Hotărâre nr. 1.183 din 24 septembrie 2008

În temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, şi al art. 26 şi 27 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,

Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.

Articolul unic

Se aprobă tezele prealabile ale proiectului Codului penal, prevăzute în anexa care face parte integrantă din prezenta hotărâre.

PRIM-MINISTRU

CĂLIN POPESCU-TĂRICEANU

Contrasemnează:

Ministrul justiţiei,

Cătălin Marian Predoiu

Bucureşti, 24 septembrie 2008.

Nr. 1.183.

Anexa

TEZE PREALABILE

ale proiectului Codului penal

I. Cadrul legislativ actual şi necesitatea elaborării unui nou Cod penal

Codul penal actual, adoptat prin Legea nr. 15/1968, aflat în vigoare din 1 ianuarie 1969, deşi elaborat în perioada regimului comunist, a reprezentat corolarul unei munci de durată, desfăşurată de o echipă de specialişti de prestigiu, sub coordonarea eminentului profesor şi cercetător Vintilă Dongoroz. Aşa se face că, în pofida orientării ideologice din epocă şi a impunerii modelului sovietic ca principală sursă de inspiraţie pentru codurile penale din fostele state socialiste, s-a reuşit menţinerea în cuprinsul legii penale fundamentale a unor instituţii ce dobândiseră o tradiţie în dreptul nostru sub imperiul codurilor anterioare.

Cu toate acestea, structura de bază a Codului poartă în mod iremediabil amprenta modelului sovietic, atât în privinţa instituţiei infracţiunii, cât şi în ceea ce priveşte sancţiunile. Modificările aduse Codului începând cu anul 1990 au încercat să înlăture unele reglementări incompatibile cu exigenţele statului de drept, dar nu au fost - şi nici nu puteau fi - în măsură să determine o modificare structurală a reglementării penale române.

Pe de altă parte, există în prezent circa 250 de legi penale speciale sau extrapenale conţinând dispoziţii penale, cu numeroase suprapuneri de texte, cu abrogări implicite asupra cărora planează incertitudinea, cu pedepse legale între care există diferenţe flagrante în pofida naturii similare a faptelor incriminate, ceea ce le face dificil de aplicat pentru organele judiciare şi foarte puţin previzibile pentru cetăţeni.

În aceste condiţii, începând din anul 2001 s-a trecut la elaborarea unui nou Cod penal, adoptat de către Parlament prin Legea nr. 301/2004. Deşi acest nou Cod s-a dorit o lege modernă, compatibilă cu reglementările similare din alte state europene, lucrându-se sub presiunea timpului s-au strecurat atât de multe prevederi neizbutite, lacune şi necorelări încât textul este aproape imposibil de aplicat în practică.

Iniţial, în cadrul Ministerului Justiţiei a fost alcătuită o comisie de experţi având ca mandat găsirea unor posibilităţi de înlăturare a neajunsurilor semnalate de teoreticieni şi practicieni, pe calea unei modificări a Legii nr. 301/2004. Pe parcursul desfăşurării lucrărilor acestei comisii, în considerarea numărului şi implicaţiilor deficienţelor de fond ale reglementării, s-a ajuns la concluzia potrivit căreia singura modalitate eficientă de lucru este elaborarea unui nou proiect, care să preia elementele ce pot fi menţinute din Codul în vigoare şi din Legea nr. 301/2004 şi să le integreze pe baza unei concepţii unitare alături de elemente preluate din alte sisteme de referinţă dar şi din reglementările adoptate la nivelul Uniunii Europene pentru realizarea spaţiului de libertate, securitate şi justiţie.

II. Rezultatele cercetărilor, studiilor şi documentărilor ştiinţifice efectuate

A. Decizia elaborării unui nou proiect al Codului penal a avut la bază neajunsurile Legii nr. 301/2004, semnalate de doctrină în intervalul de timp care a urmat publicării sale, dintre care cele mai importante sunt următoarele:

–în privinţa modelelor care au stat la baza reglementării, legiuitorul nostru s-a limitat la două modele principale - codul penal în vigoare şi codul penal francez - îndepărtându-se astfel de tradiţia de inspiraţie italo-austriacă dezvoltată sub imperiul Codului penal anterior;

–sub aspectul definiţiei şi trăsăturilor infracţiunii a fost păstrată reglementarea din Codul penal în vigoare, bazată pe concepţia materială asupra infracţiunii, specifică sistemelor de drept penal de inspiraţie sovietică. Această concepţie nu este însă compatibilă cu reglementările de inspiraţie franceză introduse în Cod, aşa cum este cazul renunţării la pedeapsă;

–diferenţierea infracţiunilor în crime şi delicte, deşi corectă din punct de vedere ştiinţific, a fost reglementată într-un mod defectuos, astfel încât ea creează probleme a căror soluţie nu poate fi găsită în cuprinsul codului. Aşa se întâmplă, de exemplu, cu privire la calificarea tentativei de crimă ca fiind crimă sau delict. Mai trebuie remarcat faptul că, în prezent, noţiunile de crimă şi delict nu mai au o semnificaţie juridică nici pentru specialişti şi, evident, nici pentru opinia publică. Reintroducerea lor în aceste condiţii ar reprezenta doar o sursă de confuzie. Pentru a avea sens, distincţia în plan penal ar trebui corelată cu adoptarea unor instituţii corespunzătoare în plan procedural, cum ar fi, de exemplu, Curtea cu juraţi. O astfel de instituţie are ca fundament tradiţia, experienţa acumulată în timp şi o anumită cultură juridică în spaţiul civic. În lipsa acestora, instituţia ar fi artificială, golită de sens, ineficace;

–Legea nr. 301/2004 reia o serie de prevederi deja declarate neconstituţionale de către Curtea Constituţională, aşa cum este cazul obligaţiei reparării prejudiciului pentru dispunerea anumitor măsuri de individualizare a executării pedepsei (art. 108, 109), al regimului plângerii prealabile în cazul infracţiunilor contra bunurilor aflate în proprietatea privată a statului [art. 266 alin. (6)] etc. În plus, numeroase alte prevederi pun probleme serioase de constituţionalitate (de pildă, imunitatea penală a tuturor instituţiilor publice);

–numeroase instituţii au fost reglementate într-o manieră puţin compatibilă cu exigenţele principiului legalităţii şi, în principal, a previzibilităţii legii penale: reglementarea unor sisteme alternative de sancţionare a concursului de infracţiuni în absenţa oricăror criterii pe baza cărora instanţa ar urma să opteze pentru unul sau altul (art. 48), prevederea în mod alternativ a sistemului parificării, respectiv a sistemului diversificării pedepsei în cazul tentativei la anumite infracţiuni (art. 183) etc.;

–în alte cazuri, lipsa de previzibilitate provine din ambiguitatea reglementării. De exemplu, în cazul concursului ideal nu se poate şti dacă instanţa va stabili câte o pedeapsă pentru fiecare infracţiune şi apoi se va aplica cea mai gravă sau va fi judecată numai infracţiunea susceptibilă să atragă pedeapsa cea mai grea;

–reglementarea ierarhiei pedepselor principale în materia delictelor [art. 58 alin. (4)] nu îşi găseşte reflectare în conţinutul altor instituţii. Astfel, din enumerarea legală rezultă că amenda este o sancţiune mai severă decât munca în folosul comunităţii. Pe această bază şi prin aplicarea dispoziţiilor art. 35 alin. (2) se ajunge la concluzia că tentativa la o infracţiune sancţionată doar cu amendă va fi pedepsită cu munca în folosul comunităţii. Art. 69, însă, prevede că în caz de sustragere cu rea-credinţă de la plata amenzii se poate aplica munca în folosul comunităţii;

–unele dintre instituţiile nou-introduse suprapuse reglementării regimului sancţionator al minorilor, care a rămas clădită pe vechile principii, conduc la crearea unui regim sancţionator mai sever în cazul minorului decât al majorului (de exemplu, în cazul amânării aplicării pedepsei sau al suspendării executării pedepsei aplicate minorului, dacă se aplică şi obligaţia de a presta o muncă neremunerată);

–răspunderea penală a persoanei juridice a fost preluată din varianta iniţială a Codului penal francez din 1994, variantă ce nu s-a dovedit viabilă şi la care legiuitorul francez a renunţat parţial ulterior (de exemplu, sub aspectul clauzei speciale de răspundere a persoanei juridice);

–în privinţa părţii speciale, se remarcă introducerea în textul Codului a numeroase prevederi din legislaţia specială, demers pe deplin justificat, însă acestea au fost în cea mai mare parte luate ca atare, fără a fi supuse unei selecţii riguroase şi cu atât mai puţin unei ameliorări a reglementării. Aşa se face că paralelismele de reglementare existente actualmente între Cod şi legislaţia penală specială au fost uneori transferate în interiorul Codului. În acelaşi timp, unele texte din legislaţia specială aduse în Codul penal au fost între timp abrogate sau modificate;

–este de menţionat şi faptul că la elaborarea Legii nr. 301/2004 nu a existat nicio preocupare pentru transpunerea deciziilor-cadru adoptate la nivelul Uniunii europene, chiar dacă acestea vizau materii reglementate de Cod (falsificare de monedă, corupţie, trafic de persoane etc.).

B. În cadrul Comisiei pentru elaborarea Codului penal a fost realizată o analiză amănunţită atât a infracţiunilor din Codul penal în vigoare, cât şi din legile penale speciale, analiză care a condus la concluzia că este necesară o reaşezare în limite normale a tratamentului sancţionator pentru aceste fapte.

Reducerea pedepselor, care se preconizează, nu trebuie înţeleasă ca o slăbire a represiunii penale, ea fiind expresia unei viziuni moderne asupra rolului pedepsei în reintegrarea socială a persoanelor care au comis infracţiuni. Practica ultimului deceniu a demonstrat că nu mărirea exagerată a limitelor de pedeapsă este soluţia eficientă pentru combaterea criminalităţii. Astfel, deşi pedeapsa pentru furtul calificat este în legea în vigoare închisoarea de la 3 la 15 ani, această sancţiune legală - nemaiîntâlnită în niciun alt sistem de drept din Uniunea Europeană - nu a dus la o scădere semnificativă a numărului acestor fapte. De altfel, în perioada anilor 2004, 2005 şi 2006, aproximativ 80% dintre pedepsele aflate în curs de executare prin privare de libertate pentru furt şi furt calificat erau de cel mult 5 ani închisoare, ceea ce indică faptul că instanţele de judecată nu au simţit nevoia să aplice sancţiuni spre limita superioară maximă prevăzută de lege (12 ani în cazul furtului simplu, respectiv 15 ani, 18 ani şi 20 de ani în cazul furtului calificat). Pe de altă parte, intervalul extrem de larg dintre limita minimă şi cea maximă a pedepsei (de la 1 la 12 ani, de la 3 la 15 ani, de la 4 la 18 ani) a dus în practică la soluţii mult diferite în ceea ce priveşte pedepsele concret aplicate pentru fapte asemănătoare ori la pedepse mari pentru infracţiuni cu o periculozitate scăzută, fapt care nu asigură caracterul previzibil al actului de justiţie. Soluţia de dorit nu este deci o majorare dusă la absurd a limitelor de pedeapsă, care nu face altceva decât să nesocotească ierarhia valorilor sociale într-o societate democratică (de exemplu, furtul unui autoturism ce valorează mai mult de 200.000 lei este sancţionat de legea astăzi în vigoare la fel ca omorul). Într-un stat de drept, întinderea şi intensitatea represiunii penale trebuie să rămână în limite determinate, în primul rând, prin raportare la importanţa valorii sociale lezate pentru cei care înfrâng pentru prima oară legea penală, urmând să crească progresiv pentru cei care comit mai multe infracţiuni înainte de a fi definitiv condamnaţi şi cu atât mai mult pentru cei aflaţi în stare de recidivă. De aceea, limitele de pedeapsă prevăzute în partea specială trebuie corelate cu dispoziţiile părţii generale, care vor permite o agravare proporţională a regimului sancţionator prevăzut pentru pluralitatea de infracţiuni.

C. Cercetările ştiinţifice şi documentarea realizate în cadrul comisiei au pus în evidenţă un alt imperativ al noilor reglementări din partea specială, şi anume simplificarea pe cât posibil a textelor de incriminare, evitarea suprapunerilor între diferitele incriminări şi evitarea suprapunerilor cu textele părţii generale. Astfel, în cazul în care o circumstanţă este prevăzută în partea generală ca şi circumstanţă agravantă generală, ea nu mai trebuie reluată în conţinutul incriminărilor din partea specială, urmând a se aplică textul general.

D. Pentru asigurarea unităţii în reglementarea infracţiunilor este necesară includerea în conţinutul proiectului Codului penal a unor infracţiuni prevăzute în prezent în legi penale speciale şi care au o mai mare frecvenţă în practica judiciară (infracţiuni la regimul circulaţiei rutiere, infracţiuni informatice, infracţiuni de corupţie etc.).

Astfel, în proiectul Codului penal trebuie introduse toate acele fapte incriminate în legi speciale, care merită în mod real o sancţiune penală, iar în aceste cazuri textul incriminator trebuie conceput astfel încât să se integreze organic în structura proiectului.

Analiza legislaţiei penale speciale a evidenţiat necesitatea modificării sau, după caz, a abrogării acelor infracţiuni din legile speciale care fie nu sunt în acord cu noua reglementare, fie nu întrunesc exigenţele cerute unor norme de incriminare, fie dublează incriminările din Cod.

Totodată, pentru asigurarea unităţii sistemului infracţiunilor este necesară dezincriminarea unor fapte prevăzute în legile penale speciale care, prin atingerea adusă valorilor sociale ocrotite, ar trebui să atragă răspunderea contravenţională, şi nu răspunderea penală a făptuitorilor.

III. Componenţa Comisiei pentru elaborarea proiectului Codului penal

Comisia pentru elaborarea proiectului Codului penal, constituită la Ministerul Justiţiei, potrivit dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, este următoarea:

1.procuror Katalin-Barbara Kibedi, consilier al ministrului justiţiei, preşedinte al Comisiei;

2.profesor univ. dr. Valerian Cioclei, Facultatea de Drept, Universitatea din Bucureşti;

3.profesor univ. dr. Ilie Pascu, Facultatea de Drept şi Ştiinţe Administrative, Universitatea "Andrei Şaguna" din Constanţa;

4.conf. univ. dr. Florin Streteanu, Facultatea de Drept, Universitatea "Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca;

5.judecător Gabriel Ionescu, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;

6.judecător Ana Cristina Lăbuş, membru al Consiliului Superior al Magistraturii;

7.judecător Andreea Stoica, Curtea de Apel Bucureşti;

8.judecător Mihail Udroiu, Tribunalul Bucureşti, detaşat la Ministerul Justiţiei;

9.consilier Elena Cismaru, şef sector - Sectorul de legislaţie penală şi contravenţională, Consiliul Legislativ;

10.avocat Marian Nazat.

IV. Obiectivele noii reglementări şi impactul social al acesteia

Obiectivele urmărite de prezentul proiect al Codului penal sunt următoarele:

1.crearea unui cadru legislativ coerent în materie penală, cu evitarea suprapunerilor inutile de norme în vigoare existente în actualul Cod penal şi în legile speciale;

2.simplificarea reglementărilor de drept substanţial, menită să faciliteze aplicarea lor unitară şi cu celeritate în activitatea organelor judiciare;

3.asigurarea satisfacerii exigenţelor decurgând din principiile fundamentale ale dreptului penal consacrate de Constituţie şi de pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte;

4.transpunerea în cadrul legislativ penal naţional a reglementărilor adoptate la nivelul Uniunii Europene;

5.armonizarea dreptului penal material român cu sistemele celorlalte state membre ale Uniunii Europene, ca o premisă a cooperării judiciare în materie penală bazată pe recunoaştere şi încredere reciprocă.

Prin atingerea acestor obiective se va realiza racordarea legislaţiei penale naţionale la exigenţele contemporane ale principiilor fundamentale ale dreptului penal.

În plan social, simplificarea reglementărilor de drept substanţial, coroborată cu modificările preconizate în proiectul Codului de procedură penală, ar trebui să conducă la asigurarea previzibilităţii legii penale, precum şi la creşterea încrederii generale în actul de justiţie penală.

V. Conţinutul proiectului Codului penal şi principalele coordonate ale reglementării

Proiectul Codului penal va cuprinde, urmându-se structura consacrată, două părţi: partea generală şi partea specială.

Partea generală reuneşte regulile aplicabile ansamblului infracţiunilor reglementate de legislaţia penală, indiferent de natura acestora, delimitând cadrul general de aplicare a legii penale, definind infracţiunea, stabilind trăsăturile sale generale şi elementele constitutive, reglementând totodată condiţiile generale de tragere la răspundere penală, sancţiunile şi modul lor de aplicare.

Partea specială va cuprinde principalele infracţiuni, grupate în funcţie de valorile sociale a căror ocrotire se realizează prin incriminare. Vor fi avute în vedere, spre a fi incluse în partea specială a Codului, categoriile de infracţiuni cu care practica judiciară se confruntă în mod frecvent, cele prin care se aduce atingere unor valori sociale fundamentale pentru o societate democratică, dar şi faptele a căror incriminare este impusă de dezvoltarea societăţii contemporane.

În realizarea obiectivelor noii reglementări se conturează, în principal, următoarele coordonate ale acesteia:

A. Partea generală

a)În elaborarea proiectului se vor avea în vedere, pe de o parte, valorificarea tradiţiei legislaţiei penale române, iar pe de altă parte, racordarea la curentele de reglementare actuale ale unor sisteme juridice de referinţă în dreptul penal european. Aceste două deziderate pot fi atinse prin preluarea unor noi reglementări pe filieră italo-germană, aşa cum s-a procedat şi în cazul Codului penal din 1936. b) În privinţa aplicării în timp a legii penale se impune o reconsiderare a principiilor care guvernează această materie în vederea asigurării deplinei compatibilităţi a reglementării penale cu dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

În egală măsură trebuie restabilit un echilibru între aplicarea pedepsei mai blânde după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi principiul autorităţii de lucru judecat a hotărârii definitive.

c)În privinţa aplicării în spaţiu a legii penale este necesară o regândire a limitelor de incidenţă a legii penale române şi restrângerea acestora la ceea ce este necesar şi rezonabil.

d)Sub aspectul reglementării instituţiei infracţiunii, mai multe aspecte vor sta în atenţia comisiei. În primul rând, dacă se decide păstrarea unei definiţii a infracţiunii în Codul penal, se impune o regândire a acesteia. Este astfel necesar să se renunţe la concepţia materială asupra infracţiunii, specifică statelor din sfera de influenţă sovietică, şi implicit la pericolul social ca trăsătură generală a infracţiunii. Situaţiile care astăzi sunt soluţionate pe baza art. 18^1 din Codul penal vor trebui să îşi găsească rezolvarea pe baza principiului oportunităţii urmăririi penale.

În acelaşi timp, fiecare trăsătură din definiţia infracţiunii va trebui să îşi găsească un corespondent în materia cauzelor care exclud infracţiunea (cauze justificative, cauze care înlătură imputabilitatea).

Tot în contextul instituţiei infracţiunii se impune reglementarea infracţiunii comisive prin omisiune, recunoscută ca atare de doctrina şi practica judiciară română, în absenţa unui text de lege care să o consacre. Asimilarea inacţiunii cu acţiunea în absenţa unui text de lege constituie o analogie în defavoarea inculpatului, prohibită în dreptul penal.

e)În materia pluralităţii de infracţiuni se impune atât o simplificare a reglementării, de exemplu prin reducerea numărului de forme de recidivă prevăzute de lege şi, mai ales, prin stabilirea unui tratament sancţionator mai uşor de aplicat.

f)În materia participaţiei se impune consacrarea unei reglementări legale a coautoratului, unanim recunoscut de doctrina şi practica judiciară. În acelaşi timp, va trebui făcută o opţiune între păstrarea reglementării actuale a participaţiei improprii şi introducerea instituţiei autorului mediat, recunoscută de majoritatea sistemelor penale europene.

g)În privinţa sistemului pedepselor, principala preocupare va fi aceea de a crea un mecanism care, prin flexibilitate şi diversitate, să permită alegerea şi aplicarea celor mai adecvate măsuri, pentru a putea asigura în acest fel atât o constrângere proporţională în raport cu gravitatea infracţiunii săvârşite şi cu periculozitatea infractorului, cât şi o modalitate eficientă de recuperare socială a infractorului.

De exemplu, pedeapsa amenzii trebuie să primească o nouă reglementare, dar şi o sferă de aplicare semnificativ lărgită faţă de Codul penal în vigoare, prin creşterea numărului infracţiunilor pentru care aceasta poate fi aplicată ca pedeapsă unică, dar mai cu seamă ca pedeapsă alternativă la pedeapsa închisorii.

În acelaşi timp, calcularea amenzii se va face prin sistemul zilelor-amendă, care, prin mecanismul de determinare a cuantumului, asigură o mai bună individualizare a pedepsei concret aplicate atât sub aspectul proporţionalităţii, exprimat în numărul zilelor-amendă, cât şi al eficienţei, prin determinarea valorii unei zile-amendă ţinându-se seama de situaţia patrimonială a condamnatului. Acest sistem foloseşte două elemente esenţiale pentru determinarea cuantumului amenzii, şi anume: numărul zilelor-amendă, care exprimă gravitatea infracţiunii săvârşite şi periculozitatea infractorului, considerent pentru care numărul acestora se stabileşte pe baza criteriilor generale de individualizare a pedepsei, şi valoarea unei zile-amendă, care reprezintă suma de bani corespunzătoare unei zile-amendă, ce se determină ţinându-se seama de situaţia materială a condamnatului şi de obligaţiile legale ale acestuia faţă de persoanele aflate în grija sa. Odată stabilit, numărul zilelor-amendă se înmulţeşte cu valoarea unei zile-amendă, iar rezultatul obţinut reprezintă suma pe care condamnatul va fi obligat să o plătească cu titlul de amendă.

În privinţa pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi, se impune o regândire a reglementării, astfel încât să se ajungă la o diversificare a conţinutului acesteia, dar şi la o extindere a sferei faptelor pentru care se poate dispune, lăsând judecătorului posibilităţi mai largi de individualizare. Nu în ultimul rând, se impune a fi reevaluat raportul dintre pedepsele complementare şi măsurile de siguranţă, inclusiv prin transferarea în prima categorie a unor sancţiuni aplicabile astăzi ca măsuri de siguranţă ce depind de existenţa unei pedepse principale.

h)Cu privire la individualizarea judiciară a pedepsei, necesitatea evitării aplicării unor pedepse mult diferite sub aspectul speciei sau duratei pentru fapte similare impune o mai bună articulare a elementelor de individualizare a pedepsei, evitând recurgerea la criterii foarte generale.

În acelaşi timp, se impune a fi revăzute efectele circumstanţelor pentru a se realiza pe cât posibil o simetrie a atenuării, respectiv agravării în cazul reţinerii lor.

i)Sub aspectul modalităţilor de individualizare a executării pedepsei, noul Cod va trebui, aşa cum a făcut şi Legea nr. 301/2004, să diversifice cadrul reglementărilor în materie, prin introducerea unor modalităţi alternative la executarea pedepsei în regim de detenţie (renunţarea la pedeapsă, amânarea pronunţării pedepsei, suspendarea executării etc.). Totodată, se impune ca pe durata termenelor de încercare a diferitelor modalităţi de executare a pedepsei neprivative de libertate să se reglementeze o intervenţie activă a serviciului de probaţiune, în vederea supravegherii eficiente a persoanei condamnate şi a prevenirii comiterii de către aceasta a unor noi infracţiuni.

În acelaşi timp, în cazul liberării condiţionate, modul de reglementare a condiţiilor de acordare trebuie să evidenţieze mai clar rolul şi raţiunile acesteia. Practica judiciară din ultimul deceniu a transformat liberarea condiţionată - este adevărat şi din cauza majorării drastice a limitelor de pedeapsă - într-un drept al condamnatului de a fi liberat după executarea fracţiei de pedeapsă prevăzută de lege. De asemenea, s-a observat că în ceea ce priveşte condiţia existenţei dovezilor temeinice de îndreptare, aceasta a fost socotită ca fiind îndeplinită atât timp cât condamnatul nu a fost sancţionat disciplinar pentru abateri comise în perioada încarcerării.

Liberarea condiţionată nu reprezintă un drept recunoscut condamnatului de a nu executa pedeapsa până la termen, ci un instrument juridic prin care instanţa de judecată constată că nu mai este necesară continuarea executării pedepsei în regim de detenţie până la împlinirea integrală a duratei stabilite cu ocazia condamnării, întrucât condamnatul, prin conduita avută pe toată durata executării, dovedeşte că a făcut progrese constante în vederea reintegrării sociale, iar liberarea sa anticipată nu prezintă niciun pericol pentru colectivitate. Pornind de la aceste considerente vor fi reglementate şi condiţiile în raport cu care este evaluată conduita condamnatului pentru acordarea liberării condiţionate.

În plus, pe durata termenului de supraveghere, condamnatul trebuie să fie obligat la respectarea anumitor măsuri de supraveghere ori la îndeplinirea anumitor activităţi utile procesului de reintegrare.

j)În reglementarea răspunderii penale a minorilor se impune reformarea completă a sistemului existent în prezent.

În primul rând, în acord cu tendinţa generală în plan european, este necesară reducerea limitei de vârstă de la care este posibilă angajarea răspunderii penale a minorului, până la 13 sau chiar până la 12 ani. În prezent, limita de vârstă de la care minorul răspunde penal este de 10 ani în Franţa, în Marea Britanie şi în Elveţia, de 12 ani în Grecia şi în Olanda, iar în Spania vârsta este stabilită în prezent la 14 ani, dar un proiect de lege aflat în curs de dezbatere parlamentară prevede coborârea acestei vârste la 12 ani. Dincolo de convergenţa cu această tendinţă, modificarea se impune în considerarea a cel puţin două elemente:

1.creşterea continuă în ultimii ani a numărului faptelor penale săvârşite de minori cu vârsta sub 14 ani, aceştia ajungând nu de puţine ori să comită fapte foarte grave sau să fie atraşi în activitatea grupurilor de criminalitate organizată tocmai în considerarea imposibilităţii tragerii lor la răspundere penală;

2.datele statistice privind expertizele efectuate cu privire la existenţa discernământului în cazul minorilor cu vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani arată că în peste 90% dintre cazuri s-a stabilit existenţa acestui discernământ, ceea ce înseamnă că, de regulă, discernământul există anterior vârstei de 14 ani. Acest lucru este firesc, progresul tehnologic şi mediul social contemporan favorizând o maturizare mai rapidă a adolescenţilor în raport cu perioada de acum 4 decenii.

O a doua modificare importantă trebuie să o constituie renunţarea la dualitatea de sancţiuni consacrată astăzi de Codul penal - pedepse şi măsuri educative. Acest sistem nu a făcut decât să creeze probleme în practica judiciară, ierarhizarea legală instituită de art. 100 din Codul penal trebuind să fie adeseori ignorată. De aceea, se impun renunţarea completă la pedepse în cazul minorului infractor şi instituirea unui sistem sancţionator bazat doar pe măsuri educative, incluzând, bineînţeles, şi măsuri educative privative de libertate.

Regula o va constitui aplicarea în cazul minorilor a măsurilor educative neprivative de libertate, măsurile privative de libertate constituind excepţia şi fiind rezervate ipotezelor de infracţiuni grave sau de minori care au comis multiple infracţiuni.

Regimul prevăzut pentru executarea acestor măsuri va fi astfel conceput încât să ofere largi posibilităţi de individualizare, permiţând adaptarea sa în funcţie de conduita fiecărui minor pe durata executării.

k)În ceea ce priveşte răspunderea penală a persoanei juridice va fi menţinut în linii generale regimul instituit prin modificările aduse Codului penal în vigoare prin prevederile Legii nr. 278/2006, cu câteva corective, cum ar fi: restrângerea imunităţii instituţiilor publice, o mai bună individualizare legală a pedepsei amenzii, introducerea unor noi pedepse complementare prevăzute de unele decizii-cadru adoptate la nivelul Uniunii Europene ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 278/2006 etc.

l)Referitor la cauzele care înlătură răspunderea penală, se impune renunţarea la reglementarea paralelă a lipsei şi retragerii plângerii prealabile, respectiv la împăcarea părţilor, fiind necesar a se opta pentru una dintre ele. Soluţia cea mai potrivită ar fi renunţarea la împăcarea părţilor şi consacrarea retragerii plângerii prealabile, cu efecte în personam.

B. Partea specială

În ceea ce priveşte partea specială, sub aspectul sistematizării, se impune renunţarea la structura codurilor penale anterioare în favoarea reglementării mai întâi a infracţiunilor care aduc atingere persoanei şi drepturilor acesteia şi abia după aceea a infracţiunilor care aduc atingere atributelor statului sau altor valori sociale fundamentale. Această structură se regăseşte în majoritatea codurilor europene recente (Austria, Spania, Franţa, Portugalia) şi reflectă concepţia actuală privind locul individului şi al drepturilor şi libertăţilor acestuia în ierarhia valorilor care se bucură de protecţie, inclusiv prin mijloace penale.

În acelaşi timp, prin proiect se va realiza o reaşezare în limite normale a tratamentului sancţionator pentru faptele incriminate în partea specială, astfel încât să se dea expresie viziunii contemporane asupra rolului pedepsei în reintegrarea socială a persoanelor care au comis infracţiuni.

Principalele trăsături ale părţii speciale a proiectului Codului penal vor fi:

a)În cazul infracţiunilor contra vieţii persoanei, se impune o simplificare a reglementării omorului prin renunţarea la reglementarea a două variante agravate distincte (omorul calificat şi omorul deosebit de grav) şi reţinerea ca elemente circumstanţiale de calificare doar a acelor împrejurări care conferă faptei o periculozitate ce excedează în mod vădit posibilităţilor de individualizare pe baza limitelor de pedeapsă ale variantei-tip sau de bază.

De asemenea, şi în cazul infracţiunii de ucidere din culpă se impune o simplificare a reglementării prin reducerea numărului variantelor agravate.

b)Pentru instituirea unei reglementări coerente în privinţa infracţiunilor de violenţă domestică, această împrejurare urmează a fi valorificată ca un element circumstanţial de agravare în cazul tuturor infracţiunilor contra integrităţii corporale şi sănătăţii.

c)Materia infracţiunilor împotriva libertăţii şi integrităţii sexuale urmează a fi complet revizuită, pe baza unei noi concepţii, în acord cu soluţiile diferitelor coduri europene în materie, privind relaţiile dintre infracţiunile înscrise în această categorie.

În primul rând, violul va fi reglementat pornindu-se de la ideea de act de penetrare, astfel încât în conţinutul acestei infracţiuni se va include raportul sexual - în înţelesul pe care această sintagmă l-a cunoscut în mod tradiţional în dreptul nostru, acela de conjuncţie a organului sexual masculin cu cel feminin - actul sexual oral şi, respectiv, actul sexual anal, indiferent dacă în aceste ultime cazuri este vorba de un act heterosexual sau homosexual. De asemenea, se includ în conţinutul infracţiunii de viol şi actele de penetrare vaginală sau anală, realizate în alte modalităţi.

În privinţa altor acte de natură sexuală decât cele care intră în conţinutul infracţiunii de viol, cu alte cuvinte acte care nu presupun penetrare sau act sexual oral, săvârşite sub imperiul constrângerii ori al stărilor asimilate acesteia, va fi creată o incriminare distinctă, aceea de agresiune sexuală.

d)În materia infracţiunilor ce aduc atingere domiciliului, vieţii private şi corespondenţei, pe lângă incriminările tradiţionale vor fi introduse câteva infracţiuni noi, menite să acopere un vid de reglementare şi să ofere un răspuns la noile modalităţi de lezare sau periclitare a valorilor sociale care formează obiectul protecţiei penale în cuprinsul acestui capitol.

Astfel, va fi incriminată ca faptă distinctă violarea sediului profesional, dat fiind că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, şi sediul persoanei juridice sau sediul profesional al persoanei fizice beneficiază de protecţia conferită de art. 8 din Convenţie. O altă incriminare nouă va privi violarea confidenţialităţii datelor cu caracter personal, textul urmărind să asigure protecţia acestor date, a căror manipulare sau divulgare poate, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, aduce atingere dreptului la viaţă privată, ocrotit de art. 8 din Convenţie.

e)În materia infracţiunilor contra patrimoniului se vor urmări în primul rând o reconsiderare a limitelor legale de pedeapsă, în vederea readucerii acestora în limite normale, dar şi o simplificare a reglementării prin renunţarea la numeroase variante agravate.

În acelaşi timp, cadrul reglementării urmează a fi completat cu incriminări noi, cum este cazul abuzului de încredere prin fraudarea creditorilor, al înşelăciunii privind asigurările, deturnării licitaţiilor publice sau exploatării patrimoniale a unei persoane vulnerabile.

f)Reglementarea infracţiunilor contra înfăptuirii justiţiei va cunoaşte modificări importante, justificate şi solicitate de noile realităţi sociale, şi are ca obiectiv asigurarea legalităţii, independenţei, imparţialităţii şi fermităţii în procesul de înfăptuire a actului de justiţie, prin sancţionarea penală a faptelor de natură să influenţeze grav, să ignore ori să submineze autoritatea justiţiei.

Pornindu-se de la aceste raţiuni, au fost identificate şi vor fi incriminate o serie de fapte evidenţiate şi în practica judiciară, care pot afecta semnificativ activitatea de înfăptuire a justiţiei, precum: obstrucţionarea justiţiei, influenţarea declaraţiilor, presiuni asupra justiţiei, compromiterea intereselor justiţiei, sfidarea instanţei, asistenţa şi reprezentarea neloială sau neexecutarea sancţiunilor penale. În acest capitol urmează a fi introduse şi infracţiunea de tăinuire, respectiv aceea de spălare de bani, într-o redactare îmbunătăţită faţă de cea a textului în vigoare.

g)Cadrul infracţiunilor de corupţie urmează a fi revizuit nu doar prin preluarea în textul Codului a incriminărilor cuprinse în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, dar şi prin reformularea unor texte.

h)Capitolul referitor la infracţiunile de fals urmează a fi revizuit prin introducerea unor noi incriminări, ţinându-se seama de noile modalităţi de comitere a acestor infracţiuni (falsul informatic, falsificarea de mijloace de plată electronice etc.), dar şi prin reconsiderarea incriminărilor deja existente, mai ales în privinţa infracţiunilor de fals în înscrisuri.

i)Faptele împotriva capacităţii de apărare vor cunoaşte o nouă reglementare, ţinându-se cont de prevederile art. 55 şi art. 73 alin. (3) lit. f) din Constituţia României, republicată, de cele ale Legii nr. 395/2005 privind suspendarea pe timp de pace a serviciului militar obligatoriu şi trecerea la serviciul militar pe bază de voluntariat, cât şi de propunerile Ministerului Apărării.

j)Proiectul va reglementa într-o formă complet revizuită, într-un titlu distinct, infracţiunile de genocid, infracţiunile contra umanităţii şi infracţiunile de război. Conform art. 17 din Statutul Curţii Penale Internaţionale (CPI), jurisdicţia Curţii este una complementară faţă de cea a instanţelor naţionale ale statelor ce au ratificat Statutul. În consecinţă, ca urmare a ratificării Statutului de către România prin Legea nr. 111/2002, este necesară alinierea legislaţiei penale române la standardele Statutului CPI, în scopul facilitării exercitării propriei competenţe, obiectiv ce va fi atins prin noua reglementare.

C. Dispoziţii tranzitorii şi finale

Dispoziţiile tranzitorii şi finale vor cuprinde norme privind implicaţiile noii reglementări asupra legislaţiei penale actuale, urmând a fi prevăzute în mod expres modificările, completările sau, după caz, abrogările necesare.

Totodată, va fi prevăzută data intrării în vigoare a Codului penal. În stabilirea acestei date se vor urmări atât corelarea cu data intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală, cât şi asigurarea intervalului de timp necesar pentru asigurarea cunoaşterii noilor dispoziţii de către destinatarii acestora. În finalul proiectului va fi inserată menţiunea privind transpunerea normelor comunitare, potrivit dispoziţiilor art. 43 din Legea nr. 24/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

VI. Activităţile planificate pentru desfăşurarea discuţiilor publice

Proiectul Codului penal va fi supus dezbaterilor publice organizate cu societatea civilă, cu presa, cu asociaţii profesionale, cu judecători şi procurori de la instanţele din teritoriu, cu reprezentanţi ai Uniunii Naţionale a Barourilor din România, ai Baroului Bucureşti, ai Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România, precum şi ai Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti din România.

VII. Concordanţa cu legislaţia comunitară

În vederea îndeplinirii obligaţiilor decurgând din Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană, proiectul va transpune deciziile-cadru adoptate până în prezent de Consiliul Uniunii Europene care au incidenţă în materia dreptului penal substanţial. Este vorba, în principal, despre:

–Decizia-cadru 2000/383/JAI a Consiliului din 29 mai 2000 privind consolidarea, prin sancţiuni penale şi de altă natură, a protecţiei împotriva falsificării, cu ocazia introducerii monedei euro, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene seria L nr. 140 din 14 iunie 2000;

–Decizia-cadru 2002/629/JAI a Consiliului din 19 iulie 2002 privind combaterea traficului de persoane, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene seria L nr. 203 din 1 august 2002;

–Decizia-cadru 2004/68/JAI a Consiliului din 22 decembrie 2003 privind combaterea exploatării sexuale a copiilor şi a pornografiei infantile, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 13 din 20 ianuarie 2004;

–Decizia-cadru 2003/568/JAI a Consiliului din 22 iulie 2003 privind combaterea corupţiei în sectorul privat, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 192 din 31 iulie 2003;

–Decizia-cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor şi a bunurilor având legătură cu infracţiunea, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 68 din 15 martie 2005;

–Decizia-cadru 2005/222/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind atacurile împotriva sistemelor informatice, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 69 din 16 martie 2005;

–Decizia-cadru 2002/475/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind combaterea terorismului, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene seria L nr. 164 din 22 iunie 2002.