Decizie nr. 501 din 30 iunie 2016

Valer Dorneanu - preşedinte

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Augustin Zegrean - judecător

Mihaela Ionescu - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 428 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Alexandru Marian Iancu în Dosarul nr. 3.695/2/2015 (2.219/2015) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.907D/2015.

2.La apelul nominal, lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că, la dosar, a fost comunicată de către Penitenciarul Rahova o adresă prin care autorul excepţiei declară că nu doreşte să fie prezent în faţa instanţei de contencios constituţional pentru a susţine excepţia invocată.

3.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 428 alin. (1) din Codul de procedură penală, în redactarea cu care a fost sesizată Curtea, respectiv forma anterioară intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, întrucât niciunul dintre cazurile de contestaţie în anulare, prevăzute expres şi limitativ în art. 426 din Codul de procedură penală, nu ar fi devenit incident ca urmare a motivării hotărârii de către instanţa de judecată, acestea existând independent de modul în care ar fi fost motivată hotărârea, întrucât nu decurgeau din aceasta. De altfel, precizează că norma procesual penală criticată a fost modificată, în sensul celor susţinute de autorul excepţiei, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4.Prin Încheierea din 27 noiembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 3.695/2/2015 (2.219/2015), Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 428 alin. (1) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Alexandru Marian Iancu în procedura de examinare a admisibilităţii în principiu a cererii de contestaţie în anulare. În speţă, au fost invocate motivele de contestaţie în anulare reglementate în art. 426 lit. a), c), e) şi i) din Codul de procedură penală.

5.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul arată că, potrivit art. 428 alin. (1) din Codul de procedură penală, contestaţia în anulare, pentru motivele prevăzute la art. 426 din Codul de procedură penală, poate fi introdusă în 10 zile de la data când persoana împotriva căreia se face executarea a luat cunoştinţă de hotărârea a cărei anulare se cere. Susţine că momentul în care contestatorul a luat cunoştinţă de hotărârea a cărei anulare se cere poate fi cel al pronunţării hotărârii, respectiv al comunicării minutei întocmite potrivit art. 400 din Codul de procedură penală, ori data punerii în executare a mandatului de executare conform dispozitivului hotărârii. În aceste condiţii, susţine autorul excepţiei că, în lipsa motivării hotărârii împotriva căreia a fost formulată contestaţie în anulare, unele dintre cazurile de contestaţie în anulare nu pot fi cunoscute şi, pe cale de consecinţă, persoana interesată nu poate exercita, în mod efectiv, calea de atac ori, dacă contestaţia în anulare a fost formulată pentru un motiv pe care nu îl poate dovedi, aceasta va fi respinsă, ca inadmisibilă, de către instanţa de judecată.

6.Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, de vreme ce, prin argumentele invocate, autorul excepţiei tinde la legalizarea unei interpretări a dispoziţiilor legale criticate, respectiv cu privire la posibilitatea suplimentării motivelor contestaţiei în anulare, fără a fi considerate ca fiind tardive, pe tot parcursul judecării contestaţiei în anulare, cât şi cu privire la stabilirea - pe o altă cale decât cea legislativă - a momentului de la care începe să curgă termenul pentru formularea contestaţiei în anulare, aspecte ce nu intră în competenţa Curţii Constituţionale.

7.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

8.Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, arată că prin exercitarea căii de atac a contestaţiei în anulare pot fi remediate anumite erori procedurale (legate de citarea părţilor, contradictorialitatea dezbaterilor, continuitatea completului, compunerea instanţei, participarea procurorului, a inculpatului şi a apărătorului inculpatului, atunci când acestea sunt obligatorii, potrivit legii, publicitatea şedinţei de judecată, audierea obligatorie a inculpatului prezent), ori de soluţionare a fondului cauzei (nerespectarea principiului ne bis in idem, omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra unei cauze de încetare a procesului penal), iar preocuparea legiuitorului de a limita cazurile de contestaţie în anulare şi de a reglementa condiţii stricte pentru exercitarea acesteia se explică prin caracterul extraordinar al căii de atac, prin faptul că ea vizează hotărâri judecătoreşti definitive, care - în lipsa unor critici de nelegalitate suficient de importante - trebuie să se bucure de autoritate de lucru judecat. Subliniază că, fiind o cale de atac de retractare, ce urmăreşte remedierea unor erori procedurale, iar nu a unor erori de judecată, de interpretare şi aplicare a legii - care se pot cenzura numai de către instanţele de control judiciar - în dovedirea motivelor (cazurilor) de contestaţie în anulare nu pot fi folosite decât probele deja administrate (aflate la dosarul cauzei ce a fost soluţionat definitiv). Invocă dispoziţiile constituţionale ale art. 129 potrivit cărora "împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii", în virtutea acestor prevederi constituţionale legiuitorul fiind pe deplin competent să instituie un termen procedural pentru formularea contestaţiei în anulare şi să stabilească momentul de la care curge acesta. De asemenea, apreciază că dispoziţiile criticate au natura juridică a unor norme de procedură, stabilirea lor intrând în competenţa exclusivă a legiuitorului, în temeiul art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală. Apreciază că nu se poate vorbi despre caracterul discriminatoriu al prevederilor art. 428 alin. (1) din Codul de procedură penală câtă vreme acestea se aplică în aceeaşi măsură tuturor persoanelor care se află în ipoteza normei. În ceea ce priveşte determinarea sensului sintagmei "a luat cunoştinţă de hotărâre", respectiv identificarea momentului de la care începe să curgă termenul de formulare a contestaţiei în anulare, într-o anumită cauză, apreciază că acestea constituie chestiuni de interpretare şi aplicare a legii, de competenţa instanţelor de judecată.

9.Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 428 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale. Din examinarea normelor procesual penale criticate, prin raportare la prevederile constituţionale invocate, constată că acestea nu cuprind reglementări de natură să afecteze drepturile fundamentale indicate, din perspectiva argumentelor autorului excepţiei. Apreciază că stabilirea unui termen de 10 zile care curge de la data comunicării minutei, în vederea exercitării căii de atac, este menită să răspundă exigenţelor privitoare la celeritatea procesului penal.

10.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

11.Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

12.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 428 alin. (1) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: "Contestaţia în anulare pentru motivele prevăzute la art. 426 poate fi introdusă în 10 zile de la data când persoana împotriva căreia se face executarea a luat cunoştinţă de hotărârea a cărei anulare se cere." Ulterior sesizării Curţii, art. 428 alin. (1) din Codul de procedură penală a fost modificat prin art. II pct. 110 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016. Având în vedere însă că, ulterior sesizării Curţii Constituţionale, dar anterior modificării normei penale criticate, în cauză, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, s-a pronunţat prin Decizia nr. 1.771/A/18 decembrie 2015 cu privire la admisibilitatea în principiu a cererii de contestaţie în anulare, respingând-o ca inadmisibilă, Curtea reţine ca producând efecte norma de procedură prevăzută de textul art. 428 alin. (1) din Codul de procedură penală în redactarea cu care a fost sesizată instanţa de contencios constituţional, astfel încât Curtea se va pronunţa asupra dispoziţiilor art. 428 alin. (1) din Codul de procedură penală în forma anterioară intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016.

13.Autorul excepţiei susţine că prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 16 privind egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, art. 21 referitor la accesul liber la justiţie, art. 24 privind dreptul la apărare, art. 53 - "Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi" şi art. 124 privind înfăptuirea justiţiei.

14.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată în cazurile strict şi limitativ prevăzute de lege, fiind un remediu procesual prin care se pot repara erori de neînlăturat pe alte căi procesuale. Contestaţia în anulare este o cale de atac de retractare pentru vicii, nulităţi privind actele de procedură, aşadar motivul contestaţiei în anulare nu îl poate constitui o nulitate care ar privi fondul cauzei (vitio sau errores in iudicando). Fiind o cale de atac de retractare, contestaţia în anulare se adresează instanţei care a pronunţat hotărârea definitivă, pentru a provoca un autocontrol judecătoresc. Instanţa care a pronunţat hotărârea cu încălcarea legii, ca urmare a admiterii contestaţiei, anulează hotărârea în scopul înlăturării erorilor de procedură în legătură cu exercitarea drepturilor procesuale ale părţilor ori a celor referitoare la instanţa de judecată.

15.Curtea observă că, potrivit normelor procesual penale criticate, contestaţia în anulare pentru motivele prevăzute la art. 426 din Codul de procedură penală poate fi introdusă în 10 zile de la data când persoana împotriva căreia se face executarea a luat cunoştinţă de hotărârea a cărei anulare se cere, alin. (2) al art. 428 din Codul de procedură penală stabilind că "contestaţia în anulare pentru cazul prevăzut la art. 426 lit. b) poate fi introdusă oricând." În aceste condiţii, Curtea constată că doar contestaţia în anulare formulată pentru motivele reglementate în art. 426 lit. a) şi c)-i) din Codul de procedură penală este necesar a fi introdusă de persoana împotriva căreia se face executarea în 10 zile de la data când a luat cunoştinţă de hotărârea a cărei anulare se cere. De asemenea, Curtea constată că aplicabilitatea normelor procesual penale ale art. 428 alin. (1) este dublu condiţionată, pe de o parte, de introducerea contestaţiei în anulare împotriva unei hotărâri penale definitive ce conţine dispoziţii care să fie puse în executare - executarea pedepsei, a unei măsuri de siguranţă, obligarea la plata despăgubirilor civile sau la plata cheltuielilor judiciare, iar, pe de altă parte, de exercitarea contestaţiei în anulare de către persoana împotriva căreia se face executarea - persoana condamnată, obligată la plata despăgubirilor civile sau a cheltuielilor judiciare.

16.Autorul excepţiei susţine că momentul în care contestatorul poate lua cunoştinţă de hotărârea a cărei anulare se cere poate fi cel al pronunţării hotărârii, respectiv al comunicării minutei întocmite potrivit art. 400 din Codul de procedură penală, ori data punerii în executare a mandatului de executare conform dispozitivului hotărârii. În aceste condiţii, apreciază autorul excepţiei că, în lipsa motivării hotărârii împotriva căreia a fost formulată contestaţia în anulare, unele dintre cazurile de contestaţie în anulare nu pot fi cunoscute şi, pe cale de consecinţă, persoana interesată nu poate exercita în mod efectiv calea de atac, ori, dacă contestaţia în anulare a fost formulată pentru un motiv pe care nu îl poate dovedi, aceasta va fi respinsă, ca inadmisibilă, de către instanţa de judecată.

17.Faţă de motivele formulate de autor, Curtea reţine că, potrivit doctrinei, de principiu, folosirea căilor de atac extraordinare nu este supusă unui termen, fiindcă în genere aceste căi presupun descoperiri făcute după rămânerea definitivă a hotărârii ce se atacă şi deci nu se poate prestabili momentul când se vor ivi. Contestaţia în anulare nefiind condiţionată de descoperiri ulterioare, ci de cazuri cunoscute contestatorului la data rămânerii definitive a hotărârii, acesta le poate invoca imediat după ce a aflat de existenţa hotărârii definitive. Curtea observă că doctrina precitată a fost dezvoltată cu privire la cazurile de contestaţie în anulare, reglementate în art. 386 lit. a)-c) şi e) din Codul de procedură penală din 1968, referitoare la erori procedurale legate de citarea părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs; la judecarea recursului sau rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs, fără ascultarea inculpatului prezent, ascultarea acestuia fiind obligatorie; la situaţia în care instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal din cele prevăzute în art. 10 lit. f)-i), cu privire la care existau probe în dosar. Faţă de motivele de contestaţie în anulare anterior menţionate, art. 388 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968 stabilea, ca termen de introducere a contestaţiei de către persoana împotriva căreia se face executarea, "cel mai târziu în 10 zile de la începerea executării", iar de către celelalte părţi, "în termen de 30 de zile de la data pronunţării hotărârii a cărei anulare se cere". Contestaţia pentru cazul prevăzut în art. 386 lit. d) din Codul de procedură penală anterior - când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă - putea fi introdusă oricând.

18.Totodată, Curtea observă că legiuitorul a completat motivele de contestaţie în anulare din noul Cod de procedură penală, adăugând motivelor anterior citate, cazurile de contestaţie în anulare referitoare la continuitatea completului [art. 426 lit. c)], compunerea instanţei [art. 426 lit. d) teza întâi], existenţa unui caz de incompatibilitate [art. 426 lit. d) teza a doua], participarea procurorului, a inculpatului şi a apărătorului inculpatului, atunci când acestea sunt obligatorii, potrivit legii [art. 426 lit. e) şi f)], publicitatea şedinţei de judecată [art. 426 lit. g)]. Curtea reţine că noile cazuri de contestaţie în anulare sunt şi cazuri de nulitate absolută, reglementate în art. 281 din Codul de procedură penală, dobândirea autorităţii de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti producând efecte şi asupra nulităţilor procesuale care nu au fost invocate, acestea nemaiavând semnificaţie juridică aplicativă, vătămarea prezumată de lege putând fi acoperită prin repunerea în discuţie a acestora în cadrul căilor extraordinare de atac. Curtea reţine, de asemenea, că, indiferent de motivul invocat, contestaţia în anulare poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor definitive prin care s-a soluţionat fondul cauzei. Contestaţia în anulare întemeiată pe motivele prevăzute la art. 426 lit. a) din Codul de procedură penală poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor penale care au rămas definitive la instanţa de apel, iar contestaţia în anulare întemeiată pe motivele prevăzute la lit. b)-i) ale art. 426 din Codul de procedură penală este admisibilă chiar dacă hotărârea penală a rămas definitivă la instanţa de fond. Termenul de formulare a contestaţiei în anulare pentru motivele prevăzute la art. 426 lit. a), c-i) din Codul de procedură penală este de "10 zile de la data când persoana împotriva căreia se face executarea a luat cunoştinţă de hotărârea a cărei anulare se cere".

19.Curtea reţine că persoana împotriva căreia se face executarea are posibilitatea de a lua cunoştinţă de hotărârea a cărei anulare se cere, aşadar de hotărârea instanţei de fond - rămasă definitivă prin neapelare - la data comunicării minutei, potrivit art. 407 din Codul de procedură penală, de decizia instanţei de apel, prin comunicarea acesteia, potrivit art. 424 alin. (5) din Codul de procedură penală, ori prin înmânarea unui exemplar al mandatului de executare a pedepsei închisorii, emis, potrivit art. 555 alin. (1) din Codul de procedură penală, de judecătorul delegat cu executarea în ziua rămânerii definitive a hotărârii la instanţa de fond sau, după caz, în ziua primirii extrasului prevăzut la art. 553 alin. (3) din cod - când hotărârea rămâne definitivă în faţa instanţei de apel sau în faţa instanţei ierarhic superioare, iar aceasta trimite instanţei de executare un extras din acea hotărâre, cu datele necesare punerii în executare, în ziua pronunţării hotărârii de către instanţa de apel sau, după caz, de către instanţa ierarhic superioară.

20.În aceste condiţii, Curtea reţine că, pentru motivele de contestaţie în anulare reglementate la lit. a), c)-i) ale art. 426 din Codul de procedură penală - exceptând cazul de la lit. b) al art. 426, când contestaţia în anulare poate fi introdusă oricând - legiuitorul a reglementat, în art. 428 alin. (1), un termen relativ scurt de introducere a cererii de contestaţie în anulare de către persoana împotriva căreia se face executarea, de 10 zile de la data luării la cunoştinţă de hotărârea a cărei anulare se cere. Termenul de 10 zile este un termen maxim, adică intervalul cel mai mare de timp în care poate fi declarată contestaţia în anulare, aşadar nimic nu s-ar opune ca cererea să fie depusă şi înainte de împlinirea termenului, oricând după momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, dar nu mai târziu de termenul-limită de 10 zile de la data luării la cunoştinţă de hotărârea a cărei anulare se cere.

21.Luând în considerare toate cele menţionate anterior, Curtea constată că dispoziţiile de lege criticate reprezintă o normă de procedură, a cărei stabilire, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, intră în competenţa exclusivă a legiuitorului.

22.Cât priveşte dispoziţiile art. 21 din Constituţie, referitor la accesul liber la justiţie, Curtea reţine că acest drept constituţional reprezintă fundamentul art. 129 din Constituţie potrivit căruia "Împotriva hotărârilor judecătoreşti părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii". Prin urmare, legiuitorul poate să reglementeze, în privinţa căilor de atac, termene, forma şi conţinutul, instanţa la care se depun, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate astfel cum prevede şi art. 126 alin. (2) din Constituţie potrivit căruia "Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege". De asemenea, în jurisprudenţa sa, instanţa de contencios constituţional a reţinut că accesul liber la justiţie nu vizează numai acţiunea introductivă la prima instanţă de judecată, ci şi sesizarea oricăror altor instanţe care, potrivit legii, au competenţa de a soluţiona fazele ulterioare ale procesului, deci inclusiv cu privire la exercitarea căilor de atac, deoarece apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime ale persoanelor presupune, în mod logic, şi posibilitatea acţionării împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate (Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.200 din 15 decembrie 2004).

23.Curtea a reţinut, de asemenea, că stabilirea unor condiţionări pentru introducerea acţiunilor în justiţie nu constituie, în sine, o încălcare a accesului liber la justiţie, el presupunând accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, fiind de competenţa exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, soluţie ce rezultă din dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie (în acest sens, Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Însă legiuitorul este ţinut să o facă orientându-se după principiul est modus in rebus, respectiv să fie preocupat ca exigenţele instituite să fie îndeajuns de rezonabile încât să nu pună sub semnul întrebării însăşi existenţa dreptului (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 39 din 29 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 217 din 12 martie 2004, Decizia nr. 40 din 29 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 229 din 16 martie 2004, Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014).

24.Având în vedere cele arătate, Curtea constată că accesul, formularea şi exercitarea căilor de atac, aşadar, în cauza de faţă, a contestaţiei în anulare, pentru motivele reglementate în art. 426 lit. a), c)-i) din Codul de procedură penală, reprezintă un aspect al accesului liber la justiţie, drept fundamental protejat de art. 21 din Constituţie, în condiţiile în care instituirea unei căi de atac, ca modalitate de acces la justiţie, implică în mod necesar şi asigurarea posibilităţii de a o utiliza pentru toţi cei care au un drept, un interes legitim, capacitate şi calitate procesuală.

25.Curtea constată că formularea, în mod condiţionat, a contestaţiei în anulare - cale extraordinară de atac, de retractare -, prin respectarea unui termen de introducere a acesteia, are ca finalitate buna administrare a justiţiei, ocrotirea, pe de o parte, a garanţiilor procesuale ale părţilor, iar, pe de altă parte, a autorităţii de lucru judecat a hotărârilor definitive, a securităţii raporturilor juridice stabilite prin hotărâri definitive. Curtea reţine că intenţia legiuitorului a fost aceea de a nu permite retractarea, pe calea contestaţiei în anulare, a unor hotărâri care sunt în puterea lucrului judecat doar în situaţiile excepţionale în care se remarcă erori de procedură care nu au putut fi înlăturate pe calea apelului şi doar în condiţiile reglementate expres în art. 426-432 din Codul de procedură penală. Aşadar, Curtea reţine că instituirea unui termen, pentru formularea contestaţiei în anulare, este in abstracto o măsură rezonabilă pentru impunerea unei rigori şi discipline procesuale, în vederea soluţionării într-un termen rezonabil a procesului penal şi o garanţie că această cale de atac nu va deveni o posibilitate a părţilor interesate de a înlătura, oricând, efectele pe care trebuie să le producă hotărârile judecătoreşti definitive.

26.Curtea constată însă că opţiunea legiuitorului, de a reglementa un termen pentru introducerea contestaţiei în anulare, când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă [art. 426 lit. i) din Codul de procedură penală], nu apare ca fiind rezonabilă din perspectiva relaţiei existente între interesul general şi cel individual, această condiţionare a formulării contestaţiei în anulare impunând în sarcina individului o condiţie excesivă pentru exercitarea căii de atac extraordinare.

27.Curtea reţine că acest din urmă caz de contestaţie în anulare corespunde celui reglementat în art. 386 lit. d) din Codul de procedură penală din 1968, când contestaţia în anulare putea fi introdusă oricând în situaţia în care împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă. Curtea reţine, totodată, că, potrivit art. 428 alin. (2) din actualul Cod de procedură penală, contestaţia în anulare pentru cazul prevăzut la art. 426 lit. b) - când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal - poate fi introdusă oricând. În ceea ce priveşte cazul reglementat la lit. i) a art. 426 din cod - când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă, legiuitorul a optat, la redactarea noului Cod de procedură penală, pentru alăturarea acestuia motivelor reglementate la lit. a), c)-h) ale art. 426 din cod şi stabilirea, în alin. (1) al art. 428, a termenului de introducere a contestaţiei în anulare de 10 zile de la data când persoana împotriva căreia se face executarea a luat cunoştinţă de hotărârea a cărei anulare se cere, aceasta în condiţiile în care, în noul Cod de procedură penală, unul dintre principiile legii procesual penale este principiul ne bis in idem.

28.Potrivit art. 6 din Codul de procedură penală, nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni atunci când faţă de acea persoană s-a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub altă încadrare juridică, acest principiu fiind reglementat şi în art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Cazul de contestaţie în anulare reglementat în art. 426 lit. i) din Codul de procedură penală presupune existenţa unei duble identităţi, respectiv o identitate de persoană - hotărârile penale definitive să fi fost pronunţate împotriva aceleiaşi persoane - şi o identitate de faptă (de obiect), în sensul că hotărârile au fost pronunţate pentru aceeaşi faptă.

29.În aceste condiţii, având în vedere importanţa principiului precitat, faptul că, în materie, contestaţia în anulare - întemeiată pe dispoziţiile lit. i) a art. 426 din Codul de procedură penală - este un remediu procesual prin care partea interesată poate obţine restabilirea legalităţii încălcate prin nesocotirea principiului ne bis in idem, Curtea constată că reglementarea unui termen în interiorul căruia persoana împotriva căreia se face executarea poate introduce contestaţia în anulare aduce atingere dispoziţiilor constituţionale privind liberul acces la justiţie.

30.Curtea reaminteşte că persoana împotriva căreia se face executarea poate lua cunoştinţă de ultima hotărâre penală definitivă (pronunţată pentru aceeaşi faptă) prin înmânarea mandatului de executare a pedepsei închisorii. Or, faţă de cuprinsul mandatului de executare, astfel cum este stabilit în art. 555 din Codul de procedură penală (denumirea instanţei de executare, data emiterii, datele privitoare la persoana condamnatului, numărul şi data hotărârii care se execută şi denumirea instanţei care a pronunţat-o, pedeapsa pronunţată şi textul de lege aplicat, pedeapsa accesorie aplicată, timpul reţinerii şi arestării preventive ori al arestului la domiciliu sau al internării medicale, care s-a dedus din durata pedepsei, menţiunea dacă cel condamnat este recidivist, precum şi, după caz, menţiunea prevăzută la art. 404 alin. (7), ordinul de arestare şi de deţinere, semnătura judecătorului delegat, precum şi ştampila instanţei de executare), persoana împotriva căreia se face executarea nu are posibilitatea să stabilească dacă ultima hotărâre definitivă a fost pronunţată pentru aceeaşi faptă - identitate de faptă (de obiect), pentru a putea introduce contestaţia în anulare, pentru motivul reglementat în art. 426 lit. i) din Codul de procedură penală, anterior împlinirii termenului reglementat în alin. (1) al art. 428 din Codul de procedură penală.

31.Totodată, Curtea reţine că la formularea contestaţiei în anulare, întemeiată pe dispoziţiile art. 426 lit. i) din Codul de procedură penală, trebuie să se facă dovada existenţei celor două sau mai multor hotărâri penale definitive din care rezultă identitatea de persoană şi obiect, incluzând situaţia în care pentru aceeaşi faptă sunt încadrări juridice diferite, astfel încât, şi din această perspectivă, reglementarea unui termen în care este necesar a fi formulată contestaţia în anulare - când împotriva unei persoane s-au pronunţat două/mai multe hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă - ar fi de natură a afecta interesul individual al contestatorului în restabilirea legalităţii încălcate prin nesocotirea principiului ne bis in idem.

32.În concluzie, condiţionarea introducerii contestaţiei în anulare, pentru motivul reglementat în art. 426 lit. i) din Codul de procedură penală, de respectarea unui termen în acest sens nu este rezonabilă, depăşind cadrul constituţional referitor la exercitarea căilor de atac, în condiţiile în care instituirea unei căi de atac, ca modalitate de acces la justiţie, implică, de principiu, asigurarea posibilităţii de a o utiliza pentru toţi cei care au un drept, un interes legitim, capacitate şi calitate procesuală. Or, prin efectul dispoziţiilor criticate se produce un dezechilibru în defavoarea justiţiabilului, în sensul că acesta trebuie să suporte sancţiunea procedurală a inadmisibilităţii în ipoteza formulării contestaţiei în anulare, pentru motivul reglementat la lit. i) a art. 426, cu nerespectarea termenului stabilit de legiuitor în art. 428 alin. (1) din Codul de procedură penală.

33.De altfel, Curtea constată că legiuitorul a remediat viciul de neconstituţionalitate constatat în prezenta decizie, art. 428 alin. (1) din Codul de procedură penală fiind modificat prin art. II pct. 110 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016, în sensul că: "(1) Contestaţia în anulare pentru motivele prevăzute la art. 426 lit. a) şi c)-h) poate fi introdusă în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanţei de apel.

(2)Contestaţia în anulare pentru motivele prevăzute la art. 426 lit. b) şi i) poate fi introdusă oricând."

34.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Alexandru Marian Iancu în Dosarul nr. 3.695/2/2015 (2.219/2015) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi constată că dispoziţiile art. 428 alin. (1) cu referire la art. 426 lit. i) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 30 iunie 2016.

PREŞEDINTELE INTERIMAR AL CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Mihaela Ionescu