Decizie nr. 54 din 5 februarie 2014

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Toni Greblă - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Fabian Niculae - magistrat-asistent

Cu participarea în şedinţa publică din 21 ianuarie 2014 a reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cătălina Gliga.

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 330^7 alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865, excepţie ridicată de Nagy Zoltan, precum şi de Raluca Lucia Tomescu, Bogdan Constantin Tomescu, Adriana Georgeta Tudora, Sorin Spiridon Tudora şi Ovidiu Iancu Tudora în dosarele nr. 3.585/83/2013 şi nr. 7.697/90/2012 ale Tribunalului Satu Mare - Secţia I civilă, respectiv Tribunalului Vâlcea - Secţia I civilă, care formează obiectul dosarelor Curţii Constituţionale nr. 601D/2013 şi nr. 741D/2013.

Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 21 ianuarie 2014, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, şi au fost consemnate în încheierea din acea dată, când Curtea a conexat cele două dosare şi, având nevoie de timp pentru a delibera, în conformitate cu dispoziţiile art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a amânat pronunţarea pentru data de 28 ianuarie 2014, iar apoi, constatându-se că nu sunt prezenţi toţi judecătorii care au participat la dezbateri, Curtea a amânat pronunţarea la 5 februarie 2014, dată la care a pronunţat prezenta decizie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, reţine următoarele:

Prin încheierile din 20 septembrie 2013 şi 5 noiembrie 2013, pronunţate în dosarele nr. 3.585/83/2013 şi nr. 7.697/90/2012, Tribunalul Satu Mare - Secţia I civilă, respectiv Tribunalul Vâlcea - Secţia I civilă au sesizat Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 330^7 alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865.

Excepţia a fost invocată de Nagy Zoltan, respectiv de Raluca Lucia Tomescu, Bogdan Constantin Tomescu, Adriana Georgeta Tudora, Sorin Spiridon Tudora şi Ovidiu Iancu Tudora, în dosare având ca obiect soluţionarea unor cereri de acordare a unor despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia arată că dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale, întrucât ele conferă deciziei adoptate în urma promovării unui recurs în interesul legii, efectul obligativităţii unei legi, nefiind însă supusă controlului constituţional asemenea legilor.

Se arată că, în urma pronunţării Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, decizie pronunţată în urma promovării unui recurs în interesul legii, aceasta a hotărât că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi invocate ca temei juridic pentru acţiunile înaintate pe baza acestor prevederi nesoluţionate definitiv la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1.360 din 21 octombrie 2010.

Dispoziţiile legale criticate instituie o discriminare nejustificată între justiţiabilii în situaţie juridică identică, dar care fie au obţinut, fie nu au obţinut (din motive neimputabile lor) hotărâri definitive în favoarea lor până la publicarea deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1.360 din 21 octombrie 2010.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.354 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010 în privinţa limitării cuantumului despăgubirilor. Astfel, consideră că instanţa constituţională a reţinut ca motiv de neconstituţionalitate aplicabilitatea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010 şi în cauzele înaintate sub imperiul Legii nr. 221/2009 în forma iniţială şi care nu au fost soluţionate încă în mod definitiv.

Or, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a aplicat un tratament deja constatat neconstituţional şi a doua oară faţă de beneficiarii Legii nr. 221/2009. Astfel, se mai arată că, în cazul Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, instanţa supremă, contrar celor expuse în motivarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.354 din 20 octombrie 2010 a dispus ca efectele deciziilor instanţei de contencios constituţional nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 să se extindă şi asupra cauzelor începute mai înainte de publicarea lor în Monitorul Oficial al României, Partea I, cu sfidarea directă a jurisprudenţei instanţei de contencios constituţional în materie.

Autorii excepţiei de neconstituţionalitate mai arată că prin pronunţarea unei decizii în recursul în interesul legii, care, în temeiul dispoziţiilor art. 330^7 alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865, este obligatorie pentru celelalte instanţe, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a intervenit între puterea legiuitoare şi Curtea Constituţională şi a abrogat ea însăşi textul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, chiar şi pentru cererile anterior formulate, prin care se solicitau drepturile cuvenite persoanelor persecutate de regimul comunist ori moştenitorilor acestora.

Reglementările adoptate au ţinut seama de Rezoluţiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată Măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste şi nr. 1481(2006) intitulată Necesitatea condamnării internaţionale a crimelor comise de regimul comunist. Potrivit acestor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei, având în vedere încălcarea drepturilor omului de către regimul comunist, este necesar ca persoanele nevinovate care au fost persecutate pentru fapte care ar fi considerate legale într-o societate democratică să fie reabilitate, să le fie restituite proprietăţile confiscate (sau să primească compensaţii, dacă acest lucru nu mai este posibil) şi atât timp cât victimele regimului comunist sau familiile lor mai sunt în viaţă, să poată primi compensaţii pentru daunele morale suferite.

Constatarea neconstituţionalităţii textului art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a vizat punerea în acord a legislaţiei în această materie şi nicidecum suprimarea acordării unor despăgubiri morale cetăţenilor ale căror cereri nu fuseseră însă soluţionate. În aceste condiţii, conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, atât Parlamentul, cât şi Guvernul, respectiv autorităţile şi instituţiile publice urmează, în aplicarea legii criticate, să respecte cele stabilite de Curtea Constituţională în considerentele şi dispozitivul acestei decizii.

Tribunalul Satu Mare - Secţia I civilă şi-a exprimat opinia asupra excepţiei de neconstituţionalitate, apreciind că aceasta este neîntemeiată.

Tribunalul Vâlcea - Secţia I civilă, contrar dispoziţiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, nu şi-a exprimat opinia asupra excepţiei de neconstituţionalitate, arătând că, asupra fondului excepţiei, respectiv dacă textul invocat este sau nu compatibil cu dispoziţiile Constituţiei, va stabili Curtea Constituţională, acest aspect fiind în stricta competenţă a Curţii Constituţionale şi nu a instanţei de judecată.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Avocatul Poporului, în punctul său de vedere exprimat în Dosarul nr. 601D/2013, consideră că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. Acesta arată că, în interpretarea legii, instanţele judecătoreşti, între care şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, trebuie să respecte cadrul constituţional, iar sancţionarea depăşirii/încălcării acestuia revine în exclusivitate Curţii Constituţionale. Aşadar, indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text, atunci când Curtea Constituţională hotărăşte că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituţia, menţinându-se astfel prezumţia de constituţionalitate a textului în această interpretare, atât instanţele judecătoreşti, cât şi organele administrative trebuie să se conformeze deciziei Curţii şi să o aplice ca atare.

Din perspectiva raportării la prevederile Constituţiei, Curtea Constituţională verifică şi constituţionalitatea textelor legale aplicabile în interpretarea consacrată prin recursurile în interesul legii. A admite o teză contrară contravine înseşi raţiunii existenţei Curţii Constituţionale, care şi-ar nega rolul său constituţional acceptând ca un text legal să se aplice în limite ce ar putea intra în coliziune cu Legea fundamentală.

Astfel, în sensul celor afirmate mai sus, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin deciziile nr. 854 din 23 iunie 2011 şi nr. 1.064 din 11 decembrie 2012.

De asemenea, prin punctul său de vedere exprimat în Dosarul nr. 741D/2013, Avocatul Poporului arată că dispoziţiile legale criticate, care stabilesc obligativitatea pentru instanţele de judecată a dezlegărilor date chestiunilor de drept de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu aduc atingere normelor constituţionale, ci, dimpotrivă, contribuie la asigurarea exigenţelor statului de drept. Interpretarea legilor este o operaţiune raţională, utilizată de orice subiect de drept, în vederea aplicării şi respectării legii, având ca scop clarificarea înţelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare. Instanţele judecătoreşti interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluţionării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă procesului de aplicare a legii.

Avocatul Poporului mai arată că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că divergenţele de jurisprudenţă sunt susceptibile a crea un climat general de incertitudine şi insecuritate juridică, iar în lipsa unui mecanism care să asigure coerenţa practicii jurisdicţiilor naţionale, asemenea divergenţe profunde de jurisprudenţă, care persistă în timp şi cu privire la un domeniu care prezintă un mare interes social, sunt de natură să genereze o incertitudine permanentă şi să facă să scadă încrederea publicului în sistemul judiciar, care este una dintre componentele fundamentale ale statului de drept.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Avocatului Poporului, rapoartele întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 330^7 alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865, dispoziţii ce au următoarea redactare: "Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I."

Curtea observă că la data de 15 februarie 2013 au intrat în vigoare majoritatea dispoziţiilor din noul Cod de procedură civilă. Având în vedere considerentele Deciziei nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, dar şi dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, Curtea urmează să analizeze dispoziţiile legale criticate din Codul de procedură civilă din 1865.

În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (4) şi (5) privind principiul separaţiei puterilor în stat, respectiv pe cel al respectării legii, a Constituţiei şi a supremaţiei sale, în art. 11 alin. (1) şi (2) privind tratatele internaţionale şi dreptul intern, în art. 16 alin. (1) privind egalitatea în faţa legii, în art. 20 alin. (2) referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului şi în art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, în art. 124 privind înfăptuirea justiţiei şi în art. 126 alin. (3) privind asigurarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a interpretării şi aplicării unitare a legii de către instanţele judecătoreşti.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că autorii excepţiei critică, în esenţă, faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, poate, pe baza dispoziţiilor legale criticate, să impună o anumită interpretare a legii, iar, pe de altă parte, că prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 789 din 7 noiembrie 2011, pronunţată în urma promovării unui recurs în interesul legii, a făcut aplicarea Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358 şi nr. 1.360 din 21 octombrie 2010, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 761 din 15 noiembrie 2010, prin precizarea efectelor acestora.

În ceea ce priveşte primul aspect, cel al competenţei conferite de legiuitor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de a unifica jurisprudenţa neunitară, Curtea reţine că s-a mai pronunţat asupra dispoziţiilor legale atacate, prin raportare la critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 1.064 din 11 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 70 din 1 februarie 2013, Curtea a statuat că interpretarea legilor este o operaţiune raţională, utilizată de orice subiect de drept, în vederea aplicării şi respectării legii, având ca scop clarificarea înţelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare. Instanţele judecătoreşti interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluţionării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă procesului de aplicare a legii. "Oricât de clar ar fi textul unei dispoziţii legale - se arată în Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza C.R. împotriva Regatului Unit, paragraful 34 - în orice sistem juridic există, în mod inevitabil, un element de interpretare judiciară [...]".

Complexitatea unor cauze poate conduce, uneori, la aplicări diferite ale legii în practica instanţelor de judecată. Pentru a se elimina posibilele erori în calificarea juridică a unor situaţii de fapt şi pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica tuturor instanţelor de judecată a fost creată de legiuitor instituţia recursului în interesul legii. Având în vedere poziţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în sistemul instanţelor judecătoreşti, precum şi rolul său prevăzut în art. 126 alin. (3) din Constituţie, legiuitorul a instituit obligativitatea interpretării date de aceasta, în scopul aplicării unitare de către instanţele judecătoreşti a unui text de lege. Instituirea caracterului obligatoriu al dezlegărilor date problemelor de drept judecate pe calea recursului în interesul legii nu face decât să dea eficienţă rolului constituţional al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, contribuind la consolidarea statului de drept.

Curtea a reţinut în acest sens că divergenţele profunde de jurisprudenţă sunt susceptibile a crea un climat general de incertitudine şi insecuritate juridică, aspect subliniat şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa. Astfel, de exemplu, în Hotărârea din 1 decembrie 2005, pronunţată în Cauza Păduraru împotriva României, paragraful 98, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constatând că "divergenţele de jurisprudenţă constituie, prin natura lor, consecinţa inerentă oricărui sistem judiciar ce se sprijină pe un ansamblu de instanţe de fond cu autoritate asupra circumscripţiei lor teritoriale", a considerat că, în lipsa unui mecanism care să asigure coerenţa practicii jurisdicţiilor naţionale, asemenea divergenţe profunde de jurisprudenţă, care persistă în timp şi cu privire la un domeniu care prezintă un mare interes social, sunt de natură să genereze o incertitudine permanentă şi să facă să scadă încrederea publicului în sistemul judiciar, care este una dintre componentele fundamentale ale statului de drept. În acest context, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai arătat că "rolul unei jurisdicţii supreme era tocmai cel de a reglementa contradicţiile de jurisprudenţă" (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunţată în Cauza Zielinski şi Pradal amp; Gonzalez ş.a. împotriva Franţei, paragraful 59).

Aşa fiind, dispoziţiile legale criticate din Codul de procedură civilă, care îndrituiesc Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să unifice diferenţele de interpretare şi aplicare a aceluiaşi text de lege de către celelalte instanţe judecătoreşti naţionale, nu aduc atingere normelor constituţionale, ci, dimpotrivă, contribuie, pentru motivele mai sus arătate, la asigurarea exigenţelor statului de drept.

De altfel, necesitatea asigurării unei interpretări unitare a unor dispoziţii legale, care să fie conforme Constituţiei, a mai fost constatată şi cu ocazia pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 854 din 23 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 21 septembrie 2011. Cu această ocazie, Curtea a statuat că indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text, atunci când Curtea Constituţională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituţia, menţinându-se astfel prezumţia de constituţionalitate a textului în această interpretare, atât instanţele judecătoreşti, cât şi organele administrative trebuie să se conformeze deciziei Curţii şi să o aplice ca atare. În interpretarea legii, instanţele judecătoreşti, între care şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, trebuie să respecte cadrul constituţional, iar sancţionarea depăşirii/încălcării acestuia revine în exclusivitate Curţii Constituţionale.

Din perspectiva raportării la prevederile Constituţiei, Curtea Constituţională verifică şi constituţionalitatea textelor legale aplicabile în interpretarea consacrată prin recursurile în interesul legii. A admite o teză contrară contravine înseşi raţiunii existenţei Curţii Constituţionale, care şi-ar nega rolul său constituţional acceptând ca un text legal să se aplice în limite ce ar putea intra în coliziune cu Legea fundamentală.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a determina reconsiderarea jurisprudenţei Curţii, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în aceste decizii îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea aspect supus atenţiei Curţii Constituţionale, acesta este legat de nemulţumirea cauzată de faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a făcut aplicarea efectelor Deciziei nr. 1.354 din 20 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 761 din 15 noiembrie 2010, aşa cum ar fi dorit autorii excepţiei de neconstituţionalitate.

Curtea reţine că, prin Decizia nr. 1.354 din 20 octombrie 2010, au fost constatate ca fiind neconstituţionale unele dispoziţii din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, şi pentru suspendarea aplicării unor dispoziţii din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 446 din 1 iulie 2010, prin care se plafonau sumele de bani ce puteau fi plătite cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnări cu caracter politic din timpul regimului comunist. Considerentele deciziei Curţii Constituţionale au avut în vedere, în special, încălcarea art. 16 din Constituţie. Din motivarea acestei decizii reiese faptul că persoanele care încă nu au fost despăgubite ar trebui să beneficieze de acelaşi tratament cu cele care au fost deja despăgubite, nefiindu-le imputabile elemente de fapt, cum ar fi întârzierea instanţelor în soluţionarea unor procese.

Prin deciziile nr. 1.358 şi nr. 1.360 din 21 octombrie 2010, pronunţate la doar o zi distanţă, Curtea a constatat ca fiind neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, text care prevedea dreptul la despăgubiri pentru prejudiciile morale suferite ca urmare a condamnărilor cu caracter politic în timpul regimului comunist.

De data aceasta, Curtea a constatat că există reglementări paralele ce au acelaşi obiect, adică acordarea de despăgubiri persoanelor condamnate politic în perioada regimului comunist, şi că au fost încălcate, prin prisma art. 1 alin. (5) din Constituţie, dispoziţiile din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a făcut aplicarea deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358 şi nr. 1.360 din 21 octombrie 2010, adică ultimele în ordine cronologică, iar, dat fiind că prima decizie de admitere, Decizia nr. 1.354 din 20 octombrie 2010, a fost publicată în aceeaşi zi cu celelalte două decizii, aceasta din urmă nu a produs efecte juridice distincte.

Din analiza opiniei autorilor excepţiei reiese că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ar fi trebuit să facă mai întâi aplicarea Deciziei nr. 1.354 din 21 octombrie 2010 pentru procesele începute înainte de 20 octombrie 2010, dar, nesoluţionate definitiv la această dată, pentru a împiedica un tratament discriminatoriu între persoanele care au primit despăgubiri şi cele care nu au primit despăgubiri din motive neimputabile lor, iar deciziile din 21 octombrie 2010 ar fi trebuit să fie aplicate pentru procesele începute, eventual, după această dată.

Curtea reţine că autorii excepţiei de neconstituţionalitate, prin criticile lor, pleacă de la premisa greşită că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte de la data pronunţării acestora. Or, conform art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile de constatare a neconstituţionalităţii ale Curţii Constituţionale produc efecte juridice erga omnes de la publicarea lor în Monitorul Oficial al României, Partea I, data pronunţării deciziei fiind opozabilă exclusiv Curţii Constituţionale.

În acest sens, Curtea constată că, din momentul în care o dispoziţie legală a intrat în vigoare, potrivit Constituţiei, acea dispoziţie legală beneficiază de prezumţia de constituţionalitate. Această prezumţie este, însă, relativă, ea putând fi răsturnată în urma unei decizii a Curţii Constituţionale de constatare a neconstituţionalităţii, care produce efecte de la data publicării sale.

Autorii excepţiei de neconstituţionalitate sunt nemulţumiţi şi de faptul că Înalta Curte de Casaţie de Justiţie şi Casaţie a stabilit că efectele deciziei Curţii Constituţionale care se produc de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României, Partea I, se întind şi în privinţa proceselor începute şi nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional. Aceştia arată că Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie retroactivează prin formularea din dispozitivul său.

Curtea reţine că deciziile Curţii Constituţionale se aplică de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României, Partea I, inclusiv cauzelor soluţionate, dar în care s-a admis o excepţie de neconstituţionalitate, precum şi celor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, iar deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate ca urmare a promovării unor recursuri în interesul legii se aplică de la data publicării acestora în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi vor privi şi cauzele care se află pe rolul instanţelor judecătoreşti, de la această dată. Aplicarea în concret a deciziilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la cauzele aflate pe rol revine instanţelor judecătoreşti.

De asemenea, autorii excepţiei consideră că, prin introducerea cererilor de chemare în judecată, drepturile lor sunt definitiv consolidate; or situaţia în care se află nu este o facta praeterita, ci pendentia, trebuind să fie luate în calcul toate elementele de drept intervenite pe parcursul soluţionării cererilor lor. În acest context, decizia Curţii Constituţionale de constatare a neconstituţionalităţii, conform art. 147 alin. (4) din Constituţie, se aplică pentru viitor, respectiv şi cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti care, astfel, nu pot fi asimilate unei facta praeterita.

Astfel, în momentul în care, într-un proces, s-a ridicat o excepţie de neconstituţionalitate a dispoziţiilor care confereau vocaţia la despăgubiri, s-a pus în discuţie însăşi prezumţia de constituţionalitate a prevederilor legale ce confereau această vocaţie. Odată cu admiterea excepţiei de neconstituţionalitate de către Curtea Constituţională, această prezumţie de constituţionalitate a fost înlăturată. Faţă de părţile din procesul în care s-a ridicat excepţia, decizia Curţii se aplică. În ceea ce priveşte celelalte procese care nu fuseseră soluţionate, decizia Curţii urmează a se aplica de la data publicării sale în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Decizia de constatare a neconstituţionalităţii unui text legal înlătură, practic, aplicarea acelui text, cu distincţiile făcute mai sus. Prin urmare, vocaţia unei persoane, conferită printr-un text legal, nu poate subzista unei decizii de constatare a neconstituţionalităţii acestui text.

De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat în jurisprudenţa sa, respectiv Decizia de inadmisibilitate din 4 septembrie 2012, pronunţată în Cauza Nastaca Dolca şi alţii împotriva României, paragraful 22, referitoare la aplicarea Legii nr. 221/2009, că invalidarea dispoziţiei în cauză de către Curtea Constituţională a urmărit un obiectiv de interes public, legat de buna administrare a justiţiei, aşa cum rezultă din motivarea Curţii Constituţionale, care a criticat modul vag de redactare a dispoziţiilor legale în cauză şi a subliniat necesitatea de a evita coexistenţa mai multor acte normative referitoare la despăgubiri pentru daunele suferite de persoanele persecutate politic în timpul regimului comunist. Curtea a remarcat faptul că eliminarea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, temeiul juridic al cererii reclamanţilor, a avut loc ca urmare a unui control de constituţionalitate obişnuit într-un stat democratic şi nu reprezintă rezultatul unui mecanism extraordinar ad-hoc (mutatis mutandis, Decizia din 2 decembrie 2008, pronunţată în Cauza Slavov şi alţii împotriva Bulgariei, paragraful 99).

În privinţa aspectelor mai sus menţionate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a făcut decât să se conformeze celor două decizii ale Curţii Constituţionale menţionate în materie. Această decizie a confirmat o situaţie juridică existentă, ce se baza pe efectele dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală.

De aceea, nu pot fi primite susţinerile autorilor excepţiei privind aplicarea retroactivă a deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Pe de altă parte, invocarea Deciziei nr. 206 din 29 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 13 iunie 2013, nu este relevantă în cazul de faţă, întrucât este vorba de ipoteza în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a ignorat cu desăvârşire o decizie anterioară a Curţii Constituţionale, adică situaţia exact inversă celei din dosarul analizat.

Pentru motivele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Nagy Zoltan, precum şi de Raluca Lucia Tomescu, Bogdan Constantin Tomescu, Adriana Georgeta Tudora, Sorin Spiridon Tudora şi Ovidiu Iancu Tudora în dosarele nr. 3.585/83/2013 şi nr. 7.697/90/2012 ale Tribunalului Satu Mare - Secţia I civilă, respectiv Tribunalului Vâlcea - Secţia I civilă şi constată că dispoziţiile art. 330^7 alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Satu Mare - Secţia I civilă, precum şi Tribunalului Vâlcea - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 5 februarie 2014.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Fabian Niculae