Decizie nr. 83 din 14 martie 2002

Nicolae Popa - preşedinte

Costica Bulai - judecător

Nicolae Cochinescu - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Şerban Viorel Stanoiu - judecător

Lucian Stangu - judecător

Ioan Vida - judecător

Iuliana Nedelcu - procuror

Mihaela Senia Costinescu - magistrat-asistent

Pe rol se afla soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 317, 334 şi 374 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Virgiliu Cralea în Dosarul nr. 2.616/2001 al Tribunalului Tulcea.

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată, invocand în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 18 din 18 ianuarie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 149 din 26 martie 2001. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 334 şi 374 din Codul de procedură penală, se invedereaza ca posibilităţile procesuale ale procurorului sunt identice cu cele ale celorlalte părţi, astfel încât acestuia nu i se creează nici un privilegiu de natura sa încalce dreptul la apărare al inculpatului.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, retine următoarele:

Prin Încheierea din 18 decembrie 2001, pronunţată în Dosarul nr. 2.616/2001, Tribunalul Tulcea a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 317, 334 şi 374 din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Virgiliu Cralea, intimaţi în apelul declarat împotriva unei sentinţe a Judecătoriei Tulcea prin care autorul excepţiei fusese achitat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute la art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine ca dispoziţiile art. 317, 334 şi 374 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, deoarece contravin prevederilor art. 24 alin. (1) din Constituţie referitoare la dreptul la apărare, precum şi celor ale art. 49 referitoare la restrangerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi, considerând ca este supus unei restrangeri nejustificate a drepturilor sale. De asemenea, autorul excepţiei susţine ca textele legale criticate aduc atingere şi prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la dreptul la un proces echitabil. Autorul excepţiei arata, de asemenea, ca este inechitabil ca în faţa instanţei de apel reprezentantul Parchetului să poată cere schimbarea încadrării juridice a faptei, conform art. 334 din Codul de procedură penală, articol care nu stabileşte nimic cu privire la limitele şi ratiunea unei astfel de cereri, cu toate ca, atât în faza de urmărire penală, cat şi în faza judecaţii în prima instanţa, Ministerul Public a susţinut în mod constant aceeaşi încadrare juridică, cu privire la care a fost prezentat materialul de urmărire penală şi s-a desfăşurat cercetarea judecătorească şi în funcţie de care inculpatul şi-a făcut apărările. Procedând la judecarea cererii de schimbare a încadrării juridice a faptei în calea de atac a apelului, instanţa îşi margineste independenta şi îşi pierde imparţialitatea, deoarece devine titularul acţiunii penale relative la noua încadrare, având totodată şi competenţa de a judeca. În momentul în care procurorul cere schimbarea încadrării juridice, lasă fără conţinut acuzarea concretă care a făcut obiectul activităţii sale până în acel moment, refuza propriul act de încadrare juridică şi de sustinere a acţiunii publice şi transfera judecătorului aceste prerogative. Toate acestea echivaleaza cu o autosesizare a judecătorului, care, insusindu-şi cererea de schimbare a calificării juridice şi judecand în raport cu aceasta noua calificare, încetează să fie impartial. De aici autorul excepţiei de neconstituţionalitate trage concluzia ca art. 317 din Codul de procedură penală, care prevede că instanţa este legată sa judece fapta în calificarea data mai mult ori mai puţin explicit prin rechizitoriu, încalcă dreptul la apărare prevăzut de art. 24 din Constituţie şi restrânge exerciţiul acestui drept, contravenind art. 49 din Constituţie. În acest context procesul nu este echitabil, iar instanţa nu este independenta şi impartiala, deoarece ea se autosesizeaza şi tot ea judeca. Se susţine ca prin reglementarea cuprinsă în art. 317, 334 şi 374 din Codul de procedură penală inculpatul este supus unui proces judiciar arbitrar, la discretia Ministerului Public şi cu participarea instanţei pe poziţie de acuzator, în cazul în care schimbarea calificării este însuşită de către aceasta.

Exprimandu-şi opinia asupra excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa de judecată arata ca aceasta este nefondata datorită caracterului devolutiv al apelului, astfel încât motivele de apel pot viza orice aspecte ale cauzei, nefiind expres prevăzute de lege, ca în cazul recursului, şi pot fi formulate şi oral, în ziua judecaţii, fără a se face excepţie în raport cu calitatea apelantului.

În conformitate cu dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază argumentele invocate de autorul excepţiei de neconstituţionalitate ca fiind neintemeiate. Se arata ca, întrucât procurorul constituie un apărător al intereselor generale ale societăţii, al ordinii de drept, neavând atribuţiile judecătorului, competenţa lui se limitează la acte procedurale care intervin înainte de activitatea de deliberare a instanţei. Procurorul nu judeca, nu emite hotărâri judecătoreşti. Potrivit dispoziţiilor art. 320 alin. 4 din Codul de procedură penală, atât procurorul, cat şi părţile au posibilitatea de a cere administrarea de probe noi în cursul cercetării judecătoreşti, fapt ce poate duce la schimbarea încadrării juridice, în deplina concordanta cu principiile dreptului penal şi procesual penal. Efectul devolutiv al apelului şi faptul ca motivele de apel pot viza orice aspect al cauzei reprezintă argumente în susţinerea constituţionalităţii textelor de lege criticate. Legea da dreptul procurorului ca până la încheierea dezbaterilor sa formuleze şi alte motive de apel, în afară celor arătate în actul de sesizare a instanţei, chiar în condiţiile în care motivele susţinute oral nu coincid cu cele formulate în scris. În concluzie, se apreciază ca dispoziţiile art. 334 şi 374 din Codul de procedură penală sunt constituţionale.

Guvernul apreciază excepţia de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată. Se arata ca "încadrarea juridică a unei fapte are o importanţa vitala pentru soluţionarea echitabila a unui conflict de drept penal", în timp ce "condiţiile prevăzute în art. 334 din Codul de procedură penală impun instanţei dubla obligaţie pe care o are în legătură cu schimbarea încadrării juridice, încălcarea acesteia atragand nulitatea actului astfel efectuat", ceea ce reprezintă o reflectare a dreptului la apărare.

Preşedintele Senatului nu a transmis punctul sau de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere exprimate de preşedintele Camerei Deputaţilor şi de Guvern, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, retine următoarele:

Curtea Constituţională constata ca a fost legal sesizată şi este competenţa, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

Curtea retine ca instanţele judecătoreşti au competenţa ca, în condiţiile legii, să se pronunţe printr-o încheiere motivată asupra admisibilităţii excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa lor şi să constate dacă cererea unei părţi sau a procurorului de ridicare a unei asemenea excepţii este "admisibilă" sau "inadmisibila". Sub acest aspect Curtea constata ca în prezenta cauza instanţa a respins în mod neîntemeiat, ca fiind inadmisibila, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 317 din Codul de procedură penală, cu motivarea ca prin Decizia nr. 18 din 18 ianuarie 2001 Curtea Constituţională s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii acestui text de lege şi a respins excepţia ridicată la acea data. Hotărârea instanţei de a sesiza Curtea Constituţională doar cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 334 şi 374 din Codul de procedură penală este contrară dispoziţiilor art. 23 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, care prevăd că nu pot face obiectul controlului de constituţionalitate prevederile legale constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale. Este evident ca, în cazul dispoziţiilor art. 317 din Codul de procedură penală, cu privire la care Curtea a decis ca sunt constituţionale, nu este îndeplinită ipoteza prevăzută de lege, pentru ca, sub acest aspect, excepţia să fie considerată de instanţa ca fiind inadmisibila. În consecinţa, Curtea urmează sa retina ca a fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate asa cum aceasta a fost ridicată de către autorul ei, prin cererea aflată la dosarul cauzei, respectiv cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 317, 334 şi 374 din Codul de procedură penală, texte de lege care au următoarea redactare:

–Art. 317: "Judecata se margineste la fapta şi la persoana arătată în actul de sesizare a instanţei, iar în caz de extindere a procesului penal, şi la fapta şi persoana la care se referă extinderea.";

–Art. 334: "Dacă în cursul judecaţii se considera ca încadrarea juridică data faptei prin actul de sesizare urmează a fi schimbată, instanţa este obligată sa pună în discuţie noua încadrare şi sa atragă atenţia inculpatului ca are dreptul sa ceara lăsarea cauzei mai la urma sau eventual amânarea judecaţii, pentru a-şi pregati apărarea.";

–Art. 374: "Motivele de apel se formulează în scris, prin cererea de apel sau printr-un memoriu separat, care trebuie să fie depus la instanţa de apel cel mai târziu până în ziua judecaţii. Motivele de apel se pot formula şi oral în ziua judecaţii."

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine ca dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor constituţionale ale:

–Art. 24 alin. (1): "Dreptul la apărare este garantat.";

–Art. 49: "(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamitati naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav.

(2)Restrangerea trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu poate atinge existenta dreptului sau a libertăţii."

Dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, invocate în motivarea excepţiei, au următorul cuprins: "1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţa independenta şi impartiala, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzatii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţa poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durata a procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratica, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţa atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natura sa aducă atingere intereselor justiţiei.

2.Orice persoană acuzata de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită. [...]"

Potrivit art. 264 alin. 1 din Codul de procedură penală, "rechizitoriul constituie actul de sesizare a instanţei de judecată". Astfel, în materie penală sesizarea instanţei se realizează, de regula, prin rechizitoriul procurorului şi numai în mod excepţional instanţele de judecată pot pune în mişcare acţiunea penală în cazul în care persoana vătămată se adresează cu plângere instanţei de judecată în condiţiile prevăzute la art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, precum şi în cazul extinderii procesului penal cu privire la alte fapte săvârşite de inculpat. Sub acest aspect obiectul judecaţii, asa cum acesta este reglementat de art. 317 din Codul de procedură penală, nu contravine dreptului la apărare consacrat de art. 24 din Constituţie şi nici nu reprezintă o restrangere nejustificată a exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Astfel, susţinerea autorului excepţiei, conform căreia reglementarea art. 317 este atât de larga încât permite judecătorului aplicarea oricărui text la care face referire, mai mult sau mai puţin explicit, rechizitoriul, este neîntemeiată şi urmează să fie respinsă. Curtea constata ca textul de lege criticat oferă suficiente garanţii dreptului la apărare, întrucât limitează judecata la fapta şi la persoana arătate în actul de sesizare a instanţei sau în actul de extindere a procesului penal, în funcţie de aceste acte, cunoscute de părţile în proces, pregatindu-se apărările. De altfel, asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 317 din Codul de procedură penală Curtea Constituţională s-a mai pronunţat prin Decizia nr. 18 din 18 ianuarie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 149 din 26 martie 2001, retinand constituţionalitatea textului de lege criticat.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 334 din Codul de procedură penală, Curtea constata ca schimbarea încadrării juridice a faptei este un act procesual necesar în cazurile în care rechizitoriul a reţinut din eroare o anumită încadrare sau atunci când în cursul judecaţii apar elemente noi de natura sa determine o alta încadrare juridică decât cea data prin actul de sesizare a instanţei.

Iniţiativa schimbării încadrării juridice a faptei, indiferent dacă are loc în faţa primei instanţe sau în judecarea căilor de atac, aparţine instanţei de judecată, părţilor, precum şi procurorului. Acest drept al părţilor şi al procurorului de a solicita instanţei modificarea cadrului procesual rezultă din prevederile art. 301 alin. 1 din Codul de procedură penală, norma de aplicaţie generală, conform cărora, "În cursul judecaţii, procurorul şi oricare dintre părţi pot formula cereri, ridica excepţii şi pune concluzii".

Dispoziţia legală criticata impune instanţei obligaţia de a pune în discuţie noua încadrare şi de a atrage atenţia inculpatului ca are dreptul sa ceara acordarea ragazului necesar pentru a-şi pregati apărarea. Sub acest aspect Curtea retine ca aceste obligaţii care incumba instanţei judecătoreşti reprezintă veritabile garanţii ale dreptului la apărare şi ale dreptului la un proces echitabil.

Pe de altă parte, susţinerea autorului excepţiei, în sensul că dispoziţiile art. 334 din Codul de procedură penală aduc atingere independentei şi imparţialităţii instanţei de judecată, este, de asemenea, neîntemeiată. Curtea constata ca prevederile legale criticate nu numai că nu ingradesc independenta şi imparţialitatea instanţei, ci, dimpotriva, acestea sunt expresia principiului consacrat de art. 123 alin. (2) din Constituţie, conform căruia "Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii". Astfel, instanţa judecătorească, în virtutea rolului sau activ, consacrat de art. 4 din Codul de procedură penală, are obligaţia de a pune în discuţia părţilor o noua încadrare juridică, ori de câte ori în cursul judecaţii se considera ca încadrarea data faptei prin actul de sesizare urmează să fie schimbată. Sub acest aspect imparţialitatea judecătorului nu este afectată atunci când, la propunerea unei părţi sau a procurorului, conform procedurii stabilite de lege, dispune schimbarea încadrării juridice a faptei inculpatului, întrucât orice hotărâre adoptată se fundamentează pe aprecierea probelor existente în cauza. Cu acest prilej instanţa nu devine titularul acţiunii penale relative la noua încadrare, asa cum pretinde autorul excepţiei, ci face aplicarea principiilor procesual penale, în special a principiului aflarii adevărului. Schimbarea încadrării juridice apare ca necesară tocmai pentru a se asigura o soluţionare corecta a cauzei, în cadrul unui proces echitabil.

Cu privire la dispoziţiile art. 374 din Codul de procedură penală, care au ca obiect de reglementare motivarea apelului, Curtea constata ca argumentele de neconstituţionalitate invocate de autorul excepţiei sunt neintemeiate. Curtea retine ca dispoziţiile art. 374 din Codul de procedură penală nu ingradesc dreptul la apărare al inculpatului, nici dreptul la exercitarea căilor de atac, oricare dintre părţile în proces sau procurorul având posibilitatea de a formula motivele de apel, în scris sau oral, până în ziua judecaţii inclusiv. Prin urmare, părţile şi procurorul au dreptul, potrivit legii, ca până la încheierea dezbaterilor sa formuleze şi alte motive de apel decât cele comunicate în scris, anterior. În virtutea efectului devolutiv al apelului motivele de apel pot viza orice aspect al cauzei, inclusiv modificarea cadrului procesual prin schimbarea încadrării juridice a faptei. Oricare ar fi momentul solicitării schimbării încadrării juridice, instanţa de judecată este obligată să respecte cerinţele impuse de lege cu privire la aceasta instituţie juridică, respectiv punerea în discuţia părţilor a noii incadrari şi atenţionarea inculpatului ca are dreptul sa ceara acordarea timpului necesar pentru pregătirea apărării.

În alta ordine de idei, Curtea constata ca, pentru motivele arătate mai sus, nu se poate retine nici încălcarea prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, textele legale criticate fiind în deplina concordanta cu principiul fundamental privind dreptul persoanei la un proces echitabil.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 317, 334 şi 374 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Virgiliu Cralea în Dosarul nr. 2.616/2001 al Tribunalului Tulcea.

Definitivă şi obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 14 martie 2002.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Magistrat-asistent,

Mihaela Senia Costinescu