Decizie nr. 647 din 11 mai 2010

Tudorel Toader - preşedinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Augustin Zegrean - judecător

Simona Ricu - procuror

Benke Karoly - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, excepţie invocată de Societatea Comercială "Ralfi IFN" - S.A. din Cluj-Napoca în Dosarul nr. 4.207/200/2009 al Judecătoriei Buzău.

La apelul nominal, se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, invocând, în acest sens, jurisprudenţa Curţii Constituţionale.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din data de 16 octombrie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 4.207/200/2009, Judecătoria Buzău a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, excepţie invocată de Societatea Comercială "Ralfi IFN" - S.A. din Cluj-Napoca într-o cauză având ca obiect judecarea unor aspecte constatate printr-un proces-verbal întocmit de Comisariatul Judeţean pentru Protecţia Consumatorilor Buzău.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că dispoziţiile criticate conferă instanţelor de judecată atribuţii care aparţin competenţei exclusive a puterii executive, şi anume investigarea unor presupuse încălcări a legii contravenţionale şi aplicarea de sancţiuni contravenţionale. Se mai arată că procesul-verbal de constatare emis de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor poate fi anulat doar în situaţia în care instanţa de judecată constată existenţa clauzelor abuzive, însă, în ipoteza în care procesul-verbal conţine vicii grave de formă, nu se poate dispune anularea acestuia, iar instanţa de judecată trebuie, practic, să suplinească lipsurile sau să ratifice actul respectiv de sancţionare.

Se mai apreciază că textul criticat limitează, din punct de vedere procesual, participarea părţii care sesizează instanţa de judecată, întrucât singura argumentaţie pe care autoritatea o prezintă instanţei este o simplă supoziţie. Totodată, această supoziţie trebuie să fie susţinută şi argumentată de instanţa de judecată, ceea ce încalcă principiul egalităţii părţilor în cadrul procesului din moment ce presupusul contravenient nu poate fi egalul instanţei de judecată. Se consideră că actul de sancţionare nu poate fi însăşi hotărârea instanţei de judecată din moment ce singurul remediu judiciar împotriva acesteia este doar recursul, etapă procesuală care nu permite administrarea unui probatoriu complet. Se arată că instanţa de judecată ar trebui să verifice legalitatea şi temeinicia procesului-verbal de constatare a contravenţiei, şi nu să dispună chiar ea sancţionarea contravenţională.

În fine, se arată că textul criticat este neconstituţional în măsura în care din interpretarea să se poate deduce că instanţa de judecată poate declara caracterul abuziv al oricărei clauze contractuale decât cea cu care a fost sesizată sau că aceasta poate nesocoti lipsurile procesului-verbal de constatare.

Judecătoria Buzău apreciază că normele criticate nu încalcă dispoziţiile constituţionale invocate şi, prin urmare, excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze prezenta excepţie.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie întregul text al art. 13 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 305 din 18 aprilie 2008, cu modificările şi completările ulterioare, din moment ce acesta are doar două alineate. Textul de lege criticat are următorul cuprins:

Art. 13. – (1) Instanţa, în cazul în care constată existenţa clauzelor abuzive în contract, aplică sancţiunea contravenţională conform art. 16 şi dispune, sub sancţiunea daunelor, modificarea clauzelor contractuale, în măsura în care contractul rămâne în fiinţă, sau desfiinţarea acelui contract, cu daune-interese, după caz.

(2)În caz contrar, instanţa va anula procesul-verbal întocmit.

Textele constituţionale invocate în susţinerea excepţiei sunt cele ale art. 1 alin. (4) privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor şi ale art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiţie.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate şi dispoziţiile legale criticate, prin raportare la prevederile constituţionale invocate, Curtea constată următoarele:

Prin Decizia nr. 1.535 din 17 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 54 din 25 ianuarie 2010, Curtea a statuat că "fie că este sesizată direct de către consumator, fie prin intermediul procesului-verbal de constatare a faptelor contrare legii întocmit de reprezentanţii împuterniciţi ai Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor sau de specialiştii autorizaţi ai organelor administraţiei publice, instanţa este unica autoritate care se va pronunţa asupra existenţei sau inexistenţei clauzelor abuzive dintr-un contract".

Curtea a mai reţinut că art. 13 din lege, pe lângă răspunderea civilă delictuală pe care o reglementează, prevede şi o răspundere contravenţională, din moment ce fapta ilicită este sancţionată cu amendă contravenţională. Curtea a arătat că "împrejurarea că actul de sesizare al instanţei, care circumscrie cadrul procesual al controlului efectuat de către aceasta, este diferit în funcţie de calea aleasă de persoana care are calitatea de consumator nu impietează cu nimic asupra dreptului la apărare al comerciantului. În faţa instanţei de judecată, părţile au în egală măsură posibilitatea de a-şi exercită garanţiile prevăzute de legea procesual civilă, formulând apărările pe care le consideră pertinente şi utile cauzei".

Prin aceeaşi decizie, Curtea a statuat, în ceea ce priveşte pretinsa încălcare a prevederilor art. 1 alin. (4) din Constituţie, care consacră principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, că, "aplicând sancţiunea contravenţională, în urma verificării procesului-verbal întocmit de reprezentanţii împuterniciţi ai Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor sau de specialiştii autorizaţi ai organelor administraţiei publice, instanţa, de fapt, confirmă existenţa clauzelor abuzive în contract, constatate de organul administrativ, stabilind, pe această cale răspunderea contravenientului. Existenţa acestei proceduri de sancţionare a faptelor contrare legii în domeniul clauzelor abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori nu impietează asupra principiului privind separaţia puterilor în stat, constituind tocmai expresia aplicării acestui principiu constituţional, în accepţiunea sa plenară, care include echilibrul şi controlul reciproc al puterilor în stat".

Considerentele reţinute de Curte în decizia menţionată sunt valabile şi în cauza de faţă, întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a determina o reconsiderare a jurisprudenţei acesteia.

Distinct de cele arătate prin decizia menţionată, Curtea constată că, potrivit art. 21 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, "în cazul în care prin actul normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiilor nu se prevede altfel, agentul constatator, prin procesul-verbal de constatare, aplică şi sancţiunea". Or, în cazul de faţă, procesul-verbal de constatare a contravenţiei este întocmit de agentul constatator prevăzut de art. 8 din Legea nr. 193/2000, iar sancţionarea contravenţiei constatate se face de instanţa de judecată, în urma administrării probatoriului necesar. Instanţa de judecată se pronunţă numai cu privire la ceea ce a fost sesizată prin procesul-verbal de constatare, astfel încât ex officio nu poate sancţiona contravenţional un comerciant pentru clauze abuzive despre care nu se face vorbire în procesul-verbal de constatare.

Chiar dacă procesul-verbal de constatare nu conţine elementele prevăzute de art. 16 din ordonanţă, instanţa de judecată le poate îndrepta în urma administrării probatoriului necesar. Un asemenea aspect este justificat de faptul că procesul-verbal de constatare a unei contravenţii nu produce eo ipso consecinţe juridice în raport cu comerciantul, dar şi de faptul că sancţionarea contravenţională se dispune de o instanţă judecătorească, şi nu de vreun corp administrativ. În această situaţie nu se poate susţine încălcarea art. 21 din Constituţie (a se vedea în acest sens şi Decizia nr. 194 din 12 februarie 2009, unde Curtea, în mod ritos, a statuat că "actele de control constatatoare ale unor situaţii de fapt nu pot forma obiectul unor cereri adresate instanţelor de contencios administrativ din moment ce acestea nu produc, în mod direct, efecte juridice cu privire la persoana controlată").

Singurul caz în care are competenţa de a anula actul organului constatator este atunci când constată că aprecierea organului de constatare prevăzut de art. 8 din Legea nr. 193/2000 cu privire la clauza pretins abuzivă nu este reală.

În fine, Curtea observă că, în procedura reglementată de art. 14 din lege, diferendul dintre consumator şi comerciant poate parcurge 3 grade de jurisdicţie, însă, în cazul art. 13 din lege, diferendul dintre organul de constatare şi comerciant poate parcurge două grade de jurisdicţie. Un asemenea tratament juridic nu încalcă art. 21 din Constituţie, întrucât acest text constituţional nu impune legiuitorului obligaţia reglementării accesului la toate gradele de jurisdicţie. Astfel cum s-a arătat mai sus, există o diferenţă specifică între prevederile art. 13 şi art. 14 din lege, în sensul că primul text reglementează şi o răspundere contravenţională, pe lângă răspunderea civilă delictuală comună ambelor texte de lege, ceea ce a şi determinat legiuitorul să instituie proceduri de judecată diferite. O atare competenţă a legiuitorului rezultă, fără tăgadă, din prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, excepţie invocată de Societatea Comercială "Ralfi IFN" - S.A. din Cluj-Napoca în Dosarul nr. 4.207/200/2009 al Judecătoriei Buzău.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 11 mai 2010.

PREŞEDINTE,

prof. univ. dr. TUDOREL TOADER

Magistrat-asistent,

Benke Karoly