Decizia nr. 770 din 29 noiembrie 2018

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.

1.Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 304 alin. (1) din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Andrei Valentin Sfîrăială în Dosarul nr. 40.984/299/2015 al Tribunalului București - Secția a IV-a civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.223D/2017.2. La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. Acesta arată că instanța de contencios constituțional s-a mai pronunțat asupra prevederilor legale criticate.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4.Prin Încheierea din 14 martie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 40.984/299/2015, Tribunalul București - Secția a IV-a civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 304 alin. (1) din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Andrei Valentin Sfîrăială, într-o cauză având ca obiect soluționarea unei plângeri formulate împotriva unei încheieri de carte funciară.

5.În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia arată, în esență, că prevederile legale sunt neconstituționale, întrucât termenul de decădere reglementat de dispozițiile legale criticate este termenul la care se discută probatoriul cauzei, respectiv termenul la care partea adversă înțelege să se folosească de înscrisul invocat. Or, atât timp cât falsificarea unui înscris reprezintă o infracțiune și impietează negativ asupra soluționării procesului în situația în care se dovedește că este fals, se încalcă principiul rolului activ al judecătorului de a cerceta chestiunea, ceea ce echivalează cu prescrierea faptei sau cu o cauză de nepedepsire. În aceste condiții, se încalcă dreptul la un proces echitabil.

6.Tribunalul București - Secția a IV-a civilă apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Instanța arată că accesul liber la justiție al părților presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiția se înfăptuiește și este competența exclusivă a legiuitorului să instituie regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești.

7.Instanța a mai reținut că principiul accesului liber la justiție trebuie interpretat și prin prisma art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale cu privire la care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul de acces la un tribunal nu este un drept absolut, existând posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept (Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunțată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, paragrafele 37 și 38), iar accesul liber la justiție implică, prin natura sa, o reglementare din partea statului și poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanța dreptului. Astfel, a mai arătat instanța, instituirea unui termen imperativ pentru formularea declarației de înscriere în fals intră în marja de apreciere a statului, fiind, totodată, și o garanție a dreptului la apărare.

8.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

9.Guvernul arată că prevederile legale criticate sunt constituționale. Se arată că legiuitorul trasează părților un interval procesual înăuntrul căruia declarația prevăzută de art. 304 alin. (1) din Codul de procedură civilă poate fi formulată, care începe cu depunerea întâmpinării și este epuizat la primul termen după ce înscrisul a fost încuviințat ca probă în dosar, termenul fiind privit ca peremptoriu, astfel că depășirea limitei sale este sancționată cu decăderea, potrivit art. 185 alin. (1) din Codul de procedură civilă. Se menționează că, în doctrină, s-a mai precizat că decăderea părții pentru depășirea termenului procedural nu echivalează cu imposibilitatea de a mai pune în discuție falsul, însă, nu în procesul civil, ci printr-o sesizare directă a organelor de cercetare penală.

10.Se mai arată că instanța de contencios constituțional, prin Decizia nr. 754 din 12 mai 2009 și Decizia nr. 1.081 din 16 septembrie 2010, a constatat constituționalitatea soluției legislative corespondente din Codul de procedură civilă din 1865 cuprinsă în art. 180 alin. 1.

11.Avocatul Poporului arată că prevederile legale criticate sunt constituționale. Se arată că termenul legal fiind unul imperativ, nerespectarea acestuia atrage, în mod firesc, sancțiunea decăderii, potrivit art. 185 alin. (1) din Codul de procedură civilă. Instituirea unui termen în cadrul procedurii de verificare a înscrisurilor desfășurate în fața instanței de judecată este firească, întrucât aceasta poate fi folosită în cazul înscrisurilor autentice, care fac dovada până la declararea falsului, precum și în cazul înscrisurilor sub semnătură privată.

12.Procedura falsului reglementată de prevederile art. 304-308 din Codul de procedură civilă aduce, în realitate, o notă de normalitate, dacă se are în vedere că întreaga construcție juridică, dar și hotărârea judecătorească pronunțată de instanță se bazează și pe înscrisurile propuse de părți ca probe, care ulterior pot fi încuviințate și administrate de judecător. Continuarea procesului având la bază un înscris a cărui veridicitate este incertă poate conduce la pronunțarea unor hotărâri judecătorești cu efecte negative asupra stabilității raporturilor juridice existente între părți, iar inserarea unui termen este de natură tocmai să preîntâmpine asemenea situații.

13.Totodată, se amintește că principiul accesului liber la justiție semnifică faptul că orice persoană poate sesiza instanțele judecătorești în cazul în care consideră că drepturile, libertățile sau interesele sale legitime au fost încălcate, iar nu faptul că acest acces nu poate fi supus niciunei condiționări. Mai mult, principiul menționat presupune posibilitatea neîngrădită a tuturor celor interesați de a utiliza aceste proceduri în formele și în modalitățile instituite de lege, nicio lege neputând exclude de la exercițiul drepturilor procesuale astfel instituite vreo categorie sau vreun grup social.

14.Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

15.Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

16.Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 304 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care au următorul cuprins: „(1) Dacă cel mai târziu la primul termen după prezentarea unui înscris folosit în proces una dintre părți declară că acesta este fals prin falsificarea scrierii sau semnăturii, ea este obligată să arate motivele pe care se sprijină.“17. În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, dispozițiile legale criticate încalcă dispozițiile constituționale cuprinse în art. 1 privind statul român, art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului și în art. 21 privind accesul liber la justiție.

18.Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că instanța de contencios constituțional s-a mai pronunțat asupra aceleiași soluții legislative, prin raportare la critici similare, constatând constituționalitatea acesteia.

19.Astfel, prin Decizia nr. 754 din 12 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 460 din 3 iulie 2009, Curtea a statuat că dispozițiile art. 180 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, care conținea aceeași soluție legislativă ca cea criticată în dosarul de față nu încalcă dreptul părților de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor, libertăților și intereselor lor legitime și de a beneficia de un proces echitabil.

20.Distinct de cele de mai sus, Curtea mai reține că în jurisprudența sa a statuat că accesul liber la justiție nu este un drept absolut, putând fi limitat prin anumite condiții de formă și de fond impuse de legiuitor, prin raportare la dispozițiile art. 21 din Constituție. Aceste condiționări nu pot fi acceptate dacă afectează dreptul fundamental în chiar substanța sa. Prin urmare, limitările aduse dreptului fundamental sunt admisibile doar în măsura în care vizează un scop legitim și există un raport de proporționalitate între mijloacele folosite de legiuitor și scopul urmărit de acesta (a se vedea, în acest sens, Decizia Curții Constituționale nr. 176 din 24 martie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 356 din 27 aprilie 2005). În consecință, Curtea constată că stabilirea unor condiționări pentru introducerea acțiunilor în justiție nu constituie, în sine, o încălcare a accesului liber la justiție, el presupunând accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, fiind de competența exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, soluție ce rezultă din dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție (a se vedea, în acest sens, Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994).

21.În același sens este, de altfel, și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în care s-a statuat că o caracteristică a principiului liberului acces la justiție este aceea că nu este un drept absolut (Hotărârea din 28 mai 1985, pronunțată în Cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit, paragraful 57). Astfel, acest drept, care cere prin însăși natura sa o reglementare din partea statului, poate fi subiectul unor limitări, atât timp cât nu este atinsă însăși substanța sa (a se vedea Decizia Curții Constituționale nr. 478 din 18 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 609 din 12 august 2015, paragrafele 15 și 16).

22.De, altfel, în jurisprudența sa, Curtea a statuat că în materie procedural civilă, sancțiunile sunt definite, în doctrină, drept măsuri cu caracter de constrângere menite să garanteze respectarea normelor juridice care prescriu formele și condițiile după care trebuie să se desfășoare activitatea judiciară în pricinile civile. Ele îndeplinesc o dublă funcție: de a-i preveni pe participanții la procesul civil să respecte disciplina procesuală și de a-i sancționa pe cei care o încalcă. Acestea pot fi nulitatea, decăderea, perimarea, suspendarea cauzei, amenzile judiciare, prescripția dreptului de a cere executarea silită, despăgubirile pentru partea prejudiciată sau în materie civilă nulitatea, reducțiunea, inopozabilitatea, prescripția extinctivă, uzucapiunea etc. (a se vedea Decizia nr. 377 din 31 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 586 din 21 iulie 2017, paragraful 76).

23.De asemenea, Curtea constată că textele legale criticate reprezintă expresia voinței legiuitorului de a asigura celeritatea desfășurării procesului în vederea asigurării soluționării cauzelor într-un termen rezonabil.

24.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Andrei Valentin Sfîrăială în Dosarul nr. 40.984/299/2015 al Tribunalului București - Secția a IV-a civilă și constată că prevederile art. 304 alin. (1) din Codul de procedură civilă sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului București - Secția a IV-a civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 29 noiembrie 2018.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Fabian Niculae