Decizie nr. 585 din 5 mai 2011

Augustin Zegrean - preşedinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Mihaela Senia Costinescu - magistrat-asistent-şef

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.

Pe rol se află pronunţarea asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 14 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 46/2009 privind îmbunătăţirea procedurilor fiscale şi diminuarea evaziunii fiscale, excepţie ridicată de Teodor Bârsan în Dosarul nr. 4.257/305/2009 al Tribunalului Covasna şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.878D/2010.

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, întrucât dispoziţiile legale criticate dau eficienţă principiului colectării taxelor fiscale.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

Prin Încheierea din 18 mai 2010, pronunţată în Dosarul nr. 4.257/305/2009, Tribunalul Covasna a sesizat Curtea Constituţională pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. I pct. 14 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 46/2009 privind îmbunătăţirea procedurilor fiscale şi diminuarea evaziunii fiscale, excepţie ridicată de Teodor Bârsan într-o cauză având ca obiect soluţionarea recursului formulat împotriva unei sentinţe pronunţate în materie fiscală.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia consideră că, prin adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 46/2009, executivul a lipsit de efecte Decizia nr. 61 din 24 septembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care soluţiona recursul în interesul legii cu privire la calitatea de subiect activ al contravenţiei prevăzute de art. 219220 din Codul de procedură fiscală. Guvernul şi-a depăşit rolul şi atribuţiile sale, pătrunzând în sfera puterii judecătoreşti, împrejurare de natură a aduce atingere principiului separaţiei puterilor în stat.

Tribunalul Covasna consideră că modul în care Guvernul a reglementat sfera subiecţilor activi ai contravenţiei prevăzute de art. 220 alin. (1) lit. c) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 nu reprezintă o imixtiune a puterii executive în actul de justiţie şi nicio nesocotire a principiului separaţiei puterilor în stat, ci constituie o problemă de politică legislativă, aflată la latitudinea Guvernului şi, ulterior, a Parlamentului, fiind de datoria acestor două autorităţi să pună de acord legislaţia cu relaţiile sociale nou create.

În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

Avocatul Poporului apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, textele de lege criticate fiind în deplină concordanţă cu prevederile constituţionale invocate.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. I pct. 14 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 46/2009 privind îmbunătăţirea procedurilor fiscale şi diminuarea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 347 din 25 mai 2009, care au următorul cuprins: "Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 31 iulie 2007, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează: [...]

14.La articolul 221, alineatul (2) se modifică şi va avea următorul cuprins:

(2)Sancţiunile contravenţionale prevăzute la art. 219-220 se aplică, după caz, persoanelor fizice sau persoanelor juridice, în cazul asocierilor şi al altor entităţi fără personalitate juridică, sancţiunile se aplică reprezentanţilor acestora.»"

În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 102 alin. (1) - Rolul şi structura Guvernului, art. 124 alin. (1) - Înfăptuirea justiţiei şi în art. 126 alin. (3) - Instanţele judecătoreşti.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ce face obiectul prezentei cauze, Curtea Constituţională constată următoarele:

1.Prin Decizia nr. 61 din 24 septembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 274 din 7 aprilie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 220 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură fiscală, republicat, raportate la prevederile art. 221 alin. (2) din acelaşi cod, care au constituit temeiul unei practici neunitare a instanţelor de judecată, acestea pronunţându-se în mod diferit cu privire la calitatea de subiect activ al contravenţiei de deţinere în afara antrepozitului fiscal ori de comercializare a produselor accizabile supuse marcării, fără a fi marcate sau marcate necorespunzător ori cu marcaje false, a persoanei fizice care nu este comerciant potrivit titlului VII din Codul fiscal.

Potrivit dispoziţiilor art. 220 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură fiscală, republicat, "Constituie contravenţie deţinerea în afara antrepozitului fiscal sau comercializarea pe teritoriul României a produselor accizabile supuse marcării, potrivit titlului VII din Codul fiscal, fără a fi marcate sau marcate necorespunzător ori cu marcaje false", iar în conformitate cu prevederile art. 221 alin. (2) din acelaşi cod, "Sancţiunile contravenţionale prevăzute la art. 219 şi art. 220 se aplică persoanelor fizice sau persoanelor juridice care au calitatea de subiect juridic fiscal".

În motivarea deciziei sale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că "din moment ce contravenţia prevăzută la art. 190 alin. (1) lit. c) [devenit art. 220 alin. (1) lit. c)] din Codul de procedură fiscală se referă la regimul produselor accizabile, calitatea de subiect activ al acestei contravenţii nu o poate avea decât persoana fizică îndeplinind condiţia de contribuabil cu obligaţie de plată a accizelor.

Or, o atare obligaţie nu poate reveni decât persoanelor juridice, asociaţiilor familiale şi persoanelor fizice autorizate conform art. 209 din Codul fiscal, responsabilitatea marcării produselor accizabile având-o antrepozitarii autorizaţi, aşa cum se precizează în art. 203 din acelaşi cod.

Ca urmare, atât timp cât nu se află într-un raport juridic fiscal implicând obligaţia de plată a accizelor, pentru că nu este nici antrepozitar şi nici comerciant, persoana fizică nu poate deveni subiect activ special al contravenţiei de deţinere în afara antrepozitului fiscal ori de comercializare a produselor accizabile supuse marcării, fără a fi marcate sau marcate necorespunzător ori cu marcaje false."

2.În temeiul art. 126 alin. (3) din Constituţie, "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale". Prevederea legală care stabileşte competenţa în această materie o constituie art. 329 din Codul de procedură civilă, potrivit căruia "Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti", iar, potrivit art. 330^7 alin. 2-4 din cod, "Decizia se pronunţă numai în interesul legii şi nu are efecte asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese.

Decizia se motivează în termen de cel mult 30 de zile de la pronunţare şi se publică în cel mult 15 zile de la motivare în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I."

Cu privire la această competenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Curtea Constituţională s-a pronunţat, de exemplu, prin Decizia nr. 1.014 din 8 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 816 din 29 noiembrie 2007. Curtea a reţinut că scopul reglementării competenţei instanţei supreme în această materie îl constituie "promovarea unei corecte interpretări a normelor juridice în vigoare, iar nu elaborarea unor noi norme". Legiuitorul, având în vedere poziţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în sistemul instanţelor judecătoreşti, precum şi rolul său prevăzut de Constituţie, a instituit obligativitatea interpretării date de aceasta în scopul aplicării unitare de către instanţele judecătoreşti a unui text de lege, fără ca astfel instanţa supremă să se substituie Parlamentului, unica putere legiuitoare în stat.

Curtea a mai reţinut, pe de altă parte, că "interpretarea legilor este o operaţiune raţională, utilizată de orice subiect de drept, în vederea aplicării şi respectării legii, având ca scop clarificarea înţelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare. Instanţele judecătoreşti interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluţionării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă procesului de aplicare a legii. «Oricât de clar ar fi textul unei dispoziţii legale - se arată într-o hotărâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Cauza C.R. contra Regatului Unit, 1995) - în orice sistem juridic există, în mod inevitabil, un element de interpretare judiciară [...]». Complexitatea unor cauze poate conduce, uneori, la aplicări diferite ale legii în practica instanţelor de judecată. Pentru a se elimina posibilele erori în calificarea juridică a unor situaţii de fapt şi pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica tuturor instanţelor de judecată, a fost creată de legiuitor instituţia recursului în interesul legii. Decizia de interpretare pronunţată în asemenea cazuri nu este extra legem şi, cu atât mai mult, nu poate fi contra legem".

De asemenea, Curtea a mai constatat că "instituţia recursului în interesul legii conferă judecătorilor instanţei supreme dreptul de a da o anumită interpretare, unificând astfel diferenţele de interpretare şi de aplicare a aceluiaşi text de lege de către instanţele inferioare. Asemenea soluţii interpretative, constante şi unitare, care nu privesc anumite părţi şi nici nu au efect asupra soluţiilor anterior pronunţate, ce au intrat în puterea lucrului judecat, sunt invocate în doctrină ca «precedente judiciare»".

3.Ulterior pronunţării deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 46/2009 privind îmbunătăţirea procedurilor fiscale şi diminuarea evaziunii fiscale, legiuitorul delegat a modificat dispoziţiile titlului X - Sancţiuni din Codul de procedură fiscală, inclusiv prevederile art. 221 alin. (2), care au făcut obiectul recursului în interesul legii, soluţionat prin decizia invocată de autorul excepţiei de neconstituţionalitate.

Luând în considerare raţiunile expuse mai sus care fundamentează competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii, Curtea Constituţională constată că intervenţia legiuitorului asupra dispoziţiilor legale a căror aplicare a generat o practică neunitară a instanţelor judecătoreşti, chiar dacă aceasta a fost înlăturată prin Decizia nr. 61 din 24 septembrie 2007 a instanţei supreme, s-a exercitat în limitele constituţionale prevăzute de art. 61 coroborat cu art. 115 din Legea fundamentală, referitoare la Parlament - autoritatea legiuitoare primară, respectiv la Guvern - legiuitorul delegat.

Chiar dacă, prin prisma interesului personal al autorului excepţiei, opţiunea legiuitorului este criticabilă, o atare opţiune, impusă de raţiuni evidente, respectiv instituirea unui cadru unitar de sancţionare a contravenţiilor în materie fiscală, inclusiv a celor referitoare la regimul produselor accizabile, indiferent de calitatea persoanei fizice care săvârşeşte contravenţia, se circumscrie competenţei sale exclusive şi nu poate fi calificată drept o ingerinţă în sfera de competenţă a instanţelor judecătoreşti, de natură a aduce atingere principiului separaţiei puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţie.

De altfel, a considera întemeiată o atare critică ar echivala cu negarea posibilităţii oricărei modificări a legislaţiei în vigoare, întrucât, de fiecare dată, aceasta antrenează o modificare a regimului juridic şi deci un tratament juridic diferit pentru persoane aflate în situaţii identice, ceea ce, desigur, este de neconceput. Or, atâta timp cât legea nouă nu produce efecte retroactive, hotărârile judecătoreşti pronunţate în temeiul legii vechi, inclusiv deciziile instanţei supreme, dobândind autoritate de lucru judecat, legiuitorul este îndreptăţit să opereze orice modificare pe care o consideră necesară şi oportună asupra fondului activ al legislaţiei.

Autoritatea de lucru judecat de care se bucură Decizia nr. 61 din 24 septembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în ceea ce priveşte modalitatea de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor Codului de procedură fiscală este una absolută pe toată durata de existenţă a normei care a făcut obiectul deciziei. Sancţionarea persoanei fizice, subiect activ al contravenţiei de deţinere în afara antrepozitului fiscal ori de comercializare a produselor accizabile supuse marcării, fără a fi marcate sau marcate necorespunzător ori cu marcaje false, indiferent dacă are sau nu calitatea de antrepozitar sau comerciant, este determinată de survenirea unui eveniment legislativ care elimină soluţia legislativă care a fundamentat decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aspect ce nu contravine cu nimic autorităţii de lucru judecat al acesteia văzută ca garanţie a principiului neretroactivităţii legii.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 14 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 46/2009 privind îmbunătăţirea procedurilor fiscale şi diminuarea evaziunii fiscale, excepţie ridicată de Teodor Bârsan în Dosarul nr. 4.257/305/2009 al Tribunalului Covasna.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 5 mai 2011.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent-şef,

Mihaela Senia Costinescu