Decizie nr. 94 din 27 ianuarie 2011

Ion Predescu - preşedinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14, art. 15, art. 16, art. 91^1-91^3, art. 228 şi art. 262 din Codul de procedură penală, a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, a dispoziţiilor Legii nr. 503/2002 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie şi ale Legii nr. 54/2006 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, precum şi a dispoziţiilor art. 446 alin. (2) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, excepţie ridicată de Valentin Nicolae, Veronica Ionita, Mariana Stoian şi Dumitru Oproescu în Dosarul nr. 8.311/105/2008 al Tribunalului Prahova - Secţia penală.

La apelul nominal se prezintă personal autorul excepţiei Dumitru Oproescu şi asistat de domnul avocat Mircea Popescu, din cadrul Baroului Bucureşti, şi se constată lipsa celorlalte părţi, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

La dosar, autorii excepţiei Veronica Ionita şi Valentin Nicolae au depus câte o cerere prin care solicită acordarea unui nou termen de judecată, deoarece Veronica Ionita este plecată din ţară, iar Valentin Nicolae doreşte să-şi angajeze un avocat.

Reprezentantul autorului excepţiei Dumitru Oproescu nu se opune cererilor formulate.

Reprezentantul Ministerului Public se opune acordării unui nou termen de judecată.

Curtea, având în vedere cererile formulate, în temeiul dispoziţiilor art. 156 alin. 1 din Codul de procedură civilă coroborate cu cele ale art. 14 din Legea nr. 47/1992, dispune respingerea acestora, deoarece, pe de o parte, potrivit art. 20 alin. (2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, prezenţa părţilor în faţa Curţii nu este obligatorie şi, pe de altă parte, Curtea constată că excepţia invocată de cei 2 autori mai sus menţionaţi a fost redactată de apărătorii aleşi, ambii cu drept de a pleda în faţa tuturor instanţelor de judecată. În plus, de la data pronunţării încheierii de sesizare a Curţii Constituţionale, respectiv 22 septembrie 2010, şi până în prezent s-a scurs un interval de timp suficient pentru întreprinderea demersurilor necesare pregătirii apărării.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului autorului excepţiei Dumitru Oproescu, care pune concluzii de admitere a acesteia, reiterând aspectele menţionate în notele scrise.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 22 septembrie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 8.311/105/2008, Tribunalul Prahova - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 14, art. 15, art. 16, art. 91^1-91^3, art. 228 şi art. 262 din Codul de procedură penală, a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, a dispoziţiilor Legii nr. 503/2002 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie şi ale Legii nr. 54/2006 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, precum şi a dispoziţiilor art. 446 alin. (2) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, excepţie ridicată de Valentin Nicolae, Veronica Ionita, Mariana Stoian şi Dumitru Oproescu în dosarul de mai sus având ca obiect soluţionarea unei cauze penale.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin următoarele:

1.Dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 contravin prevederilor constituţionale ale art. 73 alin. (3) lit. l), art. 74, art. 115 alin. (1), (4) şi (6), art. 108 şi art. 20, precum şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 7, art. 8, art. 9, art. 10 şi art. 11 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, deoarece Guvernul nu avea dreptul să adopte nici ordonanţe de urgenţă, nici ordonanţe simple într-un domeniu rezervat exclusiv legii organice. Împrejurarea aprobării ulterioare prin lege adoptată cu cvorumul prevăzut în cazul legilor organice nu este de natură a înlătura interdicţia constituţională şi nici de a valida demersul neconstituţional al Guvernului. Totodată, de vreme ce prin emiterea ordonanţei contestate a fost afectat regimul unei instituţii fundamentale a statului, cum este autoritatea judecătorească, este evident că actul a fost adoptat cu înfrângerea dispoziţiilor constituţionale ale art. 115 alin. (6).

2.a) Dispoziţiile Legii nr. 503/2002, adoptată sub regimul constituţional anterior revizuirii Legii fundamentale, contravine din perspectiva viciilor extrinseci dispoziţiilor art. 138 alin. (5) referitoare la obligaţia ca toate cheltuielile bugetare să fie însoţite de stabilirea sursei de finanţare, art. 79 alin. (1) referitoare la avizarea proiectelor de acte normative de către Consiliul Legislativ şi art. 114 alin. (4) referitoare la cazurile excepţionale în care Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă, toate din Constituţia nerevizuită, deoarece iniţiatorii legii nu au prevăzut mijloacele necesare acoperirii sporului de cheltuieli ocazionate de înfiinţarea fostului Parchet Naţional Anticorupţie şi totodată forma legii avizată de Consiliul Legislativ diferă esenţial de forma adoptată. De asemenea, prin Legea nr. 503/2002 a fost aprobată Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie (în varianta iniţială Parchetul Naţional Anticorupţie). Or, de vreme ce această ordonanţă nu a fost justificată de existenţa unei situaţii excepţionale, adică "a unui caz de abatere de la obişnuit la comun", pe cale de consecinţă şi legea de aprobare a acesteia este contrară Legii fundamentale, întrucât "viciul de neconstituţionalitate al unei ordonanţe sau ordonanţe de urgenţă emise de Guvern nu poate fi acoperit prin aprobarea de către Parlament a ordonanţei respective. În consecinţă, legea care aprobă o ordonanţă de urgenţă neconstituţională este ea însăşi neconstituţională".

b)Cât priveşte aspectele de neconstituţionalitate intrinseci ale Legii nr. 503/2002, autorii excepţiei susţin că sunt afectate dispoziţiile art. 131 şi art. 132 din Legea fundamentală, revizuită, prin aceea că s-a creat un organism paralel instituţiei constituţionale a Ministerului Public.

3.a) Dispoziţiile Legii nr. 54/2006 contravin în planul neconstituţionalităţii extrinseci prevederilor constituţionale ale art. 138 alin. (5) referitoare la obligaţia de a stabili sursa de finanţare pentru toate cheltuielile bugetare, ale art. 79 alin. (1) referitoare la avizarea actelor normative de către Consiliul Legislativ şi ale art. 115 alin. (4) şi (6) referitoare la interdicţia adoptării ordonanţelor de urgenţă atunci când sunt afectate instituţii ale statului, deoarece iniţiatorii legii nu au prevăzut mijloacele necesare acoperirii sporului de cheltuieli ocazionate de înfiinţarea Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi totodată forma legii avizată de Consiliul Legislativ diferă esenţial de forma adoptată. De asemenea, de vreme ce Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 a fost emisă cu încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 115 alin. (4) şi (6), atunci şi Legea nr. 54/2006 de aprobare a acesteia a preluat viciile preexistente, devenind neconstituţională.

b)Cât priveşte aspectele de neconstituţionalitate intrinseci ale Legii nr. 54/2006, autorii excepţiei susţin că aceasta contravine prevederilor constituţionale ale art. 131 şi art. 132, deoarece s-a creat un organism paralel instituţiei constituţionale a Ministerului Public.

4.Dispoziţiile art. 14, art. 15 şi art. 16 din Codul de procedură penală contravin prevederilor constituţionale ale art. 137 alin. (2) referitoare la leu ca monedă naţională, deoarece în cauza dedusă judecăţii raportarea prejudiciului cauzat s-a făcut la moneda euro, care nu este recunoscută de Legea fundamentală ca monedă naţională.

5.Dispoziţiile art. 262 din Codul de procedură penală contravin prevederilor constituţionale ale art. 24 referitoare la Dreptul la apărare, deoarece, în condiţiile emiterii unui rechizitoriu prin care s-a pus în mişcare acţiunea penală deopotrivă cu trimiterea în judecată, prerogativele acestui drept au fost garantate numai pentru calitatea de învinuit, nu şi pentru cea de inculpat.

6.Dispoziţiile art. 446 alin. (2) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal contravin, potrivit autorilor excepţiei, prevederilor constituţionale ale art. 11, art. 15, art. 20, art. 21, art. 124, precum şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel, începând cu data de 1 septembrie 2009, Legea nr. 15/1968 a fost abrogată tacit prin Legea nr. 301/2004. Aceasta din urmă a fost abrogată prin art. 446 alin. (2) din Legea nr. 286/2009 începând cu data de 29 iulie 2009 - data rezultată din interpretarea art. 446 alin. (1) şi (2). Prin urmare, prevederile contestate sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează că au introdus în realitatea normativă Codul penal din anul 1968, abrogat tacit prin art. 512 din Legea nr. 301/2004.

7.Cât priveşte dispoziţiile art. 91^1-91^3 şi art. 228 din Codul de procedură penală, autorii excepţiei susţin că acestea contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 20, art. 21 alin. (3), art. 53 şi art. 148, cu referire la art. 6 paragraful 1, art. 7, art. 8, art. 14 şi art. 18 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 8 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. I-10, art. II-66, art. II-75, art. II-76, art. II-80, art. II-102, art. II-105, art. II-107 alin. 2, art. II-109 şi art. II-130 din Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa, art. K.1 din Tratatul de la Maastricht din 7 februarie 1992, astfel cum a fost modificat prin art. 1 pct. 11 din Tratatul de la Amsterdam din 2 octombrie 1997, şi art. 2 din Tratatul de la Lisabona din 13 decembrie 2007 prin care a fost introdus art. 2c lit. j), precum şi art. 20 din Tratatul de aderare din 25 aprilie 2005, anexa VI, pct. 1, în măsura în care statuează asupra posibilităţii efectuării de acte de natură a ilustra existenţa acuzaţiei penale, respectiv acte procesuale supuse exclusivităţii procesului penal - faza urmăririi penale, anterior momentului începerii procesului penal, şi, mai mult, chiar înainte de săvârşirea unei infracţiuni cum, de altfel, s-a întâmplat în cauza de faţă.

Tribunalul Prahova - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 446 alin. (2) din Legea nr. 286/2009 este inadmisibilă, deoarece priveşte un articol dintr-o lege care nu a intrat în vigoare, iar excepţia de neconstituţionalitate a celorlalte dispoziţii este neîntemeiată, sens în care face trimitere la jurisprudenţa în materie a Curţii. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 11 aprilie 2002, dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 899 din 7 octombrie 2005, dispoziţiile Legii nr. 54/2006 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 226 din 13 martie 2006, precum şi dispoziţiile Legii nr. 503/2002 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 523 din 18 iulie 2002.

De asemenea, obiect al excepţiei îl constituie şi dispoziţiile art. 14, art. 15 şi art. 16 cu denumirea marginală - Obiectul şi exercitarea acţiunii civile, Constituirea ca parte civilă şi Partea responsabilă civilmente, art. 91^1-91^3 cu denumirea marginală - Condiţiile şi cazurile de interceptare şi înregistrare a convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare, Organele care efectuează interceptarea şi înregistrarea şi Certificarea înregistrărilor, art. 228 cu denumirea marginală Începerea urmăririi penale şi art. 262 cu denumirea marginală Rezolvarea cauzelor, toate din Codul de procedură penală.

În sfârşit, obiect al excepţiei îl constituie şi prevederile art. 446 alin. (2) cu denumirea marginală Intrarea în vigoare din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009.

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prin dispoziţiile legale criticate sunt încălcate prevederile constituţionale ale art. 11, art. 15, art. 20, art. 21, art. 24, art. 53, art. 73 alin. (3) lit. l), art. 74, art. 79 alin. (1), art. 108, art. 115 alin. (1), (4) şi (6), art. 124, art. 131, art. 132, art. 137 alin. (2), art. 138 alin. (5), art. 148, precum şi ale art. 6, art. 7, art. 8, art. 14 şi art. 18 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 7, art. 8, art. 9, art. 10 şi art. 11 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. I-10, art. II-66, art. II-75, art. II-76, art. II-80, art. II-102, art. II-105, art. II-107 alin. 2, art. II-109 şi art. II-130 din Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa, art. K.1 din Tratatul de la Maastricht din 7 februarie 1992 astfel cum a fost modificat prin art. 1 pct. 11 din Tratatul de la Amsterdam din 2 octombrie 1997 şi art. 2 din Tratatul de la Lisabona din 13 decembrie 2007 prin care a fost introdus art. 2 c lit. j), precum şi art. 20 din Tratatul de aderare din 25 aprilie 2005, anexa VII, pct. 1, în măsura în care statuează asupra posibilităţii efectuării de acte de natură a ilustra existenţa acuzaţiei penale, precum şi dispoziţiile din Constituţia nerevizuită prevăzute de art. 79 alin. (1), art. 114 alin. (4) şi art. 137 alin. (4).

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată următoarele:

1.Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 446 alin. (2) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, Curtea constată că acest act normativ a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009 şi, potrivit art. 446 alin. (1), noul cod penal va urma să între în vigoare la data care va fi stabilită în legea pentru punerea în aplicare a acestuia, cu excepţia dispoziţiilor alin. (2) şi (3), care au intrat în vigoare la 4 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I. Prin dispoziţiile legale criticate s-a abrogat Legea nr. 301/2004 - Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 575 din 29 iunie 2004, cu modificările ulterioare, care, la rândul său, a abrogat tacit Codul penal din anul 1968.

Autorii excepţiei solicită Curţii să se pronunţe asupra unei interpretări a textului contestat în sensul că dispoziţiile Codului penal din anul 1968 au fost şi rămân abrogate, iar în lipsa altora noi, incriminarea şi angajarea răspunderii penale nu mai pot opera. O asemenea argumentare depăşeşte limitele competenţei Curţii Constituţionale, întrucât, în conformitate cu art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992, republicată, asigură controlul constituţionalităţii legilor care încalcă dispoziţiile sau principiile Constituţiei şi nicidecum nu se pronunţă asupra modului de interpretare şi aplicare a textelor contestate ori asupra incidenţei acestora într-o cauză ori alta. De altfel, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţie, numai Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, alături de celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege sunt abilitate să înfăptuiască actul de justiţie.

Pe cale de consecinţă, Curtea urmează a respinge ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate referitoare la dispoziţiile art. 446 alin. (2) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal.

2.Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14, art. 15 şi art. 16 din Codul de procedură penală, Curtea constată că autorii acesteia susţin înfrângerea prevederilor constituţionale ale art. 137 alin. (2) referitoare la leu ca monedă naţională, deoarece în cauza dedusă judecăţii raportarea prejudiciului cauzat s-a făcut la moneda euro, care nu este recunoscută de Legea fundamentală ca monedă naţională. Or, din examinarea prevederilor contestate referitoare la Obiectul şi exercitarea acţiunii civile, Constituirea ca parte civilă şi Partea responsabilă civilmente nu rezultă că acestea ar institui obligativitatea pentru instanţele de judecată de a calcula întinderea unui prejudiciu material în moneda euro. Aşa fiind, modalitatea de aplicare şi interpretare a unor dispoziţii legale nu constituie un atribut al instanţei de contencios constituţional, ci intră în sfera de competenţă a instanţelor de drept comun, aşa cum sunt ele definite de art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală. Prin urmare, chiar reală de ar fi, o aplicare a legii în vădită contradicţie cu Constituţia nu poate fi cenzurată de Curtea Constituţională, care, potrivit art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992, republicată, asigură controlul constituţionalităţii legilor care încalcă dispoziţiile sau principiile Constituţiei. Aşa fiind, Curtea constată că şi această excepţie urmează să fie respinsă ca inadmisibilă.

3.Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 262 din Codul de procedură penală, Curtea constată că asupra acestora s-a mai pronunţat din perspectiva unor critici similare. Astfel, cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 646 din 29 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 60 din 23 ianuarie 2006, instanţa de contencios constituţional a statuat că "nu se poate susţine că acestea aduc atingere dreptului la apărare, întrucât [...] partea interesată [...] are posibilitatea, în cazul emiterii rechizitoriului, de a arăta judecătorului în ce constă nelegalitatea comisă, cât şi, în cazul dispunerii unei soluţii de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, pe aceea de a formula, potrivit art. 278 şi 278^1 din Codul de procedură penală, plângere contra actelor procurorului la procurorul ierarhic superior ori la instanţa de judecată, după caz".

Pe cale de consecinţă, deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să justifice schimbarea acestei jurisprudenţe, Curtea apreciază că soluţia şi considerentele deciziei mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.

4.Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91^1-91^3 din Codul de procedură penală şi a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate au mai fost supuse controlului său, din perspectiva unor critici similare. Astfel, cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 316 din 23 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 18 mai 2010, şi Deciziei nr. 1.706 din 17 decembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 19 ianuarie 2010, Curtea Constituţională a respins ca nefondată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, statuând că este neîntemeiată critica privind încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 132, deoarece Direcţia Naţională Anticorupţie a fost concepută ca structură cu personalitate juridică în cadrul Ministerului Public, prin reorganizarea Parchetului Naţional Anticorupţie. Astfel, potrivit art. 131 alin. (2) din Legea fundamentală, "Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, în condiţiile legii", condiţii care au stat şi la fundamentarea organizării şi funcţionării Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Faptul că în art. 1 alin. (3^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 s-a prevăzut că procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie conduce Direcţia Naţională Anticorupţie prin intermediul procurorului şef al acestei direcţii nu justifică susţinerea că textul de lege este neconstituţional. Dimpotrivă, având în vedere şi prevederile art. 132 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora procurorii îşi desfăşoară activitatea pe baza principiilor legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic, se poate constata că dispoziţiile legale criticate nu constituie altceva decât o reflectare a principiilor constituţionale menţionate şi o subliniere a naturii juridice a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, aceea de magistratură specială instituită pentru combaterea infracţiunilor de corupţie.

Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele deciziilor mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.

Referitor la critica fundamentată pe încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 115 alin. (4) şi (6) din Constituţie, Curtea a constatat prin Decizia nr. 297 din 23 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 18 mai 2010, că actuala Direcţie Naţională Anticorupţie a fost înfiinţată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 11 aprilie 2002, şi care a fost aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 503/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 523 din 18 iulie 2002. La acea dată era în vigoare Constituţia din anul 1991, care nu condiţiona emiterea unei ordonanţe de urgenţă de îndeplinirea exigenţelor prevăzute în prezent în alin. (4) şi (6) din art. 115, iar Guvernul a adoptat, în temeiul art. 114 alin. (4) din Legea fundamentală, nerevizuită, actul de înfiinţare a instituţiei în cauză.

Totodată, prin Decizia nr. 235 din 5 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 462 din 31 mai 2005, s-a statuat că modificările şi completările aduse prin ordonanţele de urgenţă şi legile de aprobare a acestora referitoare la actuala Direcţie Naţională Anticorupţie au păstrat statutul special al acesteia faţă de celelalte parchete din structura Ministerului Public, "fiind organizat ca parchet specializat în combaterea infracţiunilor de corupţie, structură autonomă cu personalitate juridică în cadrul Ministerului Public. Activitatea acestui parchet se desfăşoară sub autoritatea ministrului justiţiei, iar conducerea sa este exercitată de către un procuror general coordonat de procurorul general al Parchetului de pe lângă fosta Curte Supremă de Justiţie".

Or, ţinând seama de "Decizia Curţii Constituţionale nr. 235/2005, prin care s-au declarat neconstituţionale prevederile prin care Parchetul Naţional Anticorupţie era competent cu investigarea infracţiunilor comise de către deputaţi şi senatori, segmentându-se astfel major investigarea corupţiei la nivel înalt şi influenţându-se negativ eficienţa activităţii de luptă împotriva acestui fenomen, cu implicaţii majore asupra procesului de integrare a României în Uniunea Europeană, datorită neadaptării la cerinţele europene referitoare la justiţie şi combaterea corupţiei" şi "având în vedere cerinţa restrângerii competenţei organismului specializat în combaterea corupţiei la cazurile de mare corupţie definite prin calitatea făptuitorului şi prin valoarea prejudiciilor, precum şi a eficientizării acestuia", Guvernul a emis Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005, contestată în prezenta cauză. Prin urmare, având în vedere raţiunea edictării actului normativ aşa cum a fost arătată în preambulul său, Curtea constată că nu sunt încălcate dispoziţiile constituţionale ale art. 115 alin. (4) din Constituţie, legiuitorul delegat fiind pe deplin legitimat în acest sens.

Referitor la afectarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 115 alin. (6), Curtea constatată că, potrivit acestora, ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică. Cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 1.189 din 6 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 25 noiembrie 2008, Curtea Constituţională a statuat că "din interpretarea textului constituţional se poate deduce că interdicţia adoptării de ordonanţe de urgenţă este totală şi necondiţionată atunci când menţionează că «nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale» şi că «nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică». În celelalte domenii prevăzute de text, ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate dacă «afectează», dacă au consecinţe negative, dar, în schimb, pot fi adoptate dacă, prin reglementările pe care le conţin, au consecinţe pozitive în domeniile în care intervin". Prin urmare, a afecta presupune "a suprima", "a aduce atingere", "a prejudicia", "a vătăma", "a leza", "a antrena consecinţe negative".

Astfel, referitor la interdicţia Guvernului de a adopta o ordonanţă de urgenţă în domeniul instituţiilor fundamentale ale statului, în speţă, Ministerul Public, Curtea constată că, în prezenta cauză, fondul reglementării constituit de dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 nu afectează, în sensul arătat mai sus, instituţia Ministerului Public, transformarea Parchetului Naţional Anticorupţie în Direcţia Naţională Anticorupţie fiind un imperativ desprins, pe de o parte, din raţiuni de conformitate cu Legea fundamentală şi impuse la rândul lor de Decizia Curţii Constituţionale nr. 235 din 5 mai 2005, definitivă şi general obligatorie, şi, pe de altă parte, din necesitatea îmbunătăţirii activităţii acestei structuri specializate.

Întrucât prin natura şi finalitatea reglementării criticate nu s-au evidenţiat aspecte negative menite a perturba organizarea şi funcţionarea Ministerului Public, Curtea urmează a respinge o astfel de critică.

Cât priveşte dispoziţiile din Codul de procedură penală referitoare la interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare, Curtea constată că au mai fost supuse controlului său prin raportare la critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 1.556 din 17 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 18 decembrie 2009, a respins ca nefondată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91^1, art. 91^2 alin. 2 şi art. 91^5 din Codul de procedură penală. Cu acel prilej a statuat că interceptările şi înregistrările audio sau video prevăd suficiente garanţii, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizaţiei, a condiţiilor şi a modalităţilor de efectuare a înregistrărilor, a instituirii unor limite cu privire la durata măsurii, a consemnării şi certificării autenticităţii convorbirilor înregistrate, a redării integrale a acestora, a definirii persoanelor care sunt supuse interceptării, iar eventuala nerespectare a acestor reglementări nu constituie o problemă de constituţionalitate, ci una de aplicare, ceea ce însă excedează competenţei Curţii Constituţionale, întrucât, potrivit alin. (3) al art. 2 din Legea nr. 47/1992, "Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată [...]".

De asemenea, Curtea a mai statuat că "nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 28 şi 53, deoarece înseşi textele invocate oferă legiuitorului libertatea unei astfel de reglementări, secretul corespondenţei nefiind un drept absolut, ci susceptibil de anumite restrângeri, justificate la rândul lor de necesitatea instrucţiei penale. Astfel, societăţile democratice sunt ameninţate de un fenomen infracţional din ce în ce mai complex, motiv pentru care statele trebuie să fie capabile de a combate în mod eficace asemenea ameninţări şi de a supraveghea elementele subversive ce acţionează pe teritoriul lor. Aşa fiind, asemenea dispoziţii legislative devin necesare într-o societate democratică, în vederea asigurării securităţii naţionale, apărării ordinii publice ori prevenirii săvârşirii de infracţiuni".

Totodată, Curtea a arătat că anumite aspecte invocate într-o cauză ori alta referitoare la modul de aplicare a dispoziţiilor legale criticate nu constituie o problemă de constituţionalitate, sens în care a reţinut că "nu se poate admite însă ideea înfrângerii prezumţiei de constituţionalitate ca urmare a aplicării unor dispoziţii legale în contradicţie cu legea ori cu principiile fundamentale".

În plus, însăşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a validat prevederile legale contestate prin Hotărârea din 26 aprilie 2007, pronunţată în Cauza Dumitru Popescu împotriva României. Astfel, după ce a reţinut existenţa unei încălcări a art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, motivat de împrejurarea că la data comiterii faptelor legislaţia în materie era alta, a afirmat că în noul cadru legislativ (prin modificările aduse de Legea nr. 281/2003 şi Legea nr. 356/2006) există numeroase garanţii în materie de interceptare şi de transcriere a comunicaţiilor, de arhivare a datelor pertinente şi de distrugere a celor nepertinente. Aşa fiind, dispoziţiile legale criticate oferă protecţie împotriva amestecului arbitrar în exercitarea dreptului la viaţă privată al persoanei, legea folosind termeni cu un înţeles univoc.

Curtea a mai arătat că aspectele legate de modul de interpretare şi aplicare a prevederilor art. 91^1-91^6 din Codul de procedură penală excedează competenţei sale, instanţele de judecată de drept comun fiind singurele în drept să hotărască asupra incidenţei textelor contestate într-un anumit moment procesual.

Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele deciziilor mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă, inclusiv cu privire la criticile referitoare la dispoziţiile art. 228 alineatul ultim din Codul de procedură penală, la dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 şi la dispoziţiile Legii nr. 503/2002 şi ale Legii nr. 54/2006.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi numai în ce priveşte dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1.Respinge ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14, art. 15, art. 16 şi art. 262 din Codul de procedură penală şi art. 446 alin. (2) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, excepţie ridicată de Valentin Nicolae, Veronica Ionita, Mariana Stoian şi Dumitru Oproescu în Dosarul nr. 8.311/105/2008 al Tribunalului Prahova - Secţia penală.

2.Respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91^1-91^3 şi art. 228 din Codul de procedură penală, a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, a dispoziţiilor Legii nr. 503/2002 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie şi a dispoziţiilor Legii nr. 54/2006 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, excepţie ridicată de aceiaşi autori în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 27 ianuarie 2011.

PREŞEDINTE,

ION PREDESCU

Magistrat-asistent,

Afrodita Laura Tutunaru