa Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, şi depune note scrise.

4.Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate. Arată că soluţia legislativă criticată reprezintă opţiunea legiuitorului şi nu este arbitrară, întrucât urmăreşte un scop legitim, şi anume trecerea coerentă de la modalitatea de executare a suspendării sub supraveghere reglementată de vechiul Cod penal la noua instituţie, care, deşi poartă aceeaşi denumire, nu este identică.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

5.Prin Încheierea din 18 aprilie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 8.935/3/2014, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal. Excepţia a fost ridicată de Ion Ghiţă cu ocazia soluţionării contestaţiei împotriva unei sentinţe penale prin care a fost admisă cererea de aplicare a legii penale mai favorabile şi s-a dispus reducerea termenului de încercare stabilit printr-o hotărâre de condamnare cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

6.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 încalcă prevederile constituţionale ale art. 15 alin. (2) privind aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile, în măsura în care se interpretează în sensul excluderii de la aplicarea noii legi, care este mai favorabilă, a cazurilor în care s-a pronunţat deja o hotărâre definitivă de condamnare cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei. Arată, în acest sens, că a fost condamnat la o pedeapsă cu suspendarea executării sub supraveghere şi - întrucât, prin intrarea în vigoare a noului Cod penal, a intervenit o lege penală mai favorabilă - a formulat contestaţie la executare în vederea aplicării acestei legi. Contestaţia a fost admisă în parte şi s-a redus termenul de încercare stabilit în hotărârea de condamnare. Împotriva acestei hotărâri, parchetul a formulat contestaţie, invocând în motivare dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 187/2012.

7.Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală apreciază că dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 sunt constituţionale, întrucât legiuitorul poate aplica un tratament diferenţiat persoanelor aflate în curs de judecată şi celor condamnate definitiv, în ceea ce priveşte aplicarea legii penale mai favorabile, dacă urmăreşte un scop legitim şi dacă diferenţierea este proporţională cu scopul urmărit. Scopul legitim este respectarea principiului autorităţii de lucru judecat, a principiului separării puterilor în stat exprimat de relaţia dintre autoritatea de lucru judecat şi aplicarea legii penale mai favorabile. Respectarea principiului autorităţii de lucru judecat impune reducerea la minim a atingerilor aduse autorităţii de lucru judecat. Or reducerea termenului de încercare, potrivit noului cod, nu s-ar putea face decât corelativ cu modificarea şi a măsurilor de supraveghere, ceea ce ar însemna o reindividualizare a pedepsei, cu afectarea principiului autorităţii de lucru judecat.

8.Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

9.Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 sunt constituţionale. Arată că art. 15 alin. (2) din Constituţie permite legiuitorului stabilirea cazurilor de aplicare a legii penale mai favorabile şi a limitelor aplicării acesteia, din raţiuni de politică penală. Soluţia legislativă criticată este justificată de necesitatea asigurării unui echilibru între principiile de rang constituţional vizând separaţia puterilor în stat, legalitatea pedepsei şi neretroactivitatea legii, cu excepţia legii penale şi contravenţionale mai favorabile. Principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat impune o restrângere minimă adusă de către puterea legiuitoare autorităţii de lucru judecat, restrângerea fiind justificată doar în considerarea altor principii de natură constituţională - cel al legalităţii pedepsei şi al aplicării legii penale mai favorabile. În acest context, modificarea termenului de încercare stabilit prin hotărârea de condamnare în cazul condamnărilor cu aplicarea măsurii suspendării sub supraveghere a executării pedepsei ar reprezenta o reindividualizare a pedepsei, de natură să afecteze principiul autorităţii de lucru judecat. Or respectarea acestui principiu impune reducerea la minim a atingerilor aduse autorităţii de lucru judecat.

10.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, susţinerile autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

11.Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

12.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, având următorul cuprins: "Măsura suspendării sub supraveghere a executării pedepsei aplicată în baza Codului penal din 1969 se menţine şi după intrarea în vigoare a Codului penal, până la împlinirea termenului de încercare stabilit prin hotărârea de condamnare."

13.În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 15 alin. (2) privind aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile.

14.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, potrivit cărora măsura suspendării sub supraveghere a executării pedepsei aplicată în baza Codului penal din 1969 se menţine şi după intrarea în vigoare a noului Cod penal, până la împlinirea termenului de încercare stabilit prin hotărârea de condamnare, vizează o categorie aparte de persoane condamnate, şi anume cele care au beneficiat de suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. Este vorba de persoane condamnate definitiv, cărora le sunt aplicabile dispoziţiile art. 6 din noul Cod penal referitoare la legea penală mai favorabilă numai dacă pedeapsa pe care o execută depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă. În ceea ce priveşte însă modalitatea de executare a pedepsei, şi anume suspendarea sub supraveghere, legiuitorul a preferat, din considerente care ţin de securitatea raporturilor juridice şi de respectarea principiilor autorităţii de lucru judecat şi al separaţiei puterilor în stat, ca aceasta să-şi producă efectele până la împlinirea termenului de încercare stabilit prin hotărârea definitivă de condamnare, ceea ce nu este de natură a aduce atingere prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţie.

15.În cazul condamnărilor cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei este firesc ca termenul de încercare să curgă până la data împlinirii sale, întrucât de aceasta se leagă o multitudine de consecinţe juridice. Scurtarea lui, pe motiv că a intervenit o lege mai favorabilă care prevede un termen mai mic, ar avea consecinţe negative asupra raporturilor juridice create în ceea ce le priveşte pe părţile civile, care s-ar vedea puse în situaţia de a nu mai putea cere revocarea suspendării pentru neexecutarea obligaţiilor civile, întrucât acest termen a fost scurtat sau chiar constatat ca fiind împlinit. Totodată, suspendarea sub supraveghere prevăzută de noul cod, deşi poartă o denumire identică, nu este similară în conţinut cu suspendarea sub supraveghere prevăzută de Codul penal din 1969. Astfel, chiar dacă termenele de încercare stabilite de noul cod sunt mai reduse, măsurile şi obligaţiile sunt altele, noul cod prevăzând inclusiv efectuarea de activităţi neremunerate în folosul comunităţii. Or reducerea termenului de încercare stabilit prin hotărârea de condamnare nu s-ar putea face decât corelativ cu modificarea măsurilor de supraveghere, potrivit noului Cod penal, ceea ce ar însemna o reindividualizare a pedepsei, având drept consecinţă afectarea principiului autorităţii de lucru judecat.

16.În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale cu privire la principiul aplicării legii penale mai favorabile. Astfel, prin Decizia nr. 365 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 587 din 6 august 2014, prin care a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012, Curtea, având în vedere importanţa principiilor autorităţii de lucru judecat, al securităţii juridice şi al separaţiei puterilor în stat, a constatat că legiuitorul a limitat aplicarea legii penale mai favorabile în cazul hotărârilor definitive numai la acele cazuri în care sancţiunea aplicată depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, fără ca în acest mod să fie încălcat art. 15 alin. (2) din Constituţie. Cu acest prilej, Curtea a reţinut că principiul activităţii legii penale presupune, ca regulă generală, aplicarea legii tuturor infracţiunilor săvârşite în timpul cât aceasta se află în vigoare. Acest principiu este indisolubil legat de cel al legalităţii, care reprezintă o caracteristică specifică statului de drept, motiv pentru care legiuitorul constituant a statuat în art. 1 alin. (5) că, "În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie". În materie penală, art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală consacră regula potrivit căreia "Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii" (Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014, paragraful 21). Astfel, principiul legalităţii se aplică incriminării (nullum crimen sine lege), sancţiunii (nulla poena sine lege) şi răspunderii (nullum judicium sine lege). De la principiul legalităţii s-a impus o excepţie, aceea a aplicării retroactive a legii penale mai favorabile, cunoscută sub denumirea de principiul mitior lex, principiu potrivit căruia în cazul situaţiilor determinate de succesiunea legilor penale se va aplica legea penală mai favorabilă. Acest principiu a fost consacrat la nivel constituţional în anul 1991, când legiuitorul constituant a statuat prin art. 15 alin. (2) că "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale (...) mai favorabile".

17.Prin decizia mai sus menţionată, Curtea a reţinut existenţa anumitor deosebiri între aplicarea principiului aplicării retroactive a legii penale mai favorabile în cazul când legea nouă intervine înainte de judecarea definitivă a cauzei şi aplicarea aceluiaşi principiu în situaţia în care legea nouă intervine după ce hotărârea de condamnare a rămas definitivă.

18.Astfel, Curtea a observat că în cazul unei succesiuni de legi, în cursul procesului penal, anterior rămânerii definitive a hotărârii, instanţa trebuie să opereze, în concret, o stabilire a sancţiunii în raport cu limitele de pedeapsă prevăzute de fiecare dintre aceste legi şi să aplice aceste criterii în limitele legii identificate ca fiind mai favorabilă, luând în considerare şi analizând faptele şi situaţia particulară a fiecărui caz în parte (a se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 101 din 28 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 22 mai 2013). Referitor la pedepsele definitive, prin aplicarea legii penale mai favorabile, legiuitorul nu a înţeles să repună în discuţie criteriile de stabilire şi individualizare a sancţiunii, ci numai să înlăture de la executare acea parte din sancţiune care excedează maximului prevăzut de legea nouă, respectiv acea sancţiune mai grea care nu mai este prevăzută de legea nouă (a se vedea Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 349 din 13 mai 2014).

19.Aceeaşi deosebire în aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile a fost relevată de Curte prin Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011. Cu acel prilej, în ce priveşte excepţia ridicată în dosarele aflate în fond, apel şi recurs, deci pentru care nu s-au pronunţat hotărâri judecătoreşti definitive, Curtea a statuat că dispoziţiile criticate sunt neconstituţionale în măsura în care nu permit aplicarea legii penale mai favorabile tuturor situaţiilor juridice născute sub imperiul legii vechi şi care continuă să fie judecate sub legea nouă, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. În ce priveşte excepţia ridicată în dosarele aflate în contestaţie la executare, deci pentru care s-au pronunţat hotărâri judecătoreşti definitive, Curtea a constatat că textul de lege criticat are în vedere o judecată, aparţinând, cu excepţia situaţiilor tranzitorii, numai fondului şi care, deopotrivă, trebuie să fie operabilă numai până la pronunţarea unei hotărâri definitive, nefiind, prin urmare, susceptibilă de aplicabilitatea principiului retroactivităţii legii penale mai favorabile. În egală măsură, Curtea a reţinut că nu ar putea fi admisă o teză contrară, întrucât s-ar aduce atingere stabilităţii raporturilor juridice, în absenţa căreia nu se poate vorbi de o ordine de drept.

20.Referitor la principiul autorităţii de lucru judecat, prin Decizia nr. 365/2014, precitată, Curtea a reţinut că rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătoreşti produce un efect pozitiv care constituie temeiul juridic al executării dispozitivului hotărârii şi poartă denumirea de puterea lucrului judecat. De asemenea, tot ca urmare a pronunţării unei hotărâri definitive, se produce un efect negativ în sensul că împiedică o nouă urmărire şi judecată pentru faptele şi pretenţiile astfel soluţionate, fapt care a consacrat regula non bis in idem, cunoscută sub denumirea de autoritatea lucrului judecat. De principiu, hotărârile penale definitive sunt susceptibile de modificări şi schimbări în cursul executării numai ca urmare a descoperirii unor împrejurări care, dacă erau cunoscute în momentul pronunţării hotărârii, ar fi condus la luarea altor măsuri împotriva făptuitorului ori ca urmare a unor împrejurări intervenite după ce hotărârea a rămas definitivă. În aceste situaţii apare necesitatea de a se pune de acord conţinutul hotărârii puse în executare cu situaţia obiectivă şi a se aduce modificările corespunzătoare în desfăşurarea executării.

21.De asemenea, Curtea a observat că principiul respectării autorităţii de lucru judecat este de o importanţă fundamentală atât în ordinea juridică naţională, cât şi în ordinea juridică comunitară şi la nivelul Curţii Europene a Drepturilor Omului. Astfel, dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, trebuie interpretat în lumina preambulului la Convenţie, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunţată în Cauza Brumărescu împotriva României, paragraful 61). Conform acestui principiu, niciuna dintre părţi nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive şi executorii cu unicul scop de a obţine o reanalizare a cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa. Instanţele superioare nu trebuie să îşi folosească dreptul de reformare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare, şi nu pentru a proceda la o nouă analiză. Simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra chestiunii respective nu este un motiv suficient de a rejudeca o cauză. Acestui principiu nu i se poate aduce derogare decât dacă o impun motive substanţiale şi imperioase (Hotărârea din 7 iulie 2009, pronunţată în Cauza Stanca Popescu împotriva României, paragraful 99, şi Hotărârea din 24 iulie 2003, pronunţată în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, paragraful 52).

22.Totodată, Curtea a observat şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care a amintit importanţa pe care o deţine principiul autorităţii de lucru judecat atât în ordinea juridică a Uniunii, cât şi în ordinile juridice naţionale (Hotărârea din 29 iunie 2010 pronunţată în Cauza C-526/08, paragraful 26). Acest principiu este expresia principiului securităţii juridice (Hotărârea din 1 iunie 1999 pronunţată în Cauza C-126/97, paragraful 46). Astfel, pentru a garanta atât stabilitatea dreptului şi a raporturilor juridice, cât şi o bună administrare a justiţiei, este necesar ca deciziile judecătoreşti devenite definitive după epuizarea căilor de atac disponibile sau după expirarea termenelor de exercitare a acestor căi de atac să nu mai poată fi contestate (Hotărârea din 3 septembrie 2009 pronunţată în Cauza C-2/08, paragraful 22).

23.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ion Ghiţă în Dosarul nr. 8.935/3/2014 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi constată că dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 16 decembrie 2014.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Oana Cristina Puică