Decizie nr. 206 din 29 aprilie 2013

Augustin Zegrean - preşedinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Oana Cristina Puică - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 414^5 alin. 4 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Veronica Aneta şi Oana Dămoc în Dosarul nr. 23.556/245/2011 al Judecătoriei Iaşi - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.218D/2012.

Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 28 februarie 2013, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, în temeiul art. 260 alin. 1 din Codul de procedură civilă şi al art. 14 din Legea nr. 47/1992, a amânat pronunţarea pentru data de 28 martie 2013. De asemenea, la data de 28 martie 2013, în temeiul art. 58 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992, Curtea a amânat pronunţarea pentru data de 3 aprilie 2013, apoi pentru 4 aprilie 2013 şi, respectiv, 18 aprilie 2013, dată la care, având în vedere aceleaşi dispoziţii ale art. 58 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992, Curtea a repus cauza pe rol pentru data de 29 aprilie 2013.

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza este în stare de judecată.

Preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care arată că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 414^5 alin. 4 din Codul de procedură penală, criticate, între altele, prin raportare la principiile constituţionale care privesc separaţia şi echilibrul puterilor, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii, autorii excepţiei invocând faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat o decizie pe calea recursului în interesul legii care vine în contradicţie cu o decizie anterioară a Curţii Constituţionale. Mai exact, autorii excepţiei susţin că textul de lege criticat, care instituie caracterul obligatoriu al dezlegărilor în drept date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii, este neconstituţional, întrucât "nu se poate accepta ca deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să fie obligatorii pentru instanţe atunci când nu se referă exclusiv la dezlegarea dată unor probleme de drept, când nu se referă la interpretarea dispoziţiilor legale şi aplicarea acestora, ci interzic aplicarea legii şi îşi extind fără temei legal [prin încălcarea principiului separaţiei şi echilibrului puterilor, consfinţit în Constituţia României la art. 1 alin. (4), şi prin încălcarea propriilor competenţe] efectele la speţe care nu au fost supuse controlului judiciar al Curţii". Reprezentantul Ministerului Public consideră că motivarea excepţiei de neconstituţionalitate conduce, astfel, la controlul de constituţionalitate al unei decizii pronunţate în recurs în interesul legii, şi anume Decizia nr. 8/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ceea ce este inadmisibil.

Totodată, arată că, potrivit Raportului Comisiei Europene privind analiza progreselor înregistrate în cadrul mecanismului de cooperare şi verificare în perioada 2007-2012, jurisprudenţa inconsecventă este o deficienţă majoră a sistemului judiciar din România, în condiţiile unei interpretări duse la extrem a independenţei judecătorilor. Dincolo de controversa existentă în literatura de specialitate cu privire la caracterul de izvor de drept al deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pe calea recursului în interesul legii, aceste decizii au caracter obligatoriu, aşa cum a reţinut şi Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa. În plus, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că principiul legalităţii nu se referă doar la lege, cu condiţia ca elementul de jurisprudenţă care configurează noţiunea de lege să aibă caracterele de previzibilitate şi accesibilitate [cauzele Cantoni împotriva Franţei - 1996 şi Pessino împotriva Franţei - 2006].

Reprezentantul Ministerului Public consideră că Decizia nr. 8/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite reprezintă un accident în practica instanţei supreme şi pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate. Apreciază că "dispoziţiile art. 414^5 alin. 4 din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pe calea recursului în interesul legii respectă supremaţia Constituţiei şi principiile de drept".

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

Prin Încheierea din 9 martie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 23.556/245/2011, Judecătoria Iaşi - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 414^5 alin. 4 din Codul de procedură penală.

Excepţia a fost ridicată de Veronica Aneta şi Oana Dămoc cu ocazia soluţionării plângerii împotriva unei rezoluţii a procurorului de neîncepere a urmăririi penale pentru mai multe fapte, între care şi cele de insultă şi calomnie.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin că dispoziţiile art. 414^5 alin. 4 din Codul de procedură penală, care instituie caracterul obligatoriu al dezlegărilor date problemelor de drept judecate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pe calea recursului în interesul legii, încalcă prevederile constituţionale privind separaţia şi echilibrul puterilor în stat, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, egalitatea în faţa legii, accesul liber la justiţie, limitele libertăţii de exprimare, exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor şi a libertăţilor constituţionale, rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare, categoriile de legi şi reglementarea prin lege organică a infracţiunilor, pedepselor şi a regimului executării acestora, rolul Consiliului Legislativ, principiul legalităţii, independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii, rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, rolul Curţii Constituţionale de garant al supremaţiei Constituţiei şi efectele deciziilor Curţii Constituţionale. În acest sens, arată că "nu se poate accepta ca deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să fie obligatorii pentru instanţe atunci când nu se referă exclusiv la dezlegarea dată unor probleme de drept, când nu se referă la interpretarea dispoziţiilor legale şi aplicarea acestora, ci interzic aplicarea legii şi îşi extind fără temei legal [prin încălcarea principiului separaţiei şi echilibrului puterilor, consfinţit în Constituţia României la art. 1 alin. (4), şi prin încălcarea propriilor competenţe] efectele la speţe care nu au fost supuse controlului judiciar al Curţii". În soluţionarea problemelor de drept cu care a fost sesizată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu îşi poate asuma rolul puterii legiuitoare, nu poate să adopte norme noi sau să abroge norme existente. Or, prin Decizia nr. 8/2010, pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că normele de incriminare a insultei şi calomniei cuprinse în art. 205 şi 206 din Codul penal, precum şi prevederile art. 207 din Codul penal privind proba verităţii - abrogate prin dispoziţiile art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006, dispoziţii declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 62/2007 a Curţii Constituţionale -, nu sunt în vigoare. Autorii excepţiei consideră că, prin Decizia nr. 8/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - invocată de procuror în argumentarea soluţiei de netrimitere în judecată contestate în dosarul de fond, şi care ar putea fi, eventual, obligatorie pentru instanţele de judecată, dar în niciun caz pentru procurori, şi doar de la publicarea în Monitorul Oficial al României, deci nu şi anterior acestui moment -, instanţa supremă a statuat că anumite texte de lege nu sunt în vigoare, deşi nu are nicio atribuţie legală în acest sens, cu atât mai mult cu cât dispoziţiile de lege care incriminează insulta şi calomnia sunt în vigoare şi în acord cu Constituţia, asupra acestor aspecte pronunţându-se Curtea Constituţională prin Decizia nr. 62/2007, care este general obligatorie.

Autorii excepţiei susţin că, în cuprinsul Deciziei nr. 8/2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie face referiri eronate la dispoziţiile art. 64 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 care privesc abrogarea unei dispoziţii sau a unui act normativ, ce are caracter definitiv, în timp ce, prin decizia de constatare a neconstituţionalităţii unei norme de abrogare, Curtea Constituţională nu abrogă norma abrogatoare, ci constată că aceasta este neconformă cu principiile constituţionale, iar, în temeiul art. 147 din Constituţie, prin nepunerea sa în acord cu dispoziţiile Legii fundamentale de către Parlament, în sensul care este lămurit de Curtea Constituţională, norma abrogatoare îşi încetează efectele. De asemenea, arată că deciziile Curţii Constituţionale sunt definitive şi general obligatorii, nefiind supuse revizuirii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Ca urmare, însă, a Deciziei nr. 8/2010 a instanţei supreme, norma de abrogare constatată ca fiind neconstituţională şi-a produs din nou efectele, încălcând dreptul persoanelor de a se adresa neîngrădit justiţiei pentru apărarea drepturilor lor, inclusiv prin invocarea - din nou - a excepţiei de neconstituţionalitate a normei de abrogare, având în vedere dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Judecătoria Iaşi - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece dispoziţiile art. 414^5 alin. 4 din Codul de procedură penală nu aduc nicio atingere prevederilor din Constituţie invocate de autorii excepţiei. În acest sens, arată că instituţia recursului în interesul legii este o cale extraordinară de atac, a cărei raţiune izvorăşte din necesitatea de a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii, şi nu de a se reforma hotărârile judecătoreşti definitive. Tocmai de aceea dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe ex nunc. Totodată, referitor la critica de neconstituţionalitate raportată la prevederile art. 61 din Constituţie, consideră că aceasta nu poate fi reţinută, întrucât scopul căii de atac a recursului în interesul legii nu este acela de creare a unor norme de drept, ci de interpretare şi aplicare unitară a legii pe întreg teritoriul ţării, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pronunţându-se exclusiv asupra chestiunilor de drept ce au primit o soluţionare diferită din partea instanţelor judecătoreşti.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 414^5 alin. 4 din Codul de procedură penală sunt constituţionale. Arată că textul de lege criticat nu vine în contradicţie cu principiul consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţie, care prevede că: "Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale". Totodată, consideră că prevederile art. 61 din Legea fundamentală nu au incidenţă în cauza de faţă.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 414^5 alin. 4 din Codul de procedură penală, introduse prin art. XVIII pct. 58 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, având următorul cuprins: "Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I".

În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorii excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) şi (5) privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în cadrul democraţiei constituţionale şi obligaţia respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, ale art. 16 alin. (2) potrivit cărora "Nimeni nu este mai presus de lege", ale art. 21 alin. (1) şi (2) privind accesul liber la justiţie, ale art. 30 alin. (6) referitoare la limitele libertăţii de exprimare, ale art. 57 privind exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor şi a libertăţilor constituţionale, ale art. 61 alin. (1) potrivit cărora "Parlamentul este [...] unica autoritate legiuitoare a ţării", ale art. 73 alin. (1) şi alin. (3) lit. h) privind categoriile de legi şi reglementarea prin lege organică a infracţiunilor, pedepselor şi a regimului executării acestora, ale art. 79 alin. (1) referitoare la Consiliul Legislativ, ale art. 124 alin. (1) şi (3) privind principiul legalităţii şi principiul independenţei judecătorilor şi al supunerii lor numai legii, ale art. 126 alin. (1), (2), (3) şi (4) privind instanţele judecătoreşti şi rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ale art. 142 alin. (1) potrivit cărora "Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei" şi ale art. 147 alin. (1) şi (4) referitoare la efectele deciziilor Curţii Constituţionale.

Excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată şi urmează să fie admisă pentru următoarele considerente:

1.Cadrul invocării excepţiei de neconstituţionalitate a art. 414^5 alin. 4 din Codul de procedură penală.

Prezenta cauză aduce în faţa Curţii Constituţionale, pe calea soluţionării unei excepţii de neconstituţionalitate, şi anume a dispoziţiilor art. 414^5 alin. 4 din Codul de procedură penală, situaţia determinată de pronunţarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în cadrul unui recurs în interesul legii, a unei soluţii obligatorii pentru instanţe, potrivit textului de lege criticat, dar contrară unei decizii deja pronunţate de Curtea Constituţională, decizie care este general obligatorie potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, aşadar şi pentru Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Astfel, prin Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 12 februarie 2007, Curtea a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi, partea referitoare la abrogarea art. 205, 206 şi 207 din Codul penal. În considerentele acestei decizii, Curtea a reţinut, ca urmare a constatării neconstituţionalităţii normelor abrogatoare, că acestea îşi încetează efectele juridice în condiţiile prevăzute de art. 147 alin. (1) din Constituţie, iar prevederile legale care au format obiectul abrogării [în speţă, normele de incriminare a insultei şi calomniei cuprinse în art. 205 şi 206 din Codul penal, precum şi prevederile art. 207 din Codul penal privind proba verităţii] continuă să producă efecte juridice.

Ulterior publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62/2007, practica instanţelor judecătoreşti a devenit neunitară. Unele instanţe au considerat dispoziţiile art. 205-207 din Codul penal ca fiind în vigoare, în timp ce alte instanţe au considerat că aceste prevederi nu mai sunt în vigoare, pronunţând soluţii de achitare întemeiate pe dispoziţiile art. 10 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală şi, respectiv, de respingere a plângerilor formulate în cadrul procedurii prevăzute în art. 278^1 din Codul de procedură penală.

Prin Decizia nr. 8 din 18 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 14 iunie 2011, Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi sesizarea Colegiului de conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti "cu privire la consecinţele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62/2007 [...] asupra activităţii dispoziţiilor art. 205, 206 şi 207 din Codul penal" şi au stabilit că: "Normele de incriminare a insultei şi calomniei cuprinse în art. 205 şi 206 din Codul penal, precum şi prevederile art. 207 din Codul penal privind proba verităţii, abrogate prin dispoziţiile art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006, dispoziţii declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007 a Curţii Constituţionale, nu sunt în vigoare."

Având în vedere această situaţie concretă, autorii excepţiei susţin că textul de lege criticat, care instituie caracterul obligatoriu al dezlegărilor în drept date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pe calea recursului în interesul legii, este neconstituţional, "întrucât nu se poate accepta ca deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să fie obligatorii pentru instanţe atunci când nu se referă exclusiv la dezlegarea dată unor probleme de drept, când nu se referă la interpretarea dispoziţiilor legale şi aplicarea acestora, ci interzic aplicarea legii şi îşi extind fără temei legal (prin încălcarea principiului separaţiei şi echilibrului puterilor, consfinţit în Constituţia României la art. 1 alin. (4), şi prin încălcarea propriilor competenţe) efectele la speţe care nu au fost supuse controlului judiciar al Curţii".

În considerarea cadrului specific al invocării prezentei excepţii de neconstituţionalitate, Curtea se va referi în continuare, în mod distinct, la decizia pronunţată de Curtea Constituţională, pe de o parte, şi la decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, precum şi la efectele şi consecinţele acestora în planul controlului de constituţionalitate al textului de lege criticat în prezenta cauză.

2.Decizia Curţii Constituţionale nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 12 februarie 2007

Decizia nr. 62/2007, prin care Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi, partea referitoare la abrogarea art. 205, 206 şi 207 din Codul penal, dă expresie jurisprudenţei consecvente a Curţii în aceeaşi materie.

Curtea reţine în acest sens că, la data adoptării Codului penal, infracţiunile contra demnităţii persoanei au fost consacrate în titlul II din partea specială şi au format obiect de reglementare pentru cap. IV, cuprinzând infracţiunile de insultă [art. 205] şi calomnie [art. 206], dispoziţii completate printr-o cauză specială de înlăturare a caracterului penal al faptei, şi anume proba verităţii [art. 207].

În mod constant, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiate excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 205, 206 şi 207 din Codul penal, statuând că legiuitorul incriminează şi sancţionează faptele de insultă şi calomnie ca infracţiuni contra demnităţii persoanei - valoare esenţială prevăzută în art. 1 alin. (3) din Constituţie [a se vedea Decizia nr. 134 din 6 iulie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 august 2000, Decizia nr. 308 din 15 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 21 din 16 ianuarie 2002, Decizia nr. 337 din 29 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 31 ianuarie 2002, Decizia nr. 95 din 21 martie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 301 din 8 mai 2002, sau Decizia nr. 298 din 8 iulie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 581 din 14 august 2003].

Invocând asigurarea libertăţii de exprimare şi apreciind că demnitatea persoanei poate fi ocrotită în mod eficient chiar şi numai prin intermediul normelor dreptului civil, Parlamentul a abrogat, prin art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006, dispoziţiile din Codul penal referitoare la insultă, calomnie şi proba verităţii.

Urmând aceeaşi linie jurisprudenţială, Curtea a constatat neconstituţionalitatea abrogării acestor dispoziţii şi a reţinut, prin Decizia nr. 62/2007, că dezincriminarea infracţiunilor de insultă şi calomnie contravine prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) care consacră demnitatea omului ca fiind una din valorile supreme în statul de drept, ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, ale art. 21 referitoare la liberul acces la justiţie, ale art. 30 alin. (6) privind limitele libertăţii de exprimare şi ale alin. (8) potrivit cărora "Delictele de presă se stabilesc prin lege", precum şi prevederilor art. 6 referitoare la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv ale art. 10 paragraful 2 din Convenţie şi ale art. 19 paragraful 3 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, prevederi referitoare la limitele exercitării libertăţii de exprimare.

În raport cu contextul legislativ existent la momentul pronunţării Deciziei nr. 62/2007, Curtea a reţinut că "prin abrogarea dispoziţiilor legale menţionate s-a creat un inadmisibil vid de reglementare, contrar dispoziţiei constituţionale care garantează demnitatea omului ca valoare supremă. În absenţa ocrotirii juridice prevăzute de art. 205, 206 şi 207 din Codul penal, demnitatea, onoarea şi reputaţia persoanelor nu mai beneficiază de nicio altă formă de ocrotire juridică reală şi adecvată". Curtea a mai motivat că "nu poate reţine existenţa unei ocrotiri juridice reale prin posibilitatea recunoscută de instanţele judecătoreşti persoanelor vătămate prin infracţiunile menţionate, de a obţine daune morale în cadrul procesului civil, deoarece o asemenea formă de ocrotire juridică nu este reglementată explicit, ci este instituită pe cale jurisprudenţială. Pe de altă parte, recurgerea la procesul civil, întemeiată, prin analogie, pe dispoziţiile art. 998 din Codul civil - care reglementează răspunderea patrimonială pentru prejudiciile produse prin fapte ilicite -, nu constituie o protecţie juridică adecvată în cazul analizat, deoarece dezonoarea este prin natura sa ireparabilă, iar demnitatea umană nu poate fi evaluată în bani şi nici compensată prin foloase materiale".

Motivarea deciziei a avut în vedere, prin urmare, semnificaţia dată de legiuitorul constituant demnităţii umane - "valoare supremă" şi garantată potrivit art. 1 alin. (3) din Constituţie -, în contextul abrogării unor dispoziţii legale care instituiau un nivel de protecţie a acestei valori, apreciat în mod consecvent în jurisprudenţa Curţii Constituţionale ca fiind în concordanţă cu dispoziţiile constituţionale. Renunţarea la una dintre modalităţile care asigurau o protecţie efectivă a acestei valori, astfel cum considerentele deciziei Curţii Constituţionale au relevat, cu consecinţa trecerii la un standard inferior de ocrotire a demnităţii în raport cu cel anterior consacrat de legislaţia infraconstituţională, constituie o încălcare a principiului constituţional menţionat.

De altfel, şi în prezent, incriminarea faptelor de insultă şi calomnie se regăseşte, cu diverse particularităţi, în majoritatea legislaţiilor penale moderne, prin care sunt reglementate ca infracţiuni faptele îndreptate împotriva demnităţii persoanei.

Potrivit unui studiu realizat în acest sens de către Comitetul director cu privire la mass media şi societatea informaţională din cadrul Consiliului Europei [Steering Committee on Media and Information Society - CDMSI]*1) asupra legislaţiei în materie din statele membre ale Consiliului Europei şi aplicarea acesteia în lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului - actualizat pe baza informaţiilor agenţilor de legătură ai instanţelor de jurisdicţie constituţională transmise Curţii Constituţionale a României în cadrul colaborării prin intermediul Comisiei de la Veneţia -, dispoziţiile penale referitoare la insultă şi calomnie caracterizează legislaţia celor mai multe dintre statele membre ale Consiliului Europei.

*1) http://www.coe.int/t/dghl/standardsetting/media/CDMSI/CDMSI(2012)Misc 11 Rev2_en. pdf

Curtea constată astfel că, într-un număr de 34 de state membre ale Consiliului Europei, ocrotirea demnităţii se realizează atât prin mijloace de drept penal, cât şi prin mijloace de drept civil, faptele de insultă şi calomnie constituind, în condiţiile legii, şi cu particularităţi specifice fiecărui stat, infracţiuni [Albania, Andorra, Austria, Azerbaidjan, Belgia, Bulgaria, Croaţia, Danemarca, Elveţia, Finlanda, Franţa, Germania (unde este incriminată atât calomnia îndreptată împotriva vieţii private, cât şi calomnia îndreptată împotriva vieţii publice), Grecia, Islanda, Italia, Liechtenstein, Lituania, Luxemburg, Malta, Monaco, Norvegia, Polonia, Portugalia, Republica Cehă, San Marino, Serbia, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Turcia, Ţările de Jos, Ungaria]. În Federaţia Rusă faptele în cauză au fost dezincriminate în 2011 şi reincriminate în 2012.

Într-un număr de 12 state membre ale Consiliului Europei, aceste fapte au fost dezincriminate total - ocrotirea demnităţii realizându-se doar prin mijloace de drept civil - sau parţial [Ucraina, în 2001; Bosnia şi Herţegovina, în 2002; Estonia, în 2002 (cu unele excepţii referitoare la subiecte pasive calificate); Cipru, în 2003 (cu unele excepţii referitoare la subiecte pasive calificate); Georgia, în 2004; Republica Moldova, în 2004; Regatul Unit, în 2009; Letonia, în 2009; Armenia, în 2010; Irlanda, în 2010; Muntenegru, în 2011; Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, în 2012].

Faptele de insultă şi calomnie constituie, în condiţiile legii, infracţiuni şi în unele state care nu sunt membre ale Consiliului Europei, de exemplu, în Belarus, Chile şi în unele state mexicane. De menţionat că legislaţiile statelor cuprind, adesea, reglementări distincte cu privire la faptele de defăimare săvârşite prin presă sau asupra preşedintelui statului şi înalţilor demnitari ori împotriva naţiunii.

Cât priveşte jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la libertatea de exprimare, în general, şi la faptele de defăimare, în special, se constată că aceasta subliniază importanţa libertăţii de exprimare, considerată a fi "unul dintre fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice", precizându-i totodată limitele, astfel cum sunt acestea consacrate de art. 10 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit căruia "Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti" [de exemplu, Hotărârea din 8 iulie 1986 pronunţată în Cauza Lingens împotriva Austriei, Hotărârea din 22 februarie 1989 pronunţată în Cauza Barfod împotriva Danemarcei, Hotărârea din 23 aprilie 1992 pronunţată în Cauza Castells împotriva Spaniei, Hotărârea din 13 iulie 1995 pronunţată în Cauza Tolstoy Miloslavsky împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 21 ianuarie 1999 pronunţată în Cauza Janowski împotriva Poloniei, Hotărârea din 15 iunie 2000 pronunţată în Cauza Erdogdu împotriva Turciei, Hotărârea din 18 iulie 2000 pronunţată în Cauza Şener împotriva Turciei, Hotărârea din 28 septembrie 2000 pronunţată în Cauza Lopes Gomes da Silva împotriva Portugaliei, Hotărârea din 6 februarie 2001 pronunţată în Cauza Tammer împotriva Estoniei, Hotărârea din 19 aprilie 2001 pronunţată în Cauza Marşnek împotriva Slovaciei, Hotărârea din 29 iunie 2004 pronunţată în Cauza Chauvy şi alţii împotriva Franţei, Hotărârea din 17 decembrie 2004 pronunţată în Cauza Cumpănă şi Mazăre împotriva României, Hotărârea din 22 februarie 2005 pronunţată în Cauza Pakdemirli împotriva Turciei, Hotărârea din 15 decembrie 2005 pronunţată în Cauza Kyprianou împotriva Ciprului, Hotărârea din 25 aprilie 2006 pronunţată în Cauza Dammann împotriva Elveţiei, Hotărârea din 17 octombrie 2006 pronunţată în Cauza Gourguenidze împotriva Georgiei, Hotărârea din 15 februarie 2007 pronunţată în Cauza Boldea împotriva României, Hotărârea din 17 iulie 2008 pronunţată în Cauza Riolo împotriva Italiei, Hotărârea din 20 octombrie 2009 pronunţată în Cauza Lombardi Vallauri împotriva Italiei, Hotărârea din 1 decembrie 2009 pronunţată în Cauza Karsai împotriva Ungariei, Hotărârea din 6 mai 2010 pronunţată în Cauza Brunet-Lecomte şi Lyon Mag' împotriva Franţei, Hotărârea din 12 octombrie 2010 pronunţată în Cauza Nur Radyo Ve Televizyon Yayinciligi A.Ş. împotriva Turciei (nr. 2), Hotărârea din 15 martie 2011 pronunţată în Cauza Otegi Mondragon împotriva Spaniei şi Hotărârea din 12 septembrie 2011 pronunţată în Cauza Palomo Sf2ânchez şi alţii împotriva Spaniei].

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mod constant asupra necesităţii existenţei unui just echilibru între, pe de o parte, protecţia libertăţii de exprimare, consacrată de art. 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, şi, pe de altă parte, dreptul la reputaţie, care, de asemenea, este protejat de Convenţie, prin art. 8, ca element al vieţii private, reţinând că această condiţie poate necesita adoptarea unor măsuri pozitive adecvate pentru a garanta respectarea efectivă a vieţii private în relaţiile dintre indivizi [de exemplu, Hotărârea din 17 decembrie 2004 pronunţată în Cauza Cumpănă şi Mazăre împotriva României, paragraful 91]. Pentru a vedea dacă sunt respectate cerinţele impuse de paragraful 2 al art. 10 din Convenţie, Curtea, în cazul existenţei unei ingerinţe în exercitarea libertăţii de exprimare, procedează la analiza următoarelor elemente: dacă ingerinţa este "prevăzută de lege", dacă vizează unul sau mai multe dintre scopurile legitime menţionate de respectivul paragraf şi dacă este "necesară într-o societate democratică" pentru atingerea acestor scopuri [Hotărârea din 17 decembrie 2004 în Cauza Cumpănă şi Mazăre împotriva României, paragraful 85, şi Hotărârea din 15 februarie 2007 pronunţată în Cauza Boldea împotriva României, paragraful 47].

Acest echilibru este evaluat diferit în statele membre ale Consiliului Europei, în funcţie de contextul socio-istoric specific fiecărui stat şi de gradul de protecţie pe care constituţiile îl acordă unor drepturi şi valori fundamentale, ceea ce determină diferenţe substanţiale ale legislaţiilor în materie, reflectate, de exemplu, în grade diferite de acordare a daunelor şi costurilor procedurale, definiţii diferite, diverse limitări şi inversarea sarcinii probei în anumite jurisdicţii.

Cât priveşte libertatea de exprimare prin presă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut ca element important rolul indispensabil de "câine de pază" care revine presei într-o societate democratică [de exemplu, Hotărârea din 27 martie 1996 pronunţată în Cauza Goodwin împotriva Regatului Unit, paragraful 39]. Presa nu trebuie să depăşească însă anumite limite, ţinând în special de protecţia reputaţiei şi drepturilor altor persoane. Totuşi îi revine sarcina de a comunică, pentru îndeplinirea sarcinilor şi a responsabilităţilor sale, informaţii şi idei asupra unor chestiuni politice, precum şi asupra altor subiecte de interes general [a se vedea, printre multe altele, Hotărârea din 24 februarie 1997 pronunţată în Cauza De Haes şi Gijsels împotriva Belgiei, paragraful 37, Hotărârea din 25 iunie 2002 pronunţată în Cauza Colombani şi alţii împotriva Franţei, paragraful 55, şi Hotărârea din 17 decembrie 2004 pronunţată în Cauza Cumpănă şi Mazăre împotriva României, paragraful 93].

În această jurisprudenţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi-a bazat soluţiile pronunţate şi considerentele pe interpretarea noţiunii de democraţie. Deşi nu oferă o definiţie exactă a acestei noţiuni, instanţa de la Strasbourg menţionează aspectele sale constitutive - pluralismul, toleranţa şi spiritul deschis, fără de care nu poate exista o "societate democratică". Realizarea unei societăţi democratice presupune existenţa unei dezbateri publice deschise. Prin urmare, marja de apreciere a statelor pentru restrângerea libertăţii de exprimare şi de informare în probleme de interes public, inclusiv probleme politice, este limitată sub acest aspect. În plus, orice prevedere legală, care, prin sancţiuni speciale, oferă politicienilor, membrilor guvernului şi înalţilor funcţionari protecţie sporită împotriva defăimării, nu este compatibilă cu art. 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În acest sens, de la Hotărârea din 8 iulie 1986 pronunţată în Cauza Lingens împotriva Austriei la Hotărârea din 15 martie 2011 pronunţată în Cauza Otegi Mondragon împotriva Spaniei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a aplicat noţiunea de prag ridicat de toleranţă pentru critici în ceea ce priveşte politicienii, membrii guvernului şi şefii de stat.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a condamnat sancţionarea penală a insultei şi calomniei, dar a criticat utilizarea de sancţiuni penale ca răspuns la acte considerate defăimătoare. Poziţia Curţii Europene a Drepturilor Omului se bazează pe importanţa pe care o acordă cetăţenilor, în general, şi, în special, jurnaliştilor, pentru a nu fi descurajaţi să îşi exprime opiniile cu privire la chestiuni de interes public, de teama unor sancţiuni penale sau de altă natură. Ceea ce a criticat Curtea de la Strasbourg este utilizarea excesivă a prevederilor penale, reţinându-se, cât priveşte jurnaliştii, că aplicarea chiar a unei sancţiuni penale uşoare are repercusiuni majore pentru capacitatea acestora de a-şi exercită atribuţiile, simpla existenţă a unor dispoziţii de drept penal cu privire la defăimare având un efect descurajator şi, prin urmare, afectând libertatea de exprimare şi de informare.

Se constată, aşadar, o distincţie clară în ceea ce priveşte situaţia jurnaliştilor şi a presei, în general, în considerarea rolului acesteia din urmă într-o societate democratică. Este, de altfel, o distincţie pe care şi Constituţia României o prevede, iar Curtea Constituţională a reţinut-o în Decizia nr. 62/2007, statuând că: "abrogarea art. 205, 206 şi 207 din Codul penal contravine şi dispoziţiilor art. 30 alin. (8) din Constituţie, în cazurile în care infracţiunile de insultă şi calomnie sunt săvârşite prin presă. Textul constituţional menţionat prevede că «delictele de presă se stabilesc prin lege». În absenţa oricărei distincţii, rezultă că delictele de presă se pot stabili prin lege specială - de exemplu, printr-o lege a presei, cum se întâmplă în Franţa - sau prin legea penală comună, care este în cazul de faţă Codul penal. Astfel, dimensiunea constituţională a delictelor de presă impune ca acestea să nu poată fi eliminate din legislaţie, ci, aşa cum s-a arătat, supuse unui regim sancţionator la libera alegere a legiuitorului."

Potrivit aceleiaşi jurisprudenţe a Curţii Europene a Drepturilor Omului, este necesar ca legea să ofere garanţii adecvate şi eficiente împotriva sancţiunilor sau sentinţelor disproporţionate cu privire la libertatea de exprimare, iar judecătorii, în argumentarea hotărârilor, să urmărească elementele avute în vedere de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa, ori de câte ori acestea sunt relevante în circumstanţele cazului.

3.Efectul specific al deciziilor Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea normelor abrogatoare

Dispoziţiile legale de abrogare nu sunt exceptate de la controlul de constituţionalitate. Instanţa de contencios constituţional poate decide în legătură cu constituţionalitatea unei norme de abrogare, în condiţiile în care, pe de o parte, prezumţia de constituţionalitate a legii este o prezumţie relativă, iar, pe de altă parte, prevederile art. 64 alin. (3) teza a doua din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare - potrivit cărora "Nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ iniţial" -, se adresează legiuitorului, vizând activitatea de legiferare. În acest sens, Curtea s-a pronunţat atât prin Decizia nr. 62/2007, cât şi prin alte decizii [de exemplu, Decizia nr. 20 din 2 februarie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 18 februarie 2000, Decizia nr. 778 din 12 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 465 din 6 iulie 2009, Decizia nr. 783 din 12 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 404 din 15 iunie 2009, Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, Decizia nr. 694 din 20 mai 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 14 iunie 2010, şi Decizia nr. 1.039 din 5 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 61 din 29 ianuarie 2013].

Curtea a reţinut, de principiu, că "art. 146 lit. d) din Constituţie nu exceptează de la controlul de constituţionalitate dispoziţiile legale de abrogare şi că, în cazul constatării neconstituţionalităţii lor, acestea îşi încetează efectele juridice în condiţiile prevăzute de art. 147 alin. (1) din Constituţie, iar prevederile legale care au format obiectul abrogării continuă să producă efecte".

Efectele deciziilor Curţii Constituţionale sunt consacrate expres prin prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora: "Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept".

Efectul specific al deciziilor de constatare a neconstituţionalităţii dispoziţiilor legale de abrogare, precizat de Curtea Constituţională în considerentele deciziilor menţionate, dă expresie şi eficienţă - în situaţia particulară a constatării neconstituţionalităţii actului abrogator şi a lipsei intervenţiei Parlamentului sau Guvernului pentru punerea de acord a prevederilor neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei - normelor constituţionale cuprinse în art. 142 alin. (1) care consacră rolul Curţii Constituţionale de garant al supremaţiei Constituţiei şi în art. 147 alin. (4) care statuează că deciziile Curţii sunt general obligatorii.

Prin Decizia nr. 62/2007, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006, partea referitoare la abrogarea art. 205, 206 şi 207 din Codul penal, sunt neconstituţionale, deoarece, în esenţă, "prin abrogarea dispoziţiilor legale menţionate s-a creat un inadmisibil vid de reglementare, contrar dispoziţiei constituţionale care garantează demnitatea omului ca valoare supremă. În absenţa ocrotirii juridice prevăzute de art. 205, 206 şi 207 din Codul penal, demnitatea, onoarea şi reputaţia persoanelor nu mai beneficiază de nicio altă formă de ocrotire juridică reală şi adecvată." Or, a accepta că singurul efect al deciziei Curţii Constituţionale este acela al încetării efectelor juridice ale textului constatat ca fiind neconstituţional, în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial al României, înseamnă a accepta că decizia Curţii Constituţionale nu are, în realitate, niciun efect, deoarece situaţia care a determinat constatarea neconstituţionalităţii va continua să subziste, respectiv demnitatea, onoarea şi reputaţia persoanelor nu vor beneficia, în continuare, de nicio formă de ocrotire juridică reală şi adecvată.

Curtea constată că în astfel de cazuri nu intervine o "abrogare a abrogării", pentru a se putea reţine incidenţa dispoziţiilor art. 64 alin. (3) teza a doua din Legea nr. 24/2000 potrivit cărora "Nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ iniţial" - dispoziţii opozabile legiuitorului în activitatea de legiferare -, ci este vorba de un efect specific al deciziilor de constatare a neconstituţionalităţii unei norme abrogatoare, efect întemeiat pe prevederile constituţionale ale art. 142 alin. (1) care consacră rolul Curţii Constituţionale de garant al supremaţiei Constituţiei şi ale art. 147 alin. (4), potrivit cărora deciziile Curţii sunt general obligatorii. De altfel, Curtea a evidenţiat în mod expres această distincţie în cuprinsul deciziilor nr. 414/2010 şi nr. 1.039/2012, reţinând că "acesta este un efect specific al pierderii legitimităţii constituţionale [...], sancţiune diferită şi mult mai gravă decât o simplă abrogare a unui text normativ".

De asemenea, Curtea reţine că, în afară de Decizia nr. 62/2007, toate celelalte decizii ale sale prin care au fost constatate ca fiind neconstituţionale norme abrogatoare au avut ca efect imediat repunerea în vigoare a normelor abrogate, consecinţă necontestată nici în jurisprudenţa instanţei supreme.

Astfel, Curtea reţine, cu titlu exemplificativ, efectele declarării ca neconstituţionale a normelor care abrogau: gratuitatea acţiunilor având ca obiect despăgubiri materiale pentru daune morale [Decizia nr. 778 din 12 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 465 din 6 iulie 2009, având drept consecinţă repunerea în vigoare a normelor care prevedeau gratuitatea respectivelor acţiuni]; motivul de recurs pentru lipsa elementelor constitutive ale unei infracţiuni [Decizia nr. 694 din 20 mai 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 14 iunie 2010, având drept consecinţă repunerea în vigoare a conţinutului anterior al art. 385^9 alin. 1 pct. 12 din Codul de procedură penală]; motivul de recurs existent atunci când hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii [Decizia nr. 783 din 12 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 404 din 15 iunie 2009, având drept consecinţă repunerea în vigoare a conţinutului anterior al art. 385^9 alin. 1 pct. 17^1 din Codul de procedură penală]. Spre exemplu, în acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, prin Decizia nr. 2.461 din 26 iunie 2009, a reţinut că: "prin decizia Curţii Constituţionale nr. 783 din 12 mai 2009 - publicată în Monitorul Oficial la 15 iunie 2009 - s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 185 din Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală. Curtea Constituţională a motivat că abrogarea art. 385^9 alin. 1 pct. 17^1 din Codul de procedură penală, prin dispoziţiile declarate neconstituţionale, încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie, precum şi ale art. 20 din Constituţie referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului raportate la prevederile art. 6 referitoare la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Aşa fiind, critica formulată de inculpaţi prin referirea la cazul de casare prevăzut în art. 385^9 alin. 1 pct. 17^1 din Codul de procedură penală devine actuală şi posibilă".

4.Deciziile Curţii Constituţionale şi deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - expresie a unor competenţe specifice, strict prevăzute de lege

Curtea constată că situaţia relevată de autorii excepţiei de neconstituţionalitate pune în evidenţă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) din care se desprinde principiul securităţii juridice, ale art. 1 alin. (4) referitoare la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale, ale art. 126 alin. (3) privind rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora "Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei" şi ale art. 147 alin. (1) şi (4) referitoare la efectele deciziilor Curţii Constituţionale.

În condiţiile existenţei unor decizii contrare - dar, deopotrivă, obligatorii pentru instanţele de judecată - pronunţate de Curtea Constituţională, pe de o parte, şi de Înalta Curte de Casaţie de Justiţie, pe de altă parte, se pune problema distincţiilor dintre efectele juridice ale deciziilor celor două instanţe, precum şi a temeiului de drept care fundamentează preeminenţa uneia sau alteia dintre deciziile contrare. Problema este cu atât mai sensibilă, cu cât ambele categorii de decizii sunt obligatorii pentru instanţele de judecată, şi anume decizia Curţii Constituţionale, în temeiul art. 147 alin. (4) din Constituţie, respectiv cea a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 414^5 alin. 4 din Codul de procedură penală.

Această problemă a fost deja supusă analizei Curţii Constituţionale, cu prilejul obiecţiei de neconstituţionalitate soluţionate prin Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 23 februarie 2012, cu privire la dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi ale Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii. Cu acest prilej, Curtea a reţinut că "dispoziţiile art. 99 lit. ş) din Legea nr. 303/2004, modificată, care reglementează ca abatere disciplinară «nerespectarea deciziilor Curţii Constituţionale ori a deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii», [...] dau expresie şi eficienţă prevederilor art. 126 alin. (3), respectiv celor ale art. 147 alin. (4) din Constituţie". Totodată, Curtea a constatat că "ambele categorii de decizii [...] dau expresie unei competenţe specifice, strict prevăzute de lege. Prin urmare, [...], respectarea lor nu împiedică exercitarea competenţelor legale ale instanţelor de judecată."

Cu alte cuvinte, competenţa diferită a celor două instanţe, stabilită de legiuitorul constituant şi dezvoltată prin norme infraconstituţionale, elimină posibilitatea soluţiilor contradictorii şi asigură respectarea, deopotrivă, a deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională în exercitarea controlului de constituţionalitate şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii.

Astfel, potrivit art. 142 alin. (1) din Constituţie, "Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei", atribuţiile sale fiind prevăzute de art. 146 din Legea fundamentală. În temeiul art. 147 alin. (4) teza a doua din Constituţie, "De la data publicării, deciziile [Curţii Constituţionale] sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor". Textul constituţional citat nu distinge nici în funcţie de tipurile de decizii pe care Curtea Constituţională le pronunţă, nici în funcţie de conţinutul acestor decizii, ceea ce conduce la concluzia că toate deciziile acestei Curţi, în întregul lor, sunt general obligatorii. Curtea Constituţională s-a pronunţat în acest sens, de exemplu, prin Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 14 august 2008, prin care a reţinut că "decizia de constatare a neconstituţionalităţii face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituţională încetându-şi aplicarea pentru viitor". Tot astfel, prin Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, privind obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, s-a reţinut că "puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta". Curtea a mai statuat, de exemplu, prin Decizia nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, că "atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept. În consecinţă, atât Parlamentul, cât şi Guvernul, respectiv autorităţile şi instituţiile publice urmează, în aplicarea legii criticate, să respecte cele stabilite de Curtea Constituţională în considerentele şi dispozitivul prezentei decizii."

În ceea ce priveşte competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care se reflectă în reglementarea infraconstituţională a recursului în interesul legii, aceasta este prevăzută de art. 126 alin. (3) din Constituţie, potrivit căruia "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale". Curtea Constituţională a statuat, prin Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009, că "în exercitarea atribuţiei prevăzute de art. 126 alin. (3) din Constituţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are obligaţia de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, cu respectarea principiului fundamental al separaţiei şi echilibrului puterilor, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţia României. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are competenţa constituţională să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituţionalitate al acestora." Aşadar, competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind soluţionarea recursului în interesul legii este dublu circumstanţiată - numai cu privire la "interpretarea şi aplicarea unitară a legii" şi numai cu privire la "celelalte instanţe judecătoreşti".

Curtea Constituţională decide asupra constituţionalităţii legilor, în timp ce Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin intermediul recursului în interesul legii, decide asupra modului de interpretare şi aplicare a conţinutului normelor juridice. Pe de altă parte, prin efectele produse, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, inclusiv pentru legiuitor, în timp ce deciziile pronunţate pe calea recursului în interesul legii se adresează judecătorului de la instanţele judecătoreşti.

Ca urmare, faţă de textul constituţional de referinţă al art. 126 alin. (3), sintagma "dezlegarea dată problemelor de drept judecate", cuprinsă în art. 414^5 alin. 4 din Codul de procedură penală, pe de o parte, nu poate privi decât interpretarea şi aplicarea unitară a conţinutului dispoziţiilor legale, cu sensul de acte normative, iar nu şi a deciziilor Curţii Constituţionale şi a efectelor pe care acestea le produc, şi, pe de altă parte, nu poate privi decât interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti, iar nu şi de către Curtea Constituţională, care este o autoritate distinctă de sistemul judecătoresc. Altfel spus, numai în aceste condiţii "dezlegarea dată problemelor de drept judecate" poate fi obligatorie, pentru că numai în aceste condiţii poate exista o compatibilitate cu normele constituţionale. Orice altă interpretare este în contradicţie cu prevederile art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie, deoarece lipseşte de efecte deciziile Curţii Constituţionale, determinând ca recursul în interesul legii să fie transformat, cu încălcarea Constituţiei, într-o formă de control al actelor Curţii Constituţionale.

5.Decizia nr. 8 din 18 octombrie 2010 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 14 iunie 2011

Contrar prevederilor constituţionale ale art. 147 alin. (1) şi (4), procurorul general al României a promovat un recurs în interesul legii "cu privire la consecinţele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62/2007 [...] asupra activităţii dispoziţiilor art. 205, 206 şi 207 din Codul penal". Altfel spus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost solicitată ca, prin intermediul recursului în interesul legii, să se pronunţe în legătură cu efectele deciziei Curţii Constituţionale.

Deşi s-a aflat în faţa unui recurs inadmisibil, având ca obiect starea legii - în loc de interpretarea şi aplicarea unitară a acesteia -, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a infirmat Decizia nr. 62/2007 a Curţii Constituţionale, reţinând următoarele: "[...] câtă vreme faptele de insultă şi de calomnie, dezincriminate prin art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006, nu au mai fost reincriminate de puterea legiuitoare, singura abilitată într-un stat de drept să o facă, nu se poate considera că faptele respective ar constitui infracţiuni şi că textele de lege abrogate în care erau incriminate ar fi reintrat în vigoare. Prin urmare, neexercitarea de către Parlament a prerogativei de a reexamina textul de lege, considerat neconstituţional, nu poate conduce univoc la soluţia de suplinire a acestei puteri esenţiale în cadrul statului de drept şi la emiterea în numele ei, de către o altă autoritate, a unei dispoziţii de abrogare, un asemenea procedeu fiind inadmisibil şi în raport cu prevederea înscrisă în art. 64 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, republicată, prin care s-a stabilit, cu valoare de neînlăturat pentru tehnica legislativă, că «nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ iniţial»."

Curtea constată faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursurilor în interesul legii, a revenit asupra jurisprudenţei sale în privinţa efectelor deciziilor Curţii Constituţionale de constatare a neconstituţionalităţii normelor abrogatoare.

Astfel, prin Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011, pronunţată în recurs în interesul legii şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 19 mai 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut următoarele: "Prin Decizia nr. 62/2007, Curtea Constituţională a înlăturat orice dubii cu privire la efectele declarării neconstituţionalităţii unor dispoziţii de abrogare, stabilind că, în cazul constatării neconstituţionalităţii lor, acestea îşi încetează efectele juridice în condiţiile prevăzute de art. 147 alin. (1) din Constituţie, iar prevederile legale care au format obiectul abrogării continuă să producă efecte juridice. Această interpretare dată de Curtea Constituţională înseşi efectelor unei decizii prin care s-a declarat neconstituţional un text de abrogare face ca hotărârile instanţelor interne prin care a fost respinsă cererea reclamanţilor, cu motivarea că decizia Curţii Constituţionale nu poate activa un text abrogat, să fie total lipsite de temei legal. [...] Or, potrivit art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că ele trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei dar şi considerentele care îl explicitează". Prin aceeaşi decizie s-a arătat că instanţele de judecată sunt "obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale".

În continuare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 11 din 8 octombrie 2012, pronunţată în recurs în interesul legii şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 734 din 31 octombrie 2012, a reluat jurisprudenţa Curţii Constituţionale cu privire la efectele deciziilor acesteia în privinţa normelor de abrogare declarate neconstituţionale.

6.Infirmarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62/2007 - neconstituţionalitatea "dezlegării date problemelor de drept judecate"

Excepţia de neconstituţionalitate ridicată în prezenta cauză înfăţişează, în cadrul examinării constituţionalităţii art. 414^5 alin. 4 din Codul de procedură penală, o interpretare a dispoziţiilor legale referitoare la recursul în interesul legii care a condus, astfel cum s-a arătat, la infirmarea unei decizii a Curţii Constituţionale.

Întrucât, faţă de textul constituţional al art. 126 alin. (3), sintagma "dezlegarea dată problemelor de drept judecate", cuprinsă în art. 414^5 alin. 4 din Codul de procedură penală, nu poate privi decât interpretarea şi aplicarea unitară a conţinutului dispoziţiilor legale de către instanţele judecătoreşti, interpretarea acestei sintagme la care a ajuns Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 8/2010 este neconstituţională, contravenind prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) care consacră principiul securităţii juridice, ale art. 1 alin. (4) referitoare la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor -legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale, ale art. 126 alin. (3) privind rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ale art. 142 alin. (1) potrivit cărora "Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei" şi ale art. 147 alin. (1) şi (4) referitoare la efectele deciziilor Curţii Constituţionale.

Procedând la această interpretare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a erijat în instanţă de control judiciar al Deciziei nr. 62/2007 pronunţate de Curtea Constituţională.

Întrucât acest precedent afectează grav securitatea juridică şi rolul Curţii Constituţionale, se impune sancţionarea oricărei interpretări a dispoziţiilor art. 414^5 alin. 4 din Codul de procedură penală, ce reglementează obligativitatea dezlegărilor date problemelor de drept judecate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pe calea recursului în interesul legii, în sensul că ar oferi acestei instanţe posibilitatea ca, pe această cale, în temeiul unei norme infraconstituţionale, să dea dezlegări obligatorii care contravin Constituţiei şi deciziilor Curţii Constituţionale.

7.Efectele deciziei Curţii Constituţionale

Prezenta decizie determină - de la data publicării sale în Monitorul Oficial al României, Partea I - restabilirea, pentru viitor, a efectului general obligatoriu al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62/2007 şi a aplicării normelor de incriminare a insultei şi calomniei cuprinse în art. 205 şi 206 din Codul penal, precum şi a dispoziţiilor art. 207 din Codul penal privind proba verităţii, cu respectarea prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţie.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Veronica Aneta şi Oana Dămoc în Dosarul nr. 23.556/245/2011 al Judecătoriei Iaşi - Secţia penală, având ca obiect dispoziţiile art. 414^5 alin. 4 din Codul de procedură penală, şi constată că "dezlegarea dată problemelor de drept judecate" prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite nr. 8 din 18 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 14 iunie 2011, este neconstituţională, contravenind prevederilor art. 1 alin. (3), (4) şi (5), ale art. 126 alin. (3), ale art. 142 alin. (1) şi ale art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie şi Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 12 februarie 2007.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Judecătoriei Iaşi - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 29 aprilie 2013.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Oana Cristina Puică

*

OPINIE CONCURENTĂ

În acord cu soluţia adoptată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 206 din 29 aprilie 2013 considerăm că era necesar ca în motivarea acesteia Curtea Constituţională trebuia să reflecte rolul pe care libertatea de expresie, în special în presă, îl are într-o societate democratică.

Standardele internaţionale converg în direcţia unei depenalizări a insultei şi calomniei în presă, astfel cum rezultă din:

1.Interpretarea art. 19 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice prin Comentariul general nr. 34, adoptat în iulie 2011 de către Comitetul Drepturilor Omului, O.N.U, potrivit căreia statele părţi trebuie să aibă în vedere depenalizarea insultei şi calomniei, aplicarea legii penale trebuind să fie circumscrisă cazurilor celor mai grave, pedeapsa cu închisoarea nefiind considerată niciodată potrivită. Citând din jurisprudenţa sa, respectiv Cauza nr. 909/2000, Kankanamge împotriva Sri Lanka, Comitetul consideră că nu este acceptabil ca o persoană să fie inculpată pentru insultă şi calomnie fără a fi judecată în cel mai scurt timp posibil, acest lucru având un efect disuasiv pentru restrângerea libertăţii de exprimare pentru persoana interesată, precum şi pentru alte persoane. În acelaşi timp, Comitetul precizează că normele referitoare la insultă şi calomnie nu trebuie să determine o restrângere excesivă a dreptului la libertate de expresie.

2.În ceea ce priveşte jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului trebuie menţionat că, potrivit acesteia, presei îi revine sarcina de a comunică, pentru îndeplinirea sarcinilor şi responsabilităţilor sale, informaţii şi idei asupra unor chestiuni politice, precum şi asupra altor subiecte de interes general (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 24 februarie 1997, pronunţată în Cauza De Haes şi Gijsels împotriva Belgiei, Culegerea 1997-I, pag. 233-234, paragraful 37; Thoma împotriva Luxemburgului, Cererea nr. 38.432/97, paragraful 45, CEDO 2001-III, şi Colombani şi alţii împotriva Franţei, Cererea nr. 51.279/99, paragraful 55, CEDO 2002-V).

Această jurisprudenţă este citată în Hotărârea din 17 decembrie 2004 pronunţată în Cauza Cumpănă şi Mazăre împotriva României, paragraful 93. În acelaşi paragraf Curtea reaminteşte rolul indispensabil de "câine de pază" care revine presei într-o societate democratică, citând jurisprudenţa sa constantă, respectiv Hotărârea din 27 mai 1996, pronunţată în Cauza Goodwin împotriva Marii Britanii, Culegerea de decizii 1996-II, pag. 500, paragraful 39, şi Bladet Tromso şi Stensaas împotriva Norvegiei [GC], Cererea nr. 21.980/93, paragraful 59, CEDO 1999-III.

În acelaşi timp, prin hotărârile pronunţate în două cauze recente, respectiv Axel Springer A.G. împotriva Germaniei (7 februarie 2012) şi Von Hannover împotriva Germaniei (7 februarie 2012), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a menţionat criteriile care pot determina o limitare a dreptului la libertatea de expresie în presă, printre care veridicitatea informaţiei jurnalistice, severitatea sancţiunii, modul în care informaţia contribuie la o dezbatere de interes public, şi nu la discuţii care să vizeze elementul senzaţional, fără niciun fel de utilitate.

În ceea ce priveşte România trebuia menţionată Rezoluţia nr. 1.123 din 24 aprilie 1997 privind respectarea obligaţiilor şi angajamentelor asumate de România prin care Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei reţinea că art. 205 şi 206 din Codul penal aduc atingere în special libertăţii presei. Prin urmare, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a invitat autorităţile române să modifice fără întârziere aceste prevederi, care pot aduce atingere unor drepturi şi libertăţi fundamentale.

De asemenea, trebuia să fie avut în vedere ultimul Raport al Comisiei Europene către Parlamentul European şi Consiliu privind progresele înregistrate de România în cadrul Mecanismului de cooperare şi de verificare în care se arată următoarele: "Comisia ar dori, de asemenea, să atragă atenţia asupra rolului mijloacelor de informare în masă. Au existat numeroase exemple de informare în masă care au exercitat presiuni asupra sistemului judiciar, precum şi anumite îndoieli cu privire la eficacitatea activităţii de supraveghere desfăşurată de Consiliul Naţional al Audiovizualului. Situaţia sugerează necesitatea unei revizuiri a normelor existente pentru a garanta faptul că libertatea presei este însoţită de o protecţie corespunzătoare a instituţiilor şi a drepturilor fundamentale ale persoanelor, precum şi pentru a pune la dispoziţie măsuri reparatorii eficiente."

Potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 2 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 23 februarie 2012, observaţiile cuprinse în Raportul Comisiei Europene anterior menţionat sunt obligatorii pentru legiuitorul naţional.

Considerăm că activităţile de supraveghere exercitate de Comisia Europeană trebuie să fie respectate, dar apreciem că procesul de reincriminare penală a insultei şi calomniei prin presă nu este o soluţie la presiunile pe care mass-media le exercită asupra sistemului judiciar, ţinând cont de rolul general pe care mijloacele de informare în masă îl deţin într-o societate democratică.

Prof. univ. dr. Iulia Antoanella Motoc