Decizie nr. 77 din 11 februarie 2014

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Toni Greblă - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Ioniţa Cochinţu - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, excepţie ridicată de Aurelian Hoffman în Dosarul nr. 2.460/289/2013 al Judecătoriei Reghin şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 822D/2013.

La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, menţionând în acest sens jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, respectiv Decizia nr. 317 din 18 iunie 2013.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 21 noiembrie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 2.460/289/2013, Judecătoria Reghin a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, excepţie ridicată de Aurelian Hoffman într-o cauză întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 136/1995.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia arată, în esenţă, că faptele ilicite au antrenat atât răspunderea penală, cât şi răspunderea civilă delictuală, situaţie în care este neechitabil şi neconstituţional ca prin dispoziţiile unei legi ordinare să se stabilească o nouă formă de răspundere penală, care lipseşte de efecte juridice contractul de asigurare valabil încheiat, chiar dacă infracţiunea săvârşită în timpul producerii accidentului nu are nicio legătură cu accidentul produs.

Judecătoria Reghin opinează în sensul că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, menţionând în acest sens jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie.

Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile criticate sunt constituţionale, menţionând în acest sens jurisprudenţa Curţii Constituţionale.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze prezenta excepţie.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 303 din 30 decembrie 1995, care au următorul cuprins: "Asigurătorul recuperează sumele plătite drept despăgubiri de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei, în următoarele cazuri: [...]

b)accidentul a fost produs în timpul comiterii unor fapte incriminate de dispoziţiile legale privind circulaţia pe drumurile publice ca infracţiuni săvârşite cu intenţie, chiar dacă aceste fapte nu s-au produs pe astfel de drumuri sau în timpul comiterii altor infracţiuni săvârşite cu intenţie;".

În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale sunt invocate dispoziţiile constituţionale ale art. 23 alin. (12) cu privire la legalitatea incriminării, art. 73 alin. (3) lit. h) privind categoriile de legi (legiferarea infracţiunilor, pedepselor şi regimului executării acestora), art. 44 referitor la dreptul de proprietate privată, art. 53 alin. (2) referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi art. 136 alin. (5) privind proprietatea privată. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 4 paragraful 1 - Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori - din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine următoarele:

I. Prevederile art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, în raport cu critici şi prevederi constituţionale similare, sens în care este Decizia nr. 317 din 18 iunie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 429 din 15 iulie 2013, prin care Curtea a respins ca neîntemeiate criticile.

1.În ceea ce priveşte încălcarea prevederilor art. 23 alin. (12) din Constituţie şi ale art. 4 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea a constatat că dispoziţiile de lege criticate nu contravin principiului legalităţii incriminării, ci, dimpotrivă, asigură caracterul de previzibilitate al normei juridice, iar lipsirea de efecte juridice a unui contract nu reprezintă o nouă formă de răspundere penală, ci doar consecinţa nerespectării obligaţiei la care partea, în speţă, asiguratul este ţinut în temeiul contractului de asigurare.

2.Referitor la pretinsa încălcare a dispoziţiilor constituţionale ale art. 44 şi art. 136 alin. (5), Curtea a reţinut că la încheierea contractului de asigurare, asiguratul şi-a asumat, prin acceptarea obligaţiilor contractuale, şi riscul suportării sumelor plătite drept despăgubiri victimelor, în cazul în care accidentul sa produs în timpul comiterii unor fapte incriminate de dispoziţiile legale privind circulaţia pe drumurile publice ca infracţiuni săvârşite cu intenţie, chiar dacă aceste fapte nu s-au produs pe astfel de drumuri sau în timpul comiterii altor infracţiuni săvârşite cu intenţie, cu consecinţa diminuării patrimoniului său şi, ca atare, prevederile criticate nu contravin normelor constituţionale privind proprietatea.

3.Potrivit art. 4 din Legea nr. 136/1995, asigurarea de răspundere civilă pentru prejudiciile produse prin accidente de autovehicule este o asigurare obligatorie. Expresia acestui caracter obligatoriu o reprezintă faptul că persoanele fizice sau juridice care au în proprietate vehicule supuse înmatriculării/înregistrării în România au obligaţia legală să încheie o astfel de asigurare, cât şi faptul că în asigurarea obligatorie raporturile dintre asigurat şi asigurător, drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi sunt stabilite prin lege.

Astfel, asigurarea de răspundere civilă auto este un contract forţat prin care asigurătorul se obligă, corelativ încasării primelor de asigurare, să acorde despăgubiri pentru prejudiciile pentru care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule. Stabilirea şi acordarea despăgubirii se realizează în baza contractului de asigurare, fie prin procedura administrativă instituită prin normele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor (Autorităţii de Supraveghere Financiară), fie prin hotărâre judecătorească. Despăgubirea plătită de către asigurător celor păgubiţi prin accidente produse de autovehicule nu se recuperează de către acesta de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei. Asigurătorul are acţiune în regres pentru despăgubirile plătite numai în cazurile speciale, expres şi limitativ prevăzute de art. 58 din Legea nr. 136/1995. Din această perspectivă se poate concluziona că răspunderea asigurătorului faţă de persoana prejudiciată, în materia asigurării de răspundere civilă auto, este o răspundere contractuală, asumată prin contractul de asigurare, şi, totodată, o răspundere directă, asigurătorul asumându-şi conduita asiguratului.

În cazurile prevăzute de art. 58 din Legea nr. 136/1995, asigurătorul are un rol de simplu garant al plăţii despăgubirilor, avansând, fără a o suporta finalmente, o sumă care va reintra în patrimoniul său pe calea regresului. În toate celelalte situaţii asigurătorul nu este doar un simplu garant, ci adevăratul debitor al despăgubirii care se cuvine terţului prejudiciat, deoarece el nu doar avansează, ci suportă, efectiv şi definitiv, prejudiciul cauzat prin culpa asiguratului său. Prin urmare, având în vedere faptul că situaţiile de excepţie prevăzute de art. 58 din Legea nr. 136/1995 (accidentul a fost produs cu intenţie, accidentul a fost produs în timpul comiterii unor fapte incriminate de dispoziţiile legale privind circulaţia pe drumurile publice ca infracţiuni săvârşite cu intenţie) se regăsesc în cazul proceselor penale, asigurătorul va fi obligat la plata despăgubirilor către terţa persoană păgubită. Cuantumul acestor despăgubiri trebuie să respecte nivelul stabilit prin normele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor (Autorităţii de Supraveghere Financiară). Astfel, ca o consecinţă a stabilirii răspunderii penale, în procesul penal, însă distinct de acesta, în situaţia prevăzută de dispoziţiile art. 58 din Legea nr. 136/1995, asigurătorul va avea drept de regres, pentru suma plătită ca despăgubire, împotriva persoanei răspunzătoare de producerea accidentului în cadrul unui alt proces decât cel penal.

4.Având în vedere cele expuse mai sus, dispoziţiile art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie nu au incidenţă în cauză, întrucât prin art. 58 din Legea nr. 136/1995 nu se instituie sancţiuni penale, ci se reglementează o acţiune în regres pentru asigurător.

5.Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în această decizie îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.

II. Având în vedere cele prezentate mai sus, invocarea prevederilor constituţionale referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi nu poate fi reţinută, întrucât nu s-a constatat încălcarea vreunei prevederi constituţionale care consacră drepturi sau libertăţi fundamentale.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Aurelian Hoffman în Dosarul nr. 2.460/289/2013 al Judecătoriei Reghin şi constată că dispoziţiile art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Reghin şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 11 februarie 2014.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Ioniţa Cochinţu