referitoare la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 25 lit. b) din Legea nr. 132/2017
Dosar nr. 2.295/1/2022
| Gabriela Elena Bogasiu | - vicepreședintele delegat al Înaltei Curți de Casație și Justiție - președintele completului |
| Laura-Mihaela Ivanovici | - președintele Secției I civile |
| Marian Budă | - președintele Secției a II-a civile |
| Cristina Petronela Văleanu | - judecător la Secția I civilă |
| Denisa Livia Băldean | - judecător la Secția I civilă |
| Beatrice Ioana Nestor | - judecător la Secția I civilă |
| Adina Georgeta Ponea | - judecător la Secția I civilă |
| Ileana Ruxandra Tirică | - judecător la Secția I civilă |
| Adina Oana Surdu | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Iulia Petronela Nițu | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Ianina Blandiana Grădinaru | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Rodica Dorin | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Csaba Bela Nasz | - judecător la Secția a II-a civilă |
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 2.295/1/2022, a fost constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul).
Ședința este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreședintele delegat al Înaltei Curți de Casație și Justiție.
La ședința de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 38 din Regulament.
Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Timiș - Secția a II-a civilă în Dosarul nr. 15.737/325/2021.
Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părților, conform dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părțile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.
De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanțele naționale hotărâri judecătorești pronunțate în materia ce face obiectul sesizării și opinii teoretice exprimate de judecători, iar Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.
În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile.
ÎNALTA CURTE,
deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:
Tribunalul Timiș - Secția a II-a civilă a dispus, prin Încheierea din 12 octombrie 2022, în Dosarul nr. 15.737/325/2021, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 25 lit. b) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 132/2017), art. 2.528, art. 1.597 și art. 1.394 din Codul civil, în ipoteza unei acțiuni în regres a asigurătorului împotriva persoanei răspunzătoare de producerea accidentului, întemeiate pe dispozițiile art. 25 lit. b) din Legea nr. 132/2017, este incidentă prorogarea termenului de prescripție prevăzută de art. 1.394 din Codul civil?
Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 31 octombrie 2022 cu nr. 2.295/1/2022, termenul de judecată fiind stabilit la 30 ianuarie 2023.
Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie, cu modificările și completările ulterioare
Articolul 25Dreptul asigurătorului RCA de a solicita recuperarea sumelor plătite
Asigurătorul RCA are dreptul de a recupera sumele plătite drept despăgubire de la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, în următoarele situații: (...)
b)accidentul a fost produs în timpul comiterii unor fapte incriminate de dispozițiile legale privind circulația pe drumurile publice ca infracțiuni săvârșite cu intenție, chiar dacă aceste fapte nu s-au produs pe astfel de drumuri sau în timpul comiterii altor infracțiuni săvârșite cu intenție; (...)
Articolul 2.528
(1)Prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. (...)“;
Articolul 1.597
(1)Subrogația își produce efectele din momentul plății pe care terțul o face în folosul creditorului.
(2)Subrogația produce efecte împotriva debitorului principal și a celor care au garantat obligația. Aceștia pot opune noului creditor mijloacele de apărare pe care le aveau împotriva creditorului inițial.“;
Articolul 1.394
În toate cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripții mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripție a răspunderii penale se aplică și dreptului la acțiunea în răspundere civilă.
Prin Cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara la data de 4 iunie 2021, reclamanta Asigurarea X Group - S.A. a solicitat obligarea pârâtului Y la plata sumei de 11.204,27 lei, reprezentând contravaloarea despăgubirii achitate de societate, în calitate de asigurător RCA, în două dosare de daună, cu dobânda legală aferentă de la data achitării despăgubirii până la data plății efective.
În esență, a arătat că la data de 2 august 2017 pârâtul Y a fost implicat într-un accident rutier, intrând în coliziune cu autoturismul condus de numitul Z. Întrucât acesta din urmă dădea semne că intenționa să plece de la locul accidentului, pârâtul Y a urcat pe bancheta din spate și l-a lovit, lăsându-l inconștient, astfel că vehiculul condus de numitul Z a intrat pe sensul opus de mers, avariind alte două autoturisme.
Prin Rechizitoriul emis la data de 14 decembrie 2017 de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, pârâtul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, faptă prevăzută de art. 195 din Codul penal, iar prin Sentința penală nr. 157 din 10 aprilie 2018 a Tribunalului Timiș - Secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 9.824/30/2017, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 683/A din 11 iunie 2018 a Curții de Apel Timișoara - Secția penală, pârâtul a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.
Având în vedere că autoturismul condus de numitul Z era asigurat RCA la Asigurarea X Group - S.A., persoanele păgubite ca urmare a avarierii celor două autoturisme s-au adresat reclamantei, fiind deschise două dosare de daună separate.
În urma instrumentării celor două dosare de daună, reclamanta a achitat sumele de 4.084 lei în data de 27 septembrie 2017 și 7.120,27 lei în data de 28 septembrie 2017 pentru pagubele provocate.
Prevalându-se de dispozițiile art. 25 lit. a) și b) din Legea nr. 132/2017 și de prevederile art. 2.210 din Codul civil, reclamanta a promovat o cerere de recuperare a sumelor anterior plătite cu titlu de despăgubire împotriva pârâtului Y, apreciind că acesta este persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului.
În fața Judecătoriei Timișoara pârâtul a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar prin Sentința civilă nr. 14.150 din 26 noiembrie 2021 prima instanță a admis excepția invocată, arătând că, indiferent dacă termenul de prescripție curge de la data producerii accidentului (2 august 2017), de la data trimiterii în judecată a pârâtului (14 decembrie 2017) sau de la data achitării despăgubirii în cele două dosare de daună (27 și 28 septembrie 2017), a intervenit sancțiunea prescripției față de data sesizării instanței de judecată (4 iunie 2021).
Prin apelul formulat la data de 17 ianuarie 2022, reclamanta a solicitat respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, apreciind că termenul de prescripție nu a fost împlinit în cauză.
În ședința publică din 29 septembrie 2022, instanța, din oficiu, a pus în discuția părților necesitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, în procedura prevăzută de art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea lămuririi momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție și dacă ar putea fi incidente dispozițiile art. 1.394 din Codul civil.
Prin Încheierea pronunțată la 12 octombrie 2022, sesizarea a fost considerată admisibilă și, în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecății.
Instanța de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.
Astfel, primele trei condiții de admisibilitate sunt îndeplinite întrucât este vorba despre o cauză aflată în curs de judecată pe rolul Tribunalului Timiș - Secția a II-a civilă, în faza de atac a apelului, iar hotărârea ce urmează să se pronunțe în acest litigiu în materia asigurărilor va fi definitivă, conform dispozițiilor art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă.
Totodată, soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată depinde de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere.
Cât privește noutatea chestiunii de drept și dificultatea de interpretare, instanța de sesizare a arătat că, potrivit dispozițiilor art. 25 lit. b) din Legea nr. 132/2017, asigurătorul RCA are dreptul de a recupera sumele plătite drept despăgubire de la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, în ipoteza în care accidentul a fost produs în timpul comiterii unor fapte incriminate de dispozițiile legale privind circulația pe drumurile publice ca infracțiuni săvârșite cu intenție, chiar dacă aceste fapte nu s-au produs pe astfel de drumuri sau în timpul comiterii altor infracțiuni săvârșite cu intenție.
Această dispoziție legală acordă societăților de asigurare RCA dreptul de a se regresa împotriva persoanelor răspunzătoare de producerea prejudiciului, în cazurile prevăzute de lege, în limita sumelor achitate cu titlu de despăgubire.
O dispoziție similară se regăsește în cuprinsul art. 2.210 din Codul civil, care stabilește că, în limitele indemnizației plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, cu excepția asigurărilor de persoane, cu mențiunea că acest text privește contractul de asigurare în general, pe când art. 25 lit. b) din Legea nr. 132/2017 are în vedere doar contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie (RCA).
Mecanismul prin care asigurătorii RCA își pot recupera, în anumite condiții, despăgubirea achitată într-un dosar de daună este reprezentat de subrogația legală, conform dispozițiilor art. 1.596 lit. e) din Codul civil, prevederile art. 25 din Legea nr. 132/2017 încadrându-se în „alte cazuri stabilite de lege“, când subrogația se produce de drept.
Pe cale de consecință, în măsura plății despăgubirii, asigurătorul RCA este subrogat în drepturile creditorului, fără a putea însă dobândi mai multe drepturi decât acesta, așa cum dispune art. 1.593 din Codul civil.
În prezenta cauză, prin cele două plăți efectuate, reclamanta s-a subrogat în drepturile proprietarilor celor două autoturisme avariate, fiind îndreptățită să acționeze împotriva persoanei răspunzătoare de producerea prejudiciului.
Ținând cont că pârâtul a fost trimis în judecată în fața instanței penale pentru faptele săvârșite cu ocazia accidentului rutier, în raportul dintre proprietarii celor două autoturisme avariate și inculpat devine incident art. 1.394 din Codul civil, care dispune că, în toate cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripții mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripție a răspunderii penale se aplică și dreptului la acțiunea în răspundere civilă.
Prin urmare, în raporturile dintre proprietarii celor două autoturisme avariate și inculpat termenul de prescripție a acțiunii în repararea prejudiciului ar fi fost altul decât cel de drept comun, fiind calculat în funcție de termenul de prescripție a răspunderii penale.
Cum însă autoturismul condus de numitul Z era asigurat RCA la societatea reclamantă, nu a mai fost nevoie ca cele două persoane prejudiciate să acționeze direct împotriva persoanei răspunzătoare de producerea prejudiciului, fiind despăgubite de reclamantă în virtutea contractului de asigurare RCA.
În acest context se pune întrebarea dacă, în urma achitării despăgubirii către persoanele prejudiciate, asigurătorul RCA beneficiază inclusiv de dispoziția de excepție instituită prin art. 1.394 din Codul civil sau termenul de prescripție rămâne cel de drept comun, chiar dacă persoana în ale cărei drepturi s-a subrogat ar fi beneficiat de un termen de prescripție mai lung.
Efectele subrogației sunt reglementate de art. 1.597 din Codul civil, iar în doctrină se arată că efectul principal, indiferent că este vorba despre subrogația legală sau convențională, este acela că subrogatul ia locul creditorului plătit și poate exercita toate drepturile și acțiunile acestuia împotriva debitorului, beneficiind și de toate garanțiile care însoțesc creanța. Nu se poate deduce însă care este corelația acestor efecte ale subrogației cu termenul de prescripție a dreptului material la acțiune.
În esență, trebuie să se stabilească efectele subrogației legale prevăzute de dispozițiile art. 25 lit. b) din Legea nr. 132/2017 asupra termenului de prescripție a dreptului la acțiune împotriva persoanei răspunzătoare de producerea prejudiciului, în condițiile în care este cert că persoana prejudiciată dispune de o acțiune supusă unui termen de prescripție care începe să curgă conform art. 2.528 din Codul civil, de la data la care a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, însă termenul de prescripție nu este cel de 3 ani, ci un termen mai lung, în conformitate cu prevederile art. 1.394 din Codul civil, corespunzător termenului de prescripție a răspunderii penale.
În privința asigurătorului RCA trebuie să se stabilească dacă în urma subrogației legale va beneficia de același termen de prescripție precum cel care curge împotriva creditorului plătit sau dreptul său la acțiune este autonom din perspectiva prescripției, fără a putea beneficia de prorogarea termenului potrivit art. 1.394 din Codul civil.
În opinia instanței, chestiunea de drept care necesită interpretarea Înaltei Curți de Casație și Justiție este nouă, fiind vorba despre prevederi cuprinse în noul Cod civil, mai ales art. 1.394 din Codul civil, care nu are corespondent în vechea legislație, corelat cu dispozițiile art. 25 lit. b) din Legea nr. 132/2017.
În orice caz, nu se poate reține că s-ar fi conturat o orientare certă și consistentă a practicii către o anumită interpretare și aplicare a normei din perspectiva chestiunilor de drept, cel puțin din datele deținute de instanță, împrejurare ce justifică declanșarea mecanismului de prevenire a practicii neunitare prevăzut de art. 519 din Codul de procedură civilă.
Nu în ultimul rând, este îndeplinită și ultima condiție de admisibilitate, întrucât din verificările efectuate a rezultat că Înalta Curte de Casație și Justiție nu s-a pronunțat asupra problemei de drept nici pe calea hotărârii prealabile și nici pe calea recursului în interesul legii.
Apelanta-reclamantă nu și-a exprimat un punct de vedere asupra chestiunii de drept, deși a fost citată cu această mențiune, iar intimatul-pârât a susținut, prin avocat, la termenul de judecată din 29 septembrie 2022, că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1.394 din Codul civil.
După comunicarea raportului întocmit de judecătorii-raportori, în condițiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părțile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.
Completul de judecată învestit cu soluționarea apelului în Dosarul nr. 15.737/325/2021 a arătat că, având în vedere că prezentarea opiniei asupra chestiunii de drept ar echivala cu o antepronunțare, în condițiile în care ar avea influență asupra soluției ce se va pronunța asupra apelului exercitat în cauză, nu este oportună prezentarea propriului punct de vedere, fără ca acest lucru să atragă o eventuală inadmisibilitate a sesizării. În acest sens a invocat Decizia nr. 43 din 7 iunie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.051 din 3 noiembrie 2021, unde s-a considerat admisibilă o sesizare și fără exprimarea punctului de vedere al instanței de judecată.
La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanțele naționale au comunicat hotărâri judecătorești, precum și opinii teoretice ale magistraților, conturându-se existența unor orientări jurisprudențiale diferite.
Astfel, într-o opinie s-a apreciat că, în ipoteza unei acțiuni în regres a asigurătorului împotriva persoanei răspunzătoare de producerea accidentului, întemeiate pe dispozițiile art. 25 lit. b) din Legea nr. 132/2017, este incidentă prorogarea termenului de prescripție prevăzută de art. 1.394 din Codul civil.
S-a argumentat că efectul subrogației este acela că subrogatul ia locul creditorului plătit și poate exercita toate drepturile și acțiunile acestuia împotriva debitorului. În temeiul art. 1.597 alin. (2) din Codul civil, asigurătorul care s-a subrogat în drepturile creditorului plătit beneficiază de toate accesoriile și garanțiile care însoțesc creanța. Acțiunea exercitată de asigurător, preluată prin subrogare de la creditorul plătit, este o acțiune în răspundere civilă și are ca obiect o despăgubire care derivă dintr-un fapt pentru care legea penală prevede un termen de prescripție mai lung decât cel reglementat de legea civilă. Pe cale de consecință, asigurătorul va putea formula acțiunea în regres în același termen de prescripție ca și persoana vătămată, dispozițiile art. 1.394 din Codul civil fiind aplicabile.
În acest sens au fost comunicate hotărâri judecătorești și au fost exprimate opinii teoretice de către Tribunalul Alba, Tribunalul Neamț - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, Judecătoria Bacău, Judecătoria Onești, Judecătoria Roman, Judecătoria Brașov, Curtea de Apel București - Secția a V-a civilă, Judecătoria Giurgiu, Judecătoria Bolintin-Vale, Tribunalul Ialomița, Tribunalul Ilfov și instanțele arondate, Tribunalul Teleorman, Judecătoria Alexandria, Judecătoria Roșiori de Vede, Judecătoria Turnu Măgurele, Judecătoria Zimnicea, Judecătoria Videle, Curtea de Apel Constanța - Secția a II-a civilă, de insolvență și litigii cu profesioniști și societăți, Curtea de Apel Cluj - Secția a II-a civilă, Tribunalul Cluj - Secția civilă, Judecătoria Șimleu Silvaniei, Curtea de Apel Craiova - Secția a II-a civilă și instanțele arondate, Judecătoria Drobeta-Turnu Severin, Judecătoria Caracal, Curtea de Apel Iași - Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, Tribunalul Vaslui - Secția civilă, Judecătoria Darabani, Judecătoria Fălticeni, Curtea de Apel Târgu Mureș - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, Tribunalul Caraș-Severin, Tribunalul Timiș - Secția a II-a civilă.
Într-o altă opinie s-a apreciat că dispozițiile art. 1.394 din Codul civil nu se aplică decât în cadrul acțiunilor în răspundere delictuală formulate de cel vătămat împotriva persoanei care trebuie să răspundă de plata acestui prejudiciu, nu și în acțiunea în regres a asigurătorului. Pentru aceasta din urmă, termenul de promovare a acțiunii pentru recuperarea sumelor de la persoana care a cauzat prejudiciul este termenul general de prescripție de 3 ani, calculat de la data plății.
S-a arătat că asigurătorul, deși are drept de regres împotriva asiguratului, exercită un drept propriu, derivat din lege și din contractul de asigurare încheiat, iar nu ca urmare a subrogării sale în drepturile victimei/persoanei îndreptățite la despăgubiri.
În cazul analizat, în urma încheierii unui contract de asigurare de răspundere civilă auto tip RCA, ce reprezintă o formă de stipulație pentru altul, asigurătorul are o obligație proprie, derivată din contractul de asigurare și din lege, aceea de a despăgubi victima accidentului în cazul producerii riscului asigurat. Prin urmare, în momentul în care plătește despăgubirea, asigurătorul nu acționează din poziția de terț, ci din poziția de debitor al obligației de despăgubire, obligație proprie asumată prin contractul de asigurare și care devine eficace, în sensul art. 1.400 din Codul civil, în momentul producerii riscului asigurat.
În acest sens au fost comunicate hotărâri judecătorești și au fost exprimate opinii teoretice de către Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă și Secția a VI-a civilă, Curtea de Apel Galați - Secția a II-a civilă, Tribunalul Vrancea - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, Curtea de Apel Iași, Curtea de Apel Pitești - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, Curtea de Apel Ploiești - Secția a II-a civilă, Curtea de Apel Timișoara - Secția a II-a civilă.
S-a opinat și că este necesar să se facă distincție în funcție de calitatea pârâtului chemat în judecată de asigurător. În cazul în care acțiunea în regres este introdusă de asigurător împotriva propriului asigurat, durata termenului de prescripție a dreptului material la acțiune este de 2 ani, conform dispozițiilor art. 2.519 alin. (1) din Codul civil, aplicabile dreptului la acțiune întemeiat pe un raport de asigurare.
În cazul în care acțiunea în regres este introdusă de asigurător împotriva altei persoane decât propriul asigurat, opinia exprimată a fost în sensul că operează prorogarea termenului prescripției în condițiile art. 1.394 din Codul civil, deoarece, în baza art. 1.597 și 1.594 din Codul civil, din momentul plății pe care asigurătorul a făcut-o în folosul persoanei păgubite, aceasta a transmis asigurătorului plătitor toate drepturile pe care le avea împotriva persoanei răspunzătoare de producerea accidentului, inclusiv în componenta privind termenul de prescripție aplicabil dreptului material la acțiune (Secția a VI-a civilă a Tribunalului București și judecătoriile arondate).
Tribunalul Galați a apreciat că în cauză se impune respingerea sesizării, ca inadmisibilă, deoarece o interpretare a problemei de drept nu ajută la dezlegarea litigiului din dosarul de fond.
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.
Curtea Constituțională nu s-a pronunțat asupra conformității dispozițiilor art. 25 lit. b) din Legea nr. 132/2017, însă a soluționat excepții de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 136/1995), preluate identic în legea nouă.
Astfel, prin Decizia nr. 317 din 18 iunie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 429 din 15 iulie 2013, respingând, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995, a reținut că: „În cazurile prevăzute de art. 58 din Legea nr. 136/1995, asigurătorul are un rol de simplu garant al plății despăgubirilor, avansând, fără a o suporta finalmente, o sumă care va reintra în patrimoniul său pe calea regresului. În toate celelalte situații asigurătorul nu este doar un simplu garant, ci adevăratul debitor al despăgubirii care se cuvine terțului prejudiciat, deoarece el nu doar avansează, ci suportă, efectiv și definitiv, prejudiciul cauzat prin culpa asiguratului său.
Prin urmare, având în vedere faptul că situațiile de excepție prevăzute de art. 58 din Legea nr. 136/1995 (accidentul a fost produs cu intenție, accidentul a fost produs în timpul comiterii unor fapte incriminate de dispozițiile legale privind circulația pe drumurile publice ca infracțiuni săvârșite cu intenție) se regăsesc în cazul proceselor penale, asigurătorul va fi obligat la plata despăgubirilor către terța persoană păgubită. Cuantumul acestor despăgubiri trebuie să respecte nivelul stabilit prin normele Comisiei de Asigurări.
Astfel, în situația prevăzută de dispozițiile art. 58 din Legea nr. 136/1995, asigurătorul va avea drept de regres, pentru suma plătită ca despăgubire, împotriva persoanei răspunzătoare de producerea accidentului în cadrul unui alt proces decât cel penal.“
Aceste argumente au fost reluate și prin Decizia nr. 77 din 11 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 268 din 11 aprilie 2014.
Prin raportul întocmit, judecătorii-raportori au apreciat că în cauza de față nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate a sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, lipsind condiția referitoare la caracterul esențial al chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei și condiția noutății.
Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:
Pentru legala învestire a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile care să dea dezlegare unei chestiuni de drept, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă au fost instituite o serie de condiții de admisibilitate a acestei proceduri, a căror îndeplinire trebuie realizată cumulativ, respectiv:
–existența unei cauze aflate în curs de judecată;
–instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție să judece cauza în ultimă instanță;
–cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului;
–ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată;
–chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.
Procedând la analiza asupra admisibilității sesizării, se constată că primele trei condiții sunt îndeplinite, întrucât Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată de un complet de judecată din cadrul Tribunalului Timiș - Secția a II-a civilă, învestit cu soluționarea apelului într-un litigiu în materia asigurărilor. Hotărârea pronunțată de tribunal are caracter definitiv, potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 49 din Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, raportat la art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă.
Condiția de admisibilitate referitoare la caracterul esențial al chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în care se ridică nu este îndeplinită, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Procedura sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu dezlegarea unei chestiuni de drept are natura unui incident procedural ivit în cursul unui proces aflat în desfășurare, al cărui obiect îl constituie chestiunea de drept de care depinde soluționarea cauzei pe fond.
Conform art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, titularul sesizării, respectiv instanța care soluționează litigiul în ultimă instanță, trebuie să verifice, din oficiu, admisibilitatea sesizării, prezentând, între altele, argumentele pentru care apreciază că dezlegarea chestiunii de drept este esențială pentru soluționarea cauzei pe fond.
În acest context, instanța de trimitere va trebui să prezinte în încheierea de sesizare circumstanțele factuale specifice cauzei și să demonstreze că norma de drept a cărei interpretare se solicită este aplicabilă raportului juridic dedus judecății, în funcție și de pretențiile concrete formulate de partea reclamantă.
Prin cererea de pronunțare a unei hotărâri prealabile, instanța de trimitere solicită lămuriri asupra înțelesului și efectelor pe care le generează prevederile art. 25 lit. b) din Legea nr. 132/2017, din perspectiva determinării termenului de prescripție extinctivă.
Mai exact, tribunalul solicită ca, pe calea hotărârii prealabile, instanța supremă să stabilească dacă, în cazul exercitării acțiunii în regres a asigurătorului, în condițiile descrise de art. 25 lit. b) din Legea nr. 132/2017, devin aplicabile prevederile art. 1.394 din Codul civil referitoare la prorogarea termenului de prescripție pentru exercitarea dreptului material la acțiune sau dacă dreptul material la acțiune este „autonom din perspectiva prescripției“.
Referirea instanței de trimitere la „caracterul autonom al dreptului material la acțiune din perspectiva prescripției“ este lipsită de acuratețe juridică, fiind posibil ca varianta alternativă avută în vedere să se raporteze la termenul de prescripție prevăzut de lege pentru exercițiul dreptului material la acțiunea în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită.
Așadar, problema cu care se confruntă instanța de trimitere este legată de regimul juridic al acțiunii în regres deduse judecății, sub aspectul prescripției extinctive, în sensul de a se stabili pe calea hotărârii prealabile dacă, în cazul acțiunii în regres a asigurătorului împotriva persoanei răspunzătoare de producerea prejudiciului, întemeiată pe dispozițiile art. 25 lit. b) din Legea nr. 132/2017, se prelungește termenul de prescripție privind acțiunea civilă în pretenții până la împlinirea termenului prescripției răspunderii penale, în conformitate cu prevederile art. 1.394 din Codul civil, sau dacă se aplică un alt termen de prescripție, pe care nu a fost în măsură să îl indice.
Din descrierea circumstanțelor factuale proprii cauzei, relevate în cadrul secțiunii privind expunerea succintă a litigiului, rezultă că ipoteza normativă descrisă de art. 25 lit. b) din Legea nr. 132/2017 nu este incidentă în cauza dedusă judecății instanței de trimitere, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Prevederile legale a căror interpretare se solicită vizează situația în care „accidentul a fost produs în timpul comiterii unor fapte incriminate de dispozițiile legale privind circulația pe drumurile publice ca infracțiuni săvârșite cu intenție, chiar dacă aceste fapte nu s-au produs pe astfel de drumuri sau în timpul comiterii altor infracțiuni săvârșite cu intenție“.
Înțelegerea exactă a conținutului și sensului dispozițiilor art. 25 lit. b) din Legea nr. 132/2017 presupune examinarea sistematică a acestei norme legale în contextul întregii reglementări a art. 25, în concordanță cu condițiile și limitele legale în care asigurătorul acoperă paguba cauzată persoanelor vătămate prin producerea riscurilor asigurate.
Cu titlu general, art. 2.223 alin. (1) din Codul civil stipulează că „în cazul asigurării de răspundere civilă, asigurătorul se obligă să plătească o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde potrivit legii față de terțele persoane prejudiciate și pentru cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil“.
Aceeași idee se regăsește exprimată și în conținutul legii speciale, respectiv art. 10 alin. (1) din Legea nr. 132/2017, care, în plus, identifică faptul ilicit cauzator de prejudicii ca fiind accidentul de vehicul.
Așadar, la nivel de principiu, prin asigurarea obligatorie de răspundere civilă produsă prin accidente de vehicule se urmărește în principal protejarea victimelor accidentelor de circulație prin repararea prejudiciilor suferite de acestea (prin avarierea sau distrugerea bunurilor sau prin vătămarea corporală sau decesul unor persoane). În același timp, acest tip de asigurare reprezintă și o modalitate prin care titularul asigurării își conservă patrimoniul prin transferarea către societatea de asigurare a obligației de reparare a prejudiciului cauzat în urma unui accident rutier produs din culpa sa, obligație care, în lipsa contractului de asigurare, i-ar fi revenit celui vinovat de producerea accidentului. În acest sens sunt prevederile art. 2 pct. 4 din Legea nr. 132/2017, care definesc termenul de asigurat ca fiind „proprietarul sau utilizatorul unui vehicul sau unui tramvai a cărui răspundere civilă delictuală este preluată contractual de un asigurător RCA în baza contractului RCA valabil pentru prejudiciile produse terțelor persoane din accidente de vehicule/tramvaie“.
Riscul asigurat, adică evenimentul asigurat care dă naștere obligației asigurătorului de a plăti indemnizația de asigurare - despăgubirea, constă în accidentul cauzator de prejudicii terțelor persoane pentru care, potrivit legii, se angajează răspunderea asiguratului sau a conducătorului vehiculului răspunzător de producerea accidentului, în situația în care acesta din urmă este altă persoană decât asiguratul, conform art. 14 alin. (9) din Legea nr. 132/2017.
Acțiunea în regres întemeiată pe dispozițiile art. 25 din Legea nr. 132/2017 conferă asigurătorului dreptul ca, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege, să recupereze despăgubirile plătite terțelor persoane de la persoanele a căror răspundere față de victime este acoperită prin asigurarea de răspundere civilă.
Transmiterea creanței de la creditorul plătit, în cauză terțul vătămat prin accident, către asigurătorul RCA se realizează prin efectul subrogației legale, în temeiul art. 1.596 lit. e) din Codul civil raportat la art. 25 din Legea nr. 132/2017.
Potrivit legii speciale, regresul este limitat, în temeiul art. 25 lit. a)-e) din Legea nr. 132/2017, la cinci situații în care, față de gravitatea formei de vinovăție a persoanei responsabile și periculozitatea socială a faptei săvârșite, suportarea definitivă a despăgubirilor plătite de către asigurător ar fi în contradicție cu funcția preventivă și educativă a responsabilității civile și cu principiile de bază ale funcționării asigurării. În aceste cazuri, despăgubirile plătite de asigurător se recuperează de la persoana care conducea autovehiculul în momentul producerii accidentului, răspunzătoare de producerea pagubelor cauzate prin accident, întrucât faptele vizate de lege nu pot fi acoperite de asigurare.
Din reglementarea art. 25 lit. b) din Legea nr. 132/2017 rezultă că acțiunea în regres exercitată în temeiul acestor prevederi legale vizează persoana care conducea autovehiculul în momentul producerii accidentului și care, în această ipostază, a săvârșit cu intenție fapte incriminate de dispozițiile legale privind circulația pe drumurile publice ca infracțiuni săvârșite cu intenție, chiar dacă aceste fapte nu s-au produs pe astfel de drumuri sau în timpul comiterii altor infracțiuni săvârșite cu intenție.
Or, în litigiul pendinte, accidentul s-a produs în condițiile inexistenței vinovăției asiguratului reclamantei, pe fondul stării de inconștiență în care acesta a fost adus în timp ce conducea vehiculul, în urma loviturilor cauzatoare de moarte aplicate de pârât, o persoană străină de raportul de asigurare. În această situație, rezultă că accidentul nu s-a produs în condițiile descrise de prevederea pe care o conține art. 25 lit. b) din Legea nr. 132/2017.
Prin raportare la elementele care circumstanțiază situația de fapt, instanța de trimitere ar fi trebuit să stabilească încadrarea în drept corespunzătoare, în temeiul art. 22 alin. (1) și (2) coroborat cu art. 479 alin. (1) din Codul de procedură civilă, arătând cu claritate norma a cărei interpretare se solicită și caracterul său determinant în soluționarea pe fond a cauzei.
Prin urmare, în condițiile în care starea de fapt proprie cauzei nu se încadrează în ipoteza normei legale a cărei interpretare se solicită, nu este îndeplinită condiția referitoare la existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată.
În ceea ce privește cerința noutății chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, se impun anumite precizări.
Așa cum Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a decis în jurisprudența sa anterioară (Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9 aprilie 2014; deciziile nr. 3 și 4 din 14 aprilie 2014, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014; Decizia nr. 13 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 13 iulie 2015; Decizia nr. 14 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 736 din 1 octombrie 2015 etc.), cerința noutății este îndeplinită atunci când chestiunea de drept își are izvorul în reglementările recent intrate în vigoare, iar instanțele nu le-au dat încă o anumită interpretare și aplicare la nivel jurisprudențial ori dacă se impun anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat față de unul anterior, de natură să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept analizate.
Trebuie precizat că o prevedere similară celei reglementate de art. 25 lit. b) din Legea nr. 132/2017 se regăsește în cuprinsul art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995, cu următorul conținut normativ: „Asigurătorul recuperează sumele plătite drept despăgubiri de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei, în următoarele cazuri: (...) b) accidentul a fost produs în timpul comiterii unor fapte incriminate de dispozițiile legale privind circulația pe drumurile publice ca infracțiuni săvârșite cu intenție, chiar dacă aceste fapte nu s-au produs pe astfel de drumuri sau în timpul comiterii altor infracțiuni săvârșite cu intenție.“
Legea nr. 136/1995 a fost abrogată prin art. 40 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terțelor persoane prin accidente de vehicule și de tramvaie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 723 din 19 septembrie 2016. Acest din urmă act normativ, la rândul său, a fost abrogat prin art. 45 lit. b) din Legea nr. 132/2017.
Analiza conținutului normativ al art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995 în comparație cu cel al art. 25 lit. b) din Legea nr. 132/2017 relevă că aceste din urmă prevederi legale nu conțin o soluție legislativă nouă, diferită de cea care a existat în vechea reglementare, în privința acțiunii în regres exercitate de asigurător împotriva persoanei responsabile de producerea prejudiciului.
În aceste împrejurări, condiția noutății chestiunii de drept privind interpretarea unei norme aflate în vigoare din anul 1995 și asupra căreia instanțele au avut a se pronunța în numeroase litigii nu subzistă.
Pentru toate argumentele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate a sesizării.
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Timiș - Secția a II-a civilă, în Dosarul nr. 15.737/325/2021, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept:
În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 25 lit. b) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie, cu modificările și completările ulterioare, art. 2.528, art. 1.597 și art. 1.394 din Codul civil, în ipoteza unei acțiuni în regres a asigurătorului împotriva persoanei răspunzătoare de producerea accidentului, întemeiate pe dispozițiile art. 25 lit. b) din Legea nr. 132/2017, este incidentă prorogarea termenului de prescripție prevăzută de art. 1.394 din Codul civil?
Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 30 ianuarie 2023.
VICEPREȘEDINTELE DELEGAT AL ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
GABRIELA ELENA BOGASIU
Magistrat-asistent,
Elena Adriana Stamatescu
Forma oficială este cea publicată în Monitorul Oficial.
