Decizie nr. 453 din 16 iunie 2015

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Oana Cristina Puică - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.

1.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, excepţie ridicată de Ioan Lascău în Dosarul nr. 4.352/3/2014* al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.301D/2014.

2.La apelul nominal lipseşte autorul excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate, invocând, în acest sens, jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, şi anume Decizia nr. 745 din 16 decembrie 2014.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

4.Prin Sentinţa penală nr. 2.417/F din 3 octombrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 4.352/3/2014*, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale. Excepţia a fost ridicată de Ioan Lascău cu ocazia soluţionării unei contestaţii la executare, prin care contestatorul invocă faptul că mandatul de executare a pedepsei cu închisoarea a fost emis în baza unei hotărâri penale nedefinitive.

5.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile de lege criticate încalcă neretroactivitatea legii, egalitatea în drepturi, accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil. Arată că a fost condamnat în rejudecarea apelului, după casarea cu trimitere, în cel de-al treilea ciclu procesual, iar noul Cod de procedură penală a intrat în vigoare înăuntrul termenului de declarare a recursului, astfel încât trebuie să beneficieze de exercitarea căii ordinare de atac prevăzute de legea anterioară, cu atât mai mult cu cât recursul a şi fost declarat efectiv. Consideră că intervenirea casării cu trimitere nu poate avea semnificaţia epuizării căii de atac a recursului, întrucât procesul nu a fost soluţionat, ci dosarul a fost deferit instanţei de apel doar în vederea rezolvării cauzei în conformitate cu dispoziţiile obligatorii ale instanţei de recurs, urmând ca, după rejudecare, să se întoarcă la aceasta din urmă, pe calea recursului, potrivit legii vechi. Aşa fiind, puterea de apreciere a judecătorului care a emis mandatul de executare trebuia să se limiteze la legea în vigoare la momentul pronunţării deciziei de condamnare, decizie care nu era definitivă şi, mai mult, împotriva căreia se exercitase calea de atac prevăzută de legea veche, pentru că, altfel, se lasă loc arbitrariului, încălcându-se garanţiile accesibilităţii şi previzibilităţii legii. În acest sens, invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, şi anume hotărârile pronunţate în cauzele Huvig împotriva Franţei - 24 aprilie 1990, Kruslin împotriva Franţei - 24 aprilie 1990, Vetter împotriva Franţei - 31 mai 2005 şi Arsenovici împotriva României - 7 februarie 2008. Mai arată că, în cazul său, sunt aplicabile dispoziţiile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 255/2013, şi nu cele ale art. 11 alin. (1) din acelaşi act normativ.

6.Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât normele care reglementează căile de atac sunt norme de procedură, care, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, ţin de competenţa exclusivă a legiuitorului. Totodată, autorul excepţiei a invocat că, în cazul său, sunt aplicabile dispoziţiile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 255/2013, şi nu cele ale art. 11 alin. (1) din aceasta, aspect ce ţine de interpretarea legii şi, prin urmare, excedează controlului de constituţionalitate.

7.Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

8.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

9.Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

10.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, având următorul cuprins: "(1) Deciziile pronunţate în apel înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală cu privire la care termenul de declarare a căii ordinare de atac prevăzute de legea anterioară nu expirase la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse recursului în casaţie.

(2)În cazurile prevăzute la alin. (1), termenul de 30 de zile de declarare a recursului în casaţie curge după cum urmează:

a)de la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală, pentru procuror şi pentru părţile cu privire la care legea anterioară nu prevedea obligaţia comunicării deciziei de apel, precum şi pentru părţile cărora decizia le-a fost comunicată anterior intrării în vigoare a Codului de procedură penală;

b)de la data comunicării, pentru părţile cărora decizia le-a fost comunicată după data intrării în vigoare a Codului de procedură penală.

(3)Cererile de recurs împotriva deciziilor prevăzute la alin. (1), depuse anterior intrării în vigoare a legii noi, se vor considera cereri de recurs în casaţie.

(4)Soluţionarea recursului în casaţie este supusă dispoziţiilor Codului de procedură penală.

(5)Deciziile prevăzute la alin. (1) devin definitive la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală."

11.În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 15 alin. (2) privind neretroactivitatea legii, ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi şi ale art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, precum şi ale art. 11 privind dreptul internaţional şi dreptul intern şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului raportate la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

12.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 255/2013 au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la prevederile art. 16 şi ale art. 21 alin. (1)-(3) din Constituţie şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, invocate şi în prezenta cauză, şi faţă de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 745 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 20 februarie 2015, Curtea a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 alin. (1), (3) şi (5) din Legea nr. 255/2013. În paragrafele 14 şi 15 din decizia mai sus menţionată, Curtea a reţinut că dispoziţiile de lege criticate constituie norme de drept procesual penal, supuse regulii aplicării imediate a legii noi, care guvernează aplicarea în timp a normelor de procedură. Situaţia reglementată de dispoziţiile art. 11 alin. (1), (3) şi (5) din Legea nr. 255/2013 este una tranzitorie şi priveşte cauzele penale aflate la 1 februarie 2014 - data intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală - în termenul de declarare a recursului, ca şi cale ordinară de atac reglementată de Codul de procedură penală din 1968. Deciziile pronunţate în apel în aceste cauze devin definitive la data intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală, legiuitorul instituind posibilitatea exercitării căii extraordinare de atac a recursului în casaţie, motiv pentru care cererile de recurs împotriva acestor decizii, depuse anterior intrării în vigoare a legii noi, se consideră a fi cereri de recurs în casaţie. Între aceste dispoziţii de lege şi principiile privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, reglementate de art. 21 din Constituţie şi de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, nu poate fi reţinută nicio contradicţie, întrucât nu înlătură posibilitatea inculpaţilor de a beneficia de toate drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces public, judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. Totodată, dispoziţiile de lege criticate asigură dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală - judecata în primă instanţă şi judecata în apel -, drept consacrat de art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Instituirea regulilor de desfăşurare a procesului, deci şi reglementarea căilor de atac împotriva hotărârilor pronunţate în materie penală constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Curtea a reţinut cu mai multe prilejuri, de exemplu prin Decizia nr. 460 din 28 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.153 din 7 decembrie 2004, că acesta este sensul art. 129 din Constituţie, text care face referire la "condiţiile legii" atunci când reglementează exercitarea căilor de atac ("Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii"), ca, de altfel, şi al art. 126 alin. (2) din Constituţie, care, referindu-se la competenţa instanţelor judecătoreşti şi la procedura de judecată, stabileşte că acestea "sunt prevăzute numai de lege".

13.Referitor la presupusa încălcare a principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, prin Decizia nr. 745 din 16 decembrie 2014, precitată, paragraful 16, Curtea a reţinut că nu este contrară principiului egalităţii instituirea unor reguli speciale, inclusiv în ceea ce priveşte căile de atac împotriva hotărârilor pronunţate în materie penală, atât timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor, astfel cum a statuat Curtea în repetate rânduri, de exemplu prin Decizia nr. 460 din 28 octombrie 2004, mai sus menţionată.

14.Prin Decizia nr. 745 din 16 decembrie 2014, precitată, paragraful 17, Curtea a mai observat că în acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, şi anume Decizia din 12 aprilie 2007 cu privire la cererea nr. 20.402/03 - Martelli împotriva Italiei, prin care Curtea de la Strasbourg a reţinut că tratamentul diferit rezultat din aplicarea dispoziţiilor în cauză are o justificare obiectivă şi rezonabilă şi răspunde unui criteriu de proporţionalitate, diferenţa de tratament bazându-se pe cerinţa reglementării punerii în aplicare a unei noi legi procedurale în scopul de a asigura o bună administrare a justiţiei.

15.Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii, soluţia de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată prin decizia mai sus menţionată, precum şi considerentele care au fundamentat-o îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză, inclusiv în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 11 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 255/2013, faţă de care nu au fost formulate critici distincte.

16.De asemenea, nu poate fi reţinută nici critica referitoare la presupusa încălcare a prevederilor constituţionale ale art. 15 alin. (2) privind neretroactivitatea legii, având în vedere că dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 255/2013 constituie norme de procedură penală, care sunt supuse principiului aplicării imediate a legii noi, ce guvernează aplicarea în timp a normelor procedurale.

17.În fine, eventualele greşeli de aplicare a legii, la care se face referire în motivarea excepţiei şi care constituie, în realitate, cauza nemulţumirii autorului excepţiei, nu pot constitui, însă, motive de neconstituţionalitate a dispoziţiilor de lege criticate şi, prin urmare, nu pot fi cenzurate de instanţa de contencios constituţional, fiind de competenţa instanţei de judecată învestite cu soluţionarea litigiului, respectiv a celor ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege. Curtea reţine că a răspunde criticilor autorului excepţiei în această situaţie ar însemna o ingerinţă a Curţii Constituţionale în activitatea de judecată, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 126 din Constituţie, potrivit cărora justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.

18.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ioan Lascău în Dosarul nr. 4.352/3/2014* al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi constată că dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 16 iunie 2015.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Oana Cristina Puică