Decizia nr. 139 din 14 martie 2017

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Veisa.

1.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie, excepţie ridicată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti - Secţia civilă, din oficiu, în Dosarul nr. 1.715/300/2016 şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 73D/2016.2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Preşedintele dispune a se face apelul şi în dosarele nr. 175D/2016, nr. 196D/2016, nr. 289D/2016 şi nr. 316D/2016, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27 alin. (1) paragraful 1 teza finală şi alin. (5) din Legea nr. 217/2003, ridicată, din oficiu, de Judecătoria Brăila - Secţia civilă în Dosarul nr. 946/196/2016, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din Legea nr. 217/2003, ridicată, din oficiu, de Judecătoria Zărneşti în Dosarul nr. 242/338/2016, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 217/2003, ridicată, din oficiu, de Judecătoria Piatra-Neamţ în Dosarul nr. 1.610/279/2016, respectiv excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 217/2003, ridicată de Carmen Mariana Pascu în Dosarul nr. 5.300/4/2016 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.

4.Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor.

5.Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu conexarea cauzelor.

6.Curtea, având în vedere identitatea parţială de obiect a cauzelor, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea dosarelor nr. 175D/2016, nr. 196D/2016, nr. 289D/2016 şi nr. 316D/2016 la Dosarul nr. 73D/2016, care a fost primul înregistrat.

7.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens arată că modificarea adusă prin Legea nr. 351/2015 dispoziţiilor criticate privind procedura emiterii ordinului de protecţie a avut la bază studii şi statistici care au evidenţiat faptul că, deşi legiuitorul a prevăzut principiul celerităţii în soluţionarea cererilor având ca obiect ordin de protecţie, au existat situaţii în care cauzele au fost soluţionate în termene foarte lungi. Prin instituirea unui termen de soluţionare a cererilor de emitere a unui ordin de protecţie, legiuitorul a urmărit o mai bună gestionare a unor astfel de cauze. De altfel, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului arată că statele au nu numai o obligaţie negativă pentru a nu împiedica exercitarea drepturilor fundamentale, dar şi o obligaţie pozitivă pentru a asigura o protecţie eficientă a drepturilor fundamentale. De asemenea arată că accesul liber la justiţie nu este un drept absolut, ci poate fi supus unor limitări, iar Legea nr. 217/2003 a prevăzut o serie de garanţii pentru apărarea drepturilor fundamentale, cum ar fi: asistenţa juridică obligatorie, participarea obligatorie a procurorului, posibilitatea exercitării unei căi de atac şi comunicarea obligatorie a hotărârii privind ordinul de protecţie. În final, arată că aspectele privind imposibilitatea realizării procedurii de citare, aspecte invocate de instanţa de judecată, autoare a excepţiei de neconstituţionalitate care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 73D/2016, ţin de aplicarea legii, iar nu de constituţionalitate.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

8.Prin Sentinţa civilă nr. 550 din 18 ianuarie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 1.715/300/2016, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată, din oficiu, de instanţa judecătorească, într-o cauză având ca obiect soluţionarea cererii de emitere a unui ordin de protecţie.

9.Prin Încheierea din 5 februarie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 946/196/2016, Judecătoria Brăila - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27 alin. (1) paragraful 1 teza finală şi alin. (5) din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată, din oficiu, de instanţa judecătorească, într-o cauză având ca obiect soluţionarea cererii de emitere a unui ordin de protecţie.

10.Prin Încheierea din 12 februarie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 242/338/2016, Judecătoria Zărneşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată, din oficiu, de instanţa judecătorească, într-o cauză având ca obiect soluţionarea cererii de emitere a unui ordin de protecţie.

11.Prin Încheierea din 4 martie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 1.610/279/2016, Judecătoria Piatra-Neamţ a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată, din oficiu, de instanţa judecătorească, într-o cauză având ca obiect soluţionarea cererii de emitere a unui ordin de protecţie.

12.Prin Sentinţa civilă nr. 2.730 din 11 martie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 5.300/4/2016, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de pârâta Carmen Mariana Pascu într-o cauză având ca obiect soluţionarea cererii de emitere a unui ordin de protecţie.

13.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate în dosarele nr. 73D/2016, nr. 175D/2016, nr. 196D/2016 şi nr. 289D/2016, instanţele judecătoreşti, autoare ale excepţiei de neconstituţionalitate, susţin că prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 21, art. 24, art. 53 şi art. 124, precum şi celor ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În acest sens arată, în esenţă, că dispoziţiile de lege criticate obligă instanţa să soluţioneze, „în orice situaţie“, cererea privind emiterea ordinului de protecţie în termen de maximum 72 de ore de la înregistrare. Prin urmare, instanţa este obligată nu numai să stabilească primul termen de judecată în maximum 72 de ore de la înregistrarea cererii, ci şi să pronunţe o hotărâre de admitere sau, după caz, de respingere a cererii de emitere a ordinului de protecţie în maximum 72 de ore de la înregistrare.

14.Instanţa de judecată, autoare a excepţiei de neconstituţionalitate în Dosarul nr. 73D/2016, arată că, în cauza dedusă judecăţii, cererea privind emiterea ordinului de protecţie a fost înregistrată la Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti în ziua de vineri, orele 14.00, instanţa procedând la citarea părţilor prin agent procedural (modalitate de citare care nu poate fi înlocuită de citarea prin telefon, e-mail, fax, opinia unanimă în doctrină şi în practică judiciară fiind aceea potrivit căreia acestea sunt modalităţi complementare de citare), precum şi la comunicarea prin fax către Baroul Bucureşti a unei adrese pentru asigurarea asistenţei juridice a pârâtului la termenul de judecată. Subliniază faptul că în zilele de sâmbătă şi duminică registratura şi arhiva instanţei de judecată sunt închise.

15.Instanţele judecătoreşti, autoare ale excepţiei de neconstituţionalitate, susţin că dispoziţiile care obligă la soluţionarea cererii de emitere a ordinului de protecţie în termen de maximum 72 de ore, indiferent de situaţie, aduc atingere atât dreptului la apărare al pârâtului, cât şi dreptului la un proces echitabil al ambelor părţi. Astfel, deşi potrivit dispoziţiilor Legii nr. 217/2003, cererea se poate soluţiona şi fără citarea părţilor, aceasta urmează să devină o regulă, în situaţia în care, de exemplu, astfel de cereri sunt înregistrate pe rolul instanţei de judecată în zilele de vineri, iar pârâtul are reşedinţa în altă localitate sau aceasta este necunoscută de către reclamant (de cele mai multe ori reclamanţii nu pot furniza date legate de reşedinţă/nr. de telefon sau e-mailul pârâtului), o procedură legală de citare fiind un deziderat în aceste condiţii. Mai mult, în situaţia în care apărătorul din oficiu nu are posibilitatea de a studia dosarul decât în ziua termenului de judecată (având în vedere că emiterea adresei către Barou s-a făcut în cauză vineri, la ora 15,00), iar Arhiva Judecătoriei se închide vinerea la ora 16,00, fiind de asemenea închisă sâmbăta şi duminica, nu se poate susţine că pârâtul beneficiază de o apărare corespunzătoare.

16.Mai susţin că Legea nr. 217/2003 se completează nu doar cu dispoziţiile Codului de procedură civilă, ci şi cu cele ale Codului de procedură penală, ceea ce atrage aplicarea tuturor garanţiilor prevăzute de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, inclusiv aceea de a beneficia de timp suficient pentru pregătirea apărării şi de facilităţile necesare pentru pregătirea apărării, unul dintre elementele fundamentale ale pregătirii apărării fiind dreptul de acces la dosarul cauzei, ceea ce include dreptul de a avea acces la toate elementele culese de acuzare şi care sunt în favoarea acuzatului. Deşi este posibilă emiterea ordinului de protecţie chiar în aceeaşi zi şi fără citarea părţilor, stabilirea de plano a unui termen maxim de 72 de ore pentru soluţionare conduce la încălcarea drepturilor pârâtului. Şi în alte cauze urgente legiuitorul a prevăzut posibilitatea soluţionării cererilor fără citare (ca, de exemplu, în cazul ordonanţei preşedinţiale), dar această măsură a fost lăsată la latitudinea judecătorului, fără stabilirea unui termen-limită, pe ore, de soluţionare a cauzei. Practic, se ajunge în situaţia în care procedura de citare va fi viciată în majoritatea cauzelor având ca obiect ordin de protecţie, ajungându-se la soluţionarea cererii fără citare, deşi nu s-ar fi impus această măsură. Consecinţele emiterii unui ordin de protecţie nu sunt similare unei cereri urgente în materie civilă, întrucât se poate dispune, prin admiterea cererii, inclusiv evacuarea din locuinţă, exercitarea autorităţii părinteşti, stabilirea locuinţei minorului, interzicerea oricărui contact cu victima, păstrarea unei distanţe minime faţă de victimă etc., iar nerespectarea acestor măsuri dispuse de instanţă poate conduce la reţinerea săvârşirii infracţiunii de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti. Prin urmare, având în vedere că, în ipoteza admiterii cererii, nerespectarea de către pârât a măsurilor dispuse de instanţă poate conduce la reţinerea unei infracţiuni în sarcina acestuia, instanţa trebuie să aibă posibilitatea de a aprecia dacă se impune sau nu citarea, dispoziţiile de lege criticate îngrădind practic acest drept de apreciere al judecătorului. În materie penală, potrivit dispoziţiilor art. 225 din Codul de procedură penală, în cazul inculpatului aflat în stare de reţinere, termenul de soluţionare a propunerii de arestare preventivă trebuie fixat înainte de expirarea duratei reţinerii. Ziua şi ora se comunică procurorului care are obligaţia de a asigura prezenţa inculpatului în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi. De asemenea, ziua şi ora se aduc la cunoştinţa avocatului inculpatului, căruia, la cerere, i se pune la dispoziţie dosarul cauzei pentru studiu. Practic, inclusiv în cazul arestărilor preventive, avocatului inculpatului trebuie să i se pună la dispoziţie dosarul, iar arestarea preventivă, în cazul în care s-a dispus măsura reţinerii, trebuie soluţionată până la expirarea acesteia (respectiv până la împlinirea celor 24 de ore). Cu toate acestea, deşi şi în materie penală se ajunge la stabilirea unui termen de soluţionare a propunerii de arestare preventivă, situaţia pârâtului din ordinul de protecţie nu este similară cu aceea a învinuitului sau inculpatului, întrucât aceştia din urmă sunt în toate cazurile încunoştinţaţi de termenul de judecată, existând, practic, garanţia că vor fi aduşi în faţa instanţei. În cererile de emitere a ordinului de protecţie, stabilirea unui termen de 72 de ore ar conduce la încălcarea dreptului la apărare al pârâtului, întrucât nu există garanţia că acesta este încunoştinţat de termen, iar apărătorul din oficiu nu are posibilitatea de a face o apărare efectivă.

17.Totodată, instanţele judecătoreşti, autoare ale excepţiei de neconstituţionalitate, arată că, prin stabilirea acestui termen maxim de soluţionare, se încalcă şi dreptul la un proces echitabil al reclamantului, deoarece acesta nu dispune de timpul necesar pentru a-şi dovedi pretenţiile, modul de administrare a probelor reprezentând în esenţă o garanţie legată de procedură (art. 6 din Convenţie). Textul de lege criticat stabileşte soluţionarea cauzei în maximum 72 de ore, ceea ce poate conduce la consecinţe injuste în situaţia în care reclamantul, deşi are probe în susţinerea cererii de emitere a ordinului de protecţie (de exemplu, martori sau înscrisuri certificate medico-legale în dovedirea violenţelor pretins a fi fost exercitate etc.), nu le poate administra în termenul acordat (de exemplu, pentru că nu s-au eliberat certificatele medico-legale sau martorii nu au putut fi aduşi la termen, întrucât reclamantul a fost încunoştinţat de termen, spre exemplu, vineri seara, iar termenul era stabilit pentru ziua de luni etc.). Deşi a fost reformată în scopul asigurării celerităţii şi ca un mijloc de protecţie a victimelor, dispoziţia legală criticată tinde să se transforme în contrariul ei, în sensul că i se limitează reclamantului dreptul de acces la o instanţă, în sensul art. 6 din Convenţie, prin faptul că acesta se găseşte de cele mai multe ori în imposibilitatea administrării probelor de pe o zi pe alta, iar instanţa de judecată nu se poate pronunţa decât în baza probatoriului administrat şi existent la dosarul cauzei.

18.Ca argument suplimentar în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că proiectul de lege privind ordinul european de protecţie, care vine să transpună în legislaţia naţională Directiva 2011/99/UE privind ordinul european de protecţie în materie penală, stabileşte, în art. 12 alin. (3), faptul că „Judecata se face de urgenţă, în camera de consiliu, de un complet format dintr-un singur judecător, cu citarea persoanei protejate şi a persoanei care reprezintă un pericol. Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică soluţionarea cauzei.“ Aşadar, nici în cererile având ca obiect emiterea unui ordin european de protecţie, intenţia legiuitorului nu a fost una care să conducă la încălcarea dreptului la apărare şi a dreptului la un proces echitabil, citarea fiind obligatorie, iar cererea judecându-se de urgenţă (nu se stabileşte un interval maxim, pe ore, de soluţionare a cauzei).

19.În Dosarul nr. 316D/2016, autoarea excepţiei de neconstituţionalitate, pârâtă în cadrul soluţionării cererii de emitere a unui ordin de protecţie, susţine că prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, art. 24 privind dreptul la apărare, precum şi celor ale art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precizând că drepturile menţionate ar trebui în mod efectiv garantate, şi nu în mod iluzoriu. În acest sens arată că i s-a respins cererea de amânare a cauzei pentru lipsă de apărare, deşi a fost desemnat avocat din oficiu, acesta neavând suficient timp pentru pregătirea apărării. Or, reclamanta a avut suficient timp pentru pregătirea apărării. În aceste condiţii consideră că termenul de 72 de ore prevăzut de dispoziţiile de lege criticate pentru soluţionarea cererii de emitere a unui ordin de protecţie nu oferă posibilitatea avocatului desemnat din oficiu de a lua cunoştinţă de punctul de vedere al pârâtei şi nici de a pregăti apărarea, în sensul punerii de acord cu privire la probele ce urmează a fi solicitate instanţei.

20.În Dosarul nr. 316D/2016, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti şi-a exprimat opinia în sensul că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens arată că Legea nr. 217/2003 are ca scop ocrotirea şi sprijinirea familiei, dezvoltarea şi consolidarea solidarităţii familiale, bazată pe prietenie, afecţiune şi întrajutorare morală şi materială a membrilor familiei, care constituie un obiectiv de interes naţional, iar prevenirea şi combaterea violenţei în familie fac parte din politica integrată de ocrotire şi sprijinire a familiei şi reprezintă o importantă problemă de sănătate publică. În Expunerea de motive a legii se arată că este nevoie de intervenţia statului şi a întregii societăţi civile, prin elaborarea unui act normativ, care, prin măsurile sale punitive, să îi descurajeze pe agresori şi să protejeze victimele violenţei domestice. Având în vedere scopul elaborării legii pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie, instanţa apreciază că instituirea unui termen scurt pentru soluţionarea acestei categorii de litigii nu este de natură să afecteze dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare al părţilor. În acelaşi timp, instanţa are în vedere şi faptul că Legea nr. 217/2003 instituie un ansamblu de garanţii procesuale adecvate şi suficiente, cum ar fi, spre exemplu, obligativitatea asistenţei juridice a persoanei împotriva căreia se solicită emiterea ordinului de protecţie, participarea obligatorie a procurorului la judecarea cererii în fond şi în calea de atac, posibilitatea exercitării căii de atac împotriva hotărârii prin care se dispune ordinul de protecţie şi citarea obligatorie la soluţionarea acesteia, comunicarea hotărârii, garanţii de natură să asigure respectarea dreptului la apărare şi a dreptului la un proces echitabil.

21.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

22.Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece prevederile de lege criticate instituie cu claritate reguli substanţiale şi procedurale privind emiterea ordinului de protecţie. Astfel, măsurile-obligaţii sau interdicţiile în discuţie pot fi dispuse numai printr-o hotărâre judecătorească, au caracter provizoriu, sunt prevăzute pentru a proteja dreptul la viaţă, la sănătate, la integritate fizică şi psihică al persoanelor victime ale violenţei din partea unui membru al familiei, violenţă care se manifestă sub formele prevăzute de art. 4 din Legea nr. 217/2003. În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia statele membre nu au doar obligaţia negativă de a nu împiedica exerciţiul deplin al drepturilor fundamentale, ci şi o obligaţie pozitivă de a lua măsurile necesare pentru garantarea unei protecţii efective a acestora (a se vedea, spre exemplu, Hotărârea din 14 octombrie 2010, pronunţată în Cauza A. împotriva Croaţiei, paragrafele 76 şi 77). Totodată, în Expunerea de motive la Legea nr. 217/2003, se arată că este nevoie de „intervenţia statului şi a întregii societăţi civile“, prin elaborarea unui act normativ, care, „prin măsurile sale punitive să îi descurajeze pe agresori“ şi să protejeze victimele violenţei domestice, având în vedere că, potrivit art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 217/2003, ocrotirea şi sprijinirea familiei, dezvoltarea şi consolidarea solidarităţii familiale, bazată pe prietenie, afecţiune şi întrajutorare morală şi materială a membrilor familiei, constituie un obiectiv de interes naţional, iar prevenirea şi combaterea violenţei în familie fac parte din politica integrată de ocrotire şi sprijinire a familiei şi reprezintă o importantă problemă de sănătate publică. Prevederile de lege criticate instituie un ansamblu de garanţii procesuale adecvate şi suficiente, cum ar fi, spre exemplu, obligativitatea asistenţei juridice a persoanei împotriva căreia se solicită emiterea ordinului de protecţie, potrivit art. 27 alin. (4) din Legea nr. 217/2003, participarea obligatorie a procurorului la judecarea cererii în fond şi în calea de atac, posibilitatea exercitării căii de atac împotriva hotărârii prin care se dispune ordinul de protecţie şi citarea obligatorie la soluţionarea acesteia, comunicarea obligatorie a hotărârii, potrivit art. 30 din Legea nr. 217/2003 - garanţii de natură să asigure respectarea dreptului la apărare. În aceste condiţii, prevederile de lege criticate permit părţilor interesate să beneficieze de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces, judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen scurt, impus de necesitatea restabilirii cu celeritate a ordinii sociale şi înlăturării oricărei stări de pericol care afectează siguranţa, integritatea fizică şi psihică a victimei.

23.Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale. Astfel, ordinul de protecţie reprezintă un instrument juridic cu caracter urgent şi provizoriu, prin intermediul căruia pot fi luate măsurile necesare, în scopul de a proteja integritatea fizică şi psihică a victimei unui act de violenţă în familie. Modificarea legislativă - potrivit căreia cererile pentru emiterea ordinului de protecţie se judecă de urgenţă şi în orice situaţie soluţionarea acestora nu poate depăşi un termen de 72 de ore de la depunerea cererii - oferă un mecanism real pentru respectarea principiului celerităţii, principiu expres conturat atât în art. 2 din Legea nr. 217/2003, cât şi în Codul de procedură civilă. Prevederile de lege criticate sunt instituite pentru apărarea unor valori garantate constituţional, precum viaţa şi integritatea fizică şi psihică a persoanei, demnitatea omului, în timp ce exercitarea dreptului la apărare şi accesului liber la justiţie poate fi supusă anumitor limitări ori restricţii sau ingerinţe din partea autorităţilor publice, dacă au un scop legitim şi dacă respectă un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite şi obiectivul propus. Astfel, scopul stabilirii principiului soluţionării cu celeritate a cererii pentru emiterea ordinului de protecţie este protejarea integrităţii fizice şi psihice a victimei, inclusiv pe acelea ale persoanelor vulnerabile, cum ar fi minori sau persoane cu handicap, iar acordarea unor termene mai lungi de soluţionare ar determina lipsirea de substanţă a dispoziţiilor avute de legiuitor vizând înlăturarea stării de pericol. Opţiunea legiuitorului nu a fost de a restrânge accesul liber la justiţie, ci exclusiv de protecţie a victimei, care să eficientizeze această măsură. În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia statele membre nu au doar obligaţia negativă de a nu împiedica exerciţiul deplin al drepturilor fundamentale, ci şi o obligaţie pozitivă de a lua măsurile necesare pentru garantarea unei protecţii efective a acestora (a se vedea, spre exemplu, Hotărârea din 14 octombrie 2010, pronunţată în Cauza A. împotriva Croatiei, paragrafele 76 şi 77). Avocatul Poporului mai arată că, în conformitate cu articolul 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi cu articolul 47 paragraful al doilea din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, prevederile de lege criticate instituie un ansamblu de garanţii procesuale adecvate şi suficiente, cum ar fi, spre exemplu, obligativitatea asistenţei juridice a persoanei împotriva căreia se solicită emiterea ordinului de protecţie, potrivit art. 27 alin. (4) din Legea nr. 217/2003, participarea obligatorie a procurorului la judecarea cererii în fond şi în calea de atac, posibilitatea exercitării căii de atac împotriva hotărârii prin care se dispune ordinul de protecţie şi citarea obligatorie la soluţionarea acesteia, comunicarea obligatorie a hotărârii, potrivit art. 30 din Legea nr. 217/2003, republicată, garanţii de natură să asigure respectarea dreptului la apărare. În aceste condiţii, prevederile de lege criticate permit părţilor interesate să beneficieze de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces, judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen scurt, impus de necesitatea restabilirii cu celeritate a ordinii sociale şi înlăturării oricărei stări de pericol care afectează siguranţa, integritatea fizică şi psihică a victimei unui act de violenţă în familie. În aceste condiţii nu poate fi primită nici critica referitoare la încălcarea art. 53 din Constituţie, deoarece nu s-a constatat încălcarea vreunei prevederi constituţionale care consacră drepturi sau libertăţi fundamentale.

24.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actele de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

25.Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

26.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 27 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 205 din 24 martie 2014. Dispoziţiile art. 27 alin. (1) din Legea nr. 217/2003 au fost modificate prin Legea nr. 351/2015 privind modificarea art. 27 alin. (1) din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 979 din 30 decembrie 2015. În prezent, dispoziţiile de lege criticate au următorul conţinut:

(1)Cererile pentru emiterea ordinului de protecţie se judecă de urgenţă şi, în orice situaţie, soluţionarea acestora nu poate depăşi un termen de 72 de ore de la depunerea cererii. Cererile se judecă în camera de consiliu, participarea procurorului fiind obligatorie.[…]

(5)În caz de urgenţă deosebită, instanţa poate emite ordinul de protecţie chiar în aceeaşi zi, pronunţându-se pe baza cererii şi a actelor depuse, fără concluziile părţilor.“

27.În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie, art. 24 privind dreptul la apărare, art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi art. 124 privind înfăptuirea justiţiei, precum şi celor ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind dreptul la un proces echitabil.

28.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că scopul Legii nr. 217/2003, astfel cum este prevăzut la art. 1 alin. (1) din aceasta, îl reprezintă ocrotirea şi sprijinirea familiei, dezvoltarea şi consolidarea solidarităţii familiale, bazate pe prietenie, afecţiune şi întrajutorare morală şi materială a membrilor familiei, ceea ce constituie un obiectiv de interes naţional. Prevenirea şi combaterea violenţei în familie fac parte din politica integrată de ocrotire şi sprijinire a familiei şi reprezintă o importantă problemă de sănătate publică, iar, potrivit art. 1 alin. (3) din lege, statul român elaborează şi implementează politici şi programe destinate prevenirii şi combaterii violenţei în familie, precum şi protecţiei victimelor violenţei în familie. În vederea realizării acestui obiectiv, Legea nr. 25/2012 privind modificarea şi completarea Legii nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 165 din 13 martie 2012, a introdus în Legea nr. 217/2003 capitolul VII „Ordinul de protecţie“, care, ulterior republicării Legii nr. 217/2003, a devenit capitolul IV. Raţiunea introducerii reglementării privind ordinul de protecţie este, aşa cum rezultă din Expunerea de motive la Legea nr. 25/2012, crearea unui instrument juridic civil eficient pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie, similar cu cele utilizate în alte legislaţii din Uniunea Europeană, deoarece, în legislaţia din România, exista doar protecţie penală împotriva violenţei în familie şi care se exercita în condiţii foarte restrictive.

29.Curtea reţine că reglementările cuprinse în capitolul IV din Legea nr. 217/2003, republicată, astfel cum au fost introduse prin Legea nr. 25/2012, vizează măsurile care se pot lua pe calea ordinului de protecţie (art. 23), durata maximă a acestor măsuri (art. 24), procedura de judecată a cererii de emitere a unui ordin de protecţie (art. 25-30), procedura de punere în executare a ordinului de protecţie (art. 31 şi art. 32), procedura revocării ordinului de protecţie sau înlocuirea măsurii dispuse (art. 34), cazurile în care instanţa va sesiza de îndată autoritatea publică locală cu atribuţii privind protecţia copilului (art. 35). Astfel, potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 217/2003, „Persoana a cărei viaţă, integritate fizică sau psihică ori libertate este pusă în pericol printr-un act de violenţă din partea unui membru al familiei poate solicita instanţei ca, în scopul înlăturării stării de pericol, să emită un ordin de protecţie, prin care să se dispună, cu caracter provizoriu, una ori mai multe dintre următoarele măsuri - obligaţii sau interdicţii:

a)evacuarea temporară a agresorului din locuinţa familiei, indiferent dacă acesta este titularul dreptului de proprietate;

b)reintegrarea victimei şi, după caz, a copiilor, în locuinţa familiei;

c)limitarea dreptului de folosinţă al agresorului numai asupra unei părţi a locuinţei comune atunci când aceasta poate fi astfel partajată încât agresorul să nu vină în contact cu victima;

d)obligarea agresorului la păstrarea unei distanţe minime determinate faţă de victimă, faţă de copiii acesteia sau faţă de alte rude ale acesteia ori faţă de reşedinţa, locul de muncă sau unitatea de învăţământ a persoanei protejate;

e)interdicţia pentru agresor de a se deplasa în anumite localităţi sau zone determinate pe care persoana protejată le frecventează ori le vizitează periodic;

f)interzicerea oricărui contact, inclusiv telefonic, prin corespondenţă sau în orice alt mod, cu victima;

g)obligarea agresorului de a preda poliţiei armele deţinute;

h)încredinţarea copiilor minori sau stabilirea reşedinţei acestora“. Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 217/2003, „Durata măsurilor dispuse prin ordinul de protecţie se stabileşte de judecător, fără a putea depăşi 6 luni de la data emiterii ordinului.“ Procedura de soluţionare a cererii de emitere a ordinului de protecţie era prevăzută la art. 27, astfel cum a fost introdus prin Legea nr. 25/2012, şi care, la alin. (1) prevedea că „cererile se judecă de urgenţă, în camera de consiliu, participarea procurorului fiind obligatorie“. Ulterior, prin Legea nr. 351/2015 privind modificarea art. 27 alin. (1) din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie, alin. (1) al art. 27 a dobândit conţinutul normativ actual, şi anume: „Cererile pentru emiterea ordinului de protecţie se judecă de urgenţă şi, în orice situaţie, soluţionarea acestora nu poate depăşi un termen de 72 de ore de la depunerea cererii. Cererile se judecă în camera de consiliu, participarea procurorului fiind obligatorie.“30. Curtea reţine că, aşa cum se precizează în Expunerea de motive a Legii nr. 315/2015, care a introdus obligativitatea soluţionării cererii de emitere a unui ordin de protecţie în 72 de ore, din Raportul Inspecţiei judiciare privind aplicarea legislaţiei având ca obiect ordinul de protecţie, aprobat de Secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii la data de 26 august 2014 (raport care a vizat perioada 12 mai 2012-31 martie 2014, în care pe rolul judecătoriilor din România au fost înregistrate 3.629 de cauze având ca obiect emiterea ordinului de protecţie, iar la instanţele de control judiciar s-au înregistrat 676 de astfel de cauze), reiese faptul că au existat unele deficienţe cu privire la celeritatea soluţionării cererilor de emitere a ordinelor de protecţie, a motivării soluţiei şi a comunicării ordinelor de protecţie către structurile din Poliţia Română pentru a fi puse în executare. Astfel, potrivit acestui raport, au existat situaţii în care primul termen de judecată a fost stabilit la un interval foarte mare, „ajungându-se până la 175 de zile“, iar procedura simplificată prevăzută de art. 27 alin. (5) din Legea nr. 217/2003 (care prevede posibilitatea soluţionării cererii fără citarea părţilor, chiar şi în aceeaşi zi când a fost depusă, nemaifiind necesare nici măcar concluziile părţilor) „a fost în rare situaţii uzitată de către instanţele de judecată“. Cu privire la durata de soluţionare a cauzelor având ca obiect ordin de protecţie, în raport s-a constatat că „practica unor instanţe a dovedit că termenul de urgenţă are un caracter relativ, lăsat la aprecierea judecătorului, fiind raportat la volumul de activitate al instanţei, în general, şi al completului învestit cu soluţionarea cauzei, în special“, iar „durata de soluţionare a cauzelor la fond a fost de 1-174 zile, iar în calea de atac a fost cuprinsă între 30-310 zile.“ Având în vedere acestea, în Expunerea de motive a Legii nr. 351/2015, se precizează că se poate ajunge la situaţii paradoxale, în care durata de soluţionare a dosarului este mai mare decât durata de impunere a ordinului de protecţie, lipsind de substanţă dispoziţiile avute în vedere de legiuitor vizând înlăturarea stării de pericol. Având în vedere constatările cuprinse în raportul întocmit de Inspecţia judiciară şi aprobat prin Hotărârea Secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, precum şi reglementările internaţionale care susţin necesitatea adoptării unor măsuri concrete care să eficientizeze protecţia persoanelor care sunt victime ale violenţei domestice, s-a propus modificarea art. 27 alin. (1) din Legea nr. 217/2003, în sensul stabilirii unui termen de 72 de ore pentru soluţionarea cererii de emitere a ordinului de protecţie, menit să echilibreze atât necesitatea evaluării temeinice a dosarului de către instanţa de judecată, cât şi protejarea victimelor violenţei în familie.

31.Curtea observă că, anterior instituirii unui termen maxim de 72 de ore pentru soluţionarea cererii de emitere a unui ordin de protecţie, modificare adusă dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din Legea nr. 217/2003 prin Legea nr. 351/2015, dispoziţiile art. 27 au mai făcut obiect al controlului de constituţionalitate, prin Decizia nr. 303 din 28 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 500 din 7 iulie 2015, Curtea constatând constituţionalitatea acestora. La paragraful 19 al acestei decizii, Curtea a reţinut că prevederile Legii nr. 217/2003, supuse controlului de constituţionalitate, instituie cu claritate reguli substanţiale şi procedurale privind emiterea ordinului de protecţie, în cazul persoanei a cărei viaţă, integritate fizică sau psihică ori libertate este pusă în pericol printr-un act de violenţă din partea unui membru al familiei. Astfel, măsurile-obligaţii sau interdicţiile în discuţie pot fi dispuse numai printr-o hotărâre judecătorească, au caracter provizoriu, sunt prevăzute pentru a proteja dreptul la viaţă, la sănătate, la integritate fizică şi psihică al persoanelor victime ale violenţei din partea unui membru al familiei, violenţă care se manifestă sub formele prevăzute de art. 4 din Legea nr. 217/2003. De asemenea, Curtea a reţinut, la paragraful 20 al acestei decizii, că măsurile sau interdicţiile dispuse au caracter temporar, astfel cum rezultă din art. 24 din Legea nr. 217/2003, potrivit căruia „Durata măsurilor dispuse prin ordinul de protecţie se stabileşte de judecător, fără a putea depăşi 6 luni de la data emiterii ordinului“, iar „Dacă hotărârea nu cuprinde nicio menţiune privind durata măsurilor dispuse, acestea vor produce efecte pentru o perioadă de 6 luni de la data emiterii ordinului“.

32.În cauza de faţă, în ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate formulată din perspectiva comparaţiei cu măsurile preventive reglementate de Codul de procedură penală, Curtea constată că aceasta nu poate fi primită, întrucât, aşa cum a reţinut şi prin decizia sus-menţionată, la paragraful 24, măsurile-obligaţii sau interdicţiile prevăzute de Legea nr. 217/2003 au o natură juridică distinctă faţă de măsurile preventive prevăzute de Codul de procedură penală, fiind dispuse în scopul înlăturării stării de pericol create printr-un act de violenţă din partea unui membru al familiei, menite să confere siguranţa victimei şi protejarea intereselor sale, fără a putea fi considerate măsuri de natură penală, aplicate faţă de agresor. Faptul că un subiect de drept este supus unor restricţii sau limitări - de a intra ori folosi o anumită locuinţă, de a interacţiona sau de a se apropia de o anumită persoană ori de a se afla într-un loc determinat - nu reprezintă o sancţiune de natură penală şi nu reprezintă o încălcare a libertăţii individuale. Curtea a mai reţinut că „dispoziţiile Legii nr. 217/2003 reprezintă expresia exigenţelor constituţionale prevăzute de art. 22 alin. (1) şi art. 23 alin. (1) din Legea fundamentală care garantează dreptul persoanei la integritate fizică şi psihică şi statuează inviolabilitatea libertăţii individuale şi a siguranţei persoanei“.

33.Curtea constată că, întrucât scopul instituirii ordinului de protecţie îl reprezintă protejarea dreptului la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, sunt valabile considerentele de principiu reţinute de Curtea Constituţională, în Decizia nr. 511 din 12 decembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 30 ianuarie 2014, prin care a stabilit că, potrivit formulărilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul la viaţă, statuat în art. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, reprezintă „regele drepturilor“, un drept ce consacră una dintre valorile fundamentale ale statelor democratice care alcătuiesc Consiliul Europei, numărându-se printre prevederile primordiale ale Convenţiei. Mai mult, Curtea de la Strasbourg acordă preeminenţă, în jurisprudenţa sa, articolului 2, având în vedere faptul că dreptul la viaţă se bucură de un statut special printre dispoziţiile Convenţiei pe care aceasta le consideră primordiale. Prin urmare, Curtea Constituţională a reţinut că dreptul la viaţă constituie un atribut inalienabil al persoanei şi reprezintă valoarea supremă în ierarhia drepturilor omului, întrucât este un drept fără de care exercitarea celorlalte drepturi şi libertăţi garantate de Constituţie şi de instrumentele internaţionale de protecţie a drepturilor fundamentale ar fi iluzorie, fapt ce determină caracterul axiologic al acestui drept, care cuprinde atât un drept subiectiv, cât şi o funcţie obiectivă, aceea de principiu călăuzitor al activităţii statului, acesta din urmă având obligaţia de a proteja dreptul fundamental la viaţă al persoanei. Aşadar, instituirea termenului de soluţionare de 72 ore pentru cererile de emitere a unui ordin de protecţie a avut ca scop protecţia persoanei a cărei viaţă, integritate fizică sau psihică ori libertate este pusă în pericol printr-un act de violenţă din partea unui membru al familiei.

34.Referitor la invocarea dispoziţiilor art. 21 şi 24 din Constituţie, Curtea reţine că autoarele excepţiei de neconstituţionalitate sunt nemulţumite de stabilirea termenului de 72 de ore de judecare a cererii de emitere a ordinului de protecţie, ceea ce, în opinia acestora, nu asigură garanţiile dreptului la un proces echitabil şi ale dreptului la apărare. Cu privire la aceste critici, Curtea constată că dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 217/2003 stabilesc procedura de soluţionare a cererii de emitere a ordinului de protecţie, iar, potrivit art. 126 din Constituţie, atât competenţa instanţelor judecătoreşti, cât şi procedura de judecată sunt prevăzute prin lege. Prin Decizia nr. 303 din 28 aprilie 2015, paragraful 25, Curtea a reţinut că prevederile de lege criticate instituie un ansamblu de garanţii procesuale adecvate şi suficiente, cum ar fi, spre exemplu, obligativitatea asistenţei juridice a persoanei împotriva căreia se solicită emiterea ordinului de protecţie, potrivit art. 27 alin. (4) din Legea nr. 217/2003, participarea obligatorie a procurorului la judecarea cererii în fond şi în calea de atac, posibilitatea exercitării căii de atac împotriva hotărârii prin care se dispune ordinul de protecţie şi citarea obligatorie la soluţionarea acesteia, comunicarea obligatorie a hotărârii, potrivit art. 30 din Legea nr. 217/2003 - garanţii de natură să asigure respectarea dreptului la apărare. În aceste condiţii, Curtea a constatat că prevederile de lege criticate permit părţilor interesate să beneficieze de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces, judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen scurt, impus de necesitatea restabilirii cu celeritate a ordinii sociale şi înlăturării oricărei stări de pericol care afectează siguranţa, integritatea fizică şi psihică a victimei.

35.Cât priveşte critica referitoare la imposibilitatea respectării termenelor de citare a părţilor, Curtea reţine că aceasta este neîntemeiată, legea oferind suficiente garanţii pentru respectarea dreptului la apărare. Astfel, citarea părţilor se face potrivit regulilor privind citarea în cauze urgente [art. 27 alin. (2) din lege], asistenţa juridică a persoanei împotriva căreia se solicită ordinul de protecţie este obligatorie [art. 27 alin. (4) din lege]. Faptul că, potrivit art. 27 alin. (5) din Legea nr. 217/2003, în caz de urgenţă deosebită, instanţa poate emite ordinul de protecţie chiar în aceeaşi zi, pronunţându-se pe baza cererii şi a actelor depuse, fără concluziile părţilor, nu contravine dispoziţiilor constituţionale referitoare la dreptul la apărare şi la dreptul la un proces echitabil, ci dă exigenţă respectării dreptului la viaţă şi la integritate fizică şi psihică a persoanei, aplicânduse doar în caz de urgenţă „deosebită“. Dispoziţiile art. 27 alin. (5) din Legea nr. 217/2003 dau eficienţă protecţiei persoanei a cărei viaţă, integritate fizică sau psihică ori libertate este pusă în pericol printr-un act de violenţă din partea unui membru al familiei, fără de care scopul legii ar fi eludat. Totodată, Curtea reţine că judecata cererii de emitere a unui ordin de protecţie se face de urgenţă şi cu precădere, nefiind admisibile probe a căror administrare necesită timp îndelungat, iar, potrivit art. 30 din Legea nr. 217/2003, hotărârea prin care se dispune ordinul de protecţie este supusă numai apelului, în termen de 3 zile de la pronunţare, dacă s-a dat cu citarea părţilor, şi de la comunicare, dacă s-a dat fără citarea lor, apelul judecându-se cu citarea părţilor, iar participarea procurorului este obligatorie.

36.Cu privire la critica de neconstituţionalitate privind încălcarea art. 53 din Constituţie, referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, Curtea constată că această critică nu poate fi reţinută, deoarece, prin Decizia nr. 303 din 28 aprilie 2015, la paragrafele 21 şi 22, a statuat că prevederile de lege criticate sunt instituite pentru apărarea unor valori fundamentale, precum viaţa şi integritatea fizică şi psihică a persoanei, demnitatea omului, în timp ce drepturile fundamentale invocate pot fi supuse anumitor limitări ori restricţii sau ingerinţe din partea autorităţilor publice, dacă au un scop legitim şi dacă respectă un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite şi obiectivul propus. În acelaşi timp, potrivit dispoziţiilor art. 57 din Constituţie, „Cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi“. În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia statele membre nu au doar obligaţia negativă de a nu împiedica exerciţiul deplin al drepturilor fundamentale, ci şi o obligaţie pozitivă de a lua măsurile necesare pentru garantarea unei protecţii efective a acestora (a se vedea, spre exemplu, Hotărârea din 14 octombrie 2010, pronunţată în Cauza A. împotriva Croaţiei, paragrafele 76 şi 77).

37.În plus, Curtea reţine că instanţa de contencios al drepturilor omului a sancţionat statele membre ale Convenţiei, în numeroase cazuri, pentru nerespectarea obligaţiei autorităţilor de a proteja viaţa de familie a reclamanţilor. Astfel, prin Hotărârea din 12 iunie 2008, pronunţată în Cauza Bevacqua şi S. împotriva Bulgariei, Curtea a constatat încălcarea art. 8 (dreptul la respectarea vieţii de familie), cu motivarea că autorităţile bulgare nu au luat măsurile necesare pentru a-l sancţiona şi pentru a-l ţine sub control pe soţul reclamantei, iar faptul că litigiul dintre reclamantă şi soţul său a fost considerat „de natură civilă“ nu este compatibil cu obligaţia autorităţilor de a proteja viaţa de familie a reclamanţilor. De asemenea, prin Hotărârea din 15 septembrie 2009, pronunţată în Cauza E.S. şi alţii împotriva Slovaciei, Curtea a considerat că statul slovac nu i-a acordat reclamantei protecţia imediată necesară împotriva violenţei soţului ei, cu încălcarea art. 3 (interzicerea tratamentelor inumane sau degradante) şi a art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie). Totodată, prin Hotărârea din 30 noiembrie 2010, pronunţată în Cauza Hajduová împotriva Slovaciei, Curtea reaminteşte că Slovacia avea obligaţia de a proteja integritatea fizică şi psihică a persoanelor, în special atunci când este vorba despre persoane vulnerabile, mai ales victime ale violenţei domestice. Curtea a constatat încălcarea art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) în sensul că, deşi ameninţările fostului soţ al reclamantei nu s-au tradus în acte concrete de violenţă după eliberarea sa din spital, temerile acesteia privind punerea ameninţărilor în practică erau întemeiate, iar autorităţile nu şi-au îndeplinit obligaţia de a-l reţine pentru a urma un tratament psihiatric. Prin Hotărârea din 24 aprilie 2012, pronunţată în Cauza Kalucza împotriva Ungariei, Curtea a reţinut încălcarea art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie), în măsura în care autorităţile maghiare nu au luat suficiente măsuri pentru a o proteja pe reclamantă împotriva violenţelor fostul ei partener, în ciuda plângerilor penale formulate împotriva acestuia pentru violenţă, a cererilor repetate pentru pronunţarea unui ordin de instituire a anumitor restricţii şi în ciuda deschiderii unei proceduri civile pentru evacuarea acestuia din apartament. Recent, prin Hotărârea din 2 martie 2017, pronunţată în Cauza Talpis împotriva Italiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că, prin neluarea unor măsuri prompte cu privire la plângerea depusă de reclamantă, autorităţile naţionale au lipsit plângerea de orice efect, creând o situaţie de nepedepsire, care a condus la reluarea actelor de violenţă. Astfel autorităţile naţionale au eşuat în respectarea obligaţiei de a proteja dreptul la viaţă.

38.Referitor la critica de neconstituţionalitate privind încălcarea art. 124 din Constituţie, Curtea constată că şi aceasta este neîntemeiată, deoarece dispoziţiile de lege criticate, care stabilesc un termen maxim de 72 de ore de la înregistrare pentru soluţionarea cererii de emitere a unui ordin de protecţie, nu afectează în niciun fel principiul înfăptuirii justiţiei în numele legii şi nici independenţa judecătorilor.

39.În final, cu privire la susţinerea autoarei excepţiei din Dosarul nr. 73D/2016, potrivit căreia nici proiectul de lege care transpune Directiva privind ordinul european de protecţie nu stabileşte un termen de soluţionare a cauzei, Curtea reţine că Legea nr. 151/2016 privind ordinul european de protecţie, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 545 din 20 iulie 2016, care transpune Directiva 2011/99/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind ordinul european de protecţie, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 338 din 21 decembrie 2011, prevede la art. 13 („Procedura privind recunoaşterea ordinului european de protecţie“) alin. (3) că „Judecata se face de urgenţă, în camera de consiliu, de un complet format dintr-un singur judecător, cu citarea persoanei protejate, a persoanei care reprezintă un pericol şi a procurorului. Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică soluţionarea cauzei.“ Art. 13 se referă, astfel, la cererea de recunoaştere a unui ordin european de protecţie emis de statul membru în care a fost dispusă o măsură de protecţie.

40.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti - Secţia civilă, din oficiu, în Dosarul nr. 1.715/300/2016, de Judecătoria Brăila - Secţia civilă, din oficiu, în Dosarul nr. 946/196/2016, de Judecătoria Zărneşti, din oficiu, în Dosarul nr. 242/338/2016, de Judecătoria Piatra-Neamţ, din oficiu, în Dosarul nr. 1.610/279/2016, şi de Carmen Mariana Pascu în Dosarul nr. 5.300/4/2016 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti şi constată că dispoziţiile art. 27 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti - Secţia civilă, Judecătoriei Brăila - Secţia civilă, Judecătoriei Zărneşti, Judecătoriei Piatra-Neamţ şi Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 14 martie 2017.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Ioana Marilena Chiorean