Decizie nr. 126 din 4 iulie 2000

Ioan Muraru - preşedinte

Costica Bulai - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Nicolae Popa - judecător

Lucian Stangu - judecător

Florin Bucur Vasilescu - judecător

Romul Petru Vonica - judecător

Paula C. Pantea - procuror

Claudia Miu - magistrat-asistent şef

Pe rol se afla soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 55/1999 privind executarea silită a creanţelor bancare neperformante preluate la datoria publică interna. Excepţia a fost ridicată de Societatea Comercială "G.C.P. - General Consulting and Procurement" - S.A. în dosarele nr. 2.238/1999, 2.239/1999, 2.240/1999, 2.732/1999, 2.733/1999, 2.734/1999, 2.735/1999, 2.736/1999, 2.738/1999, 2.739/1999 şi 2.740/1999 ale Tribunalului Bucureşti - Secţia comercială şi în Dosarul nr. 3.214/1999 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia comercială.

La apelul nominal este prezenta Agenţia de Valorificare a Activelor Bancare, prin avocaţii Mihai Constantinescu şi Dan Sulica. Lipsesc Societatea Comercială "G.C.P. - General Consulting and Procurement" - S.A. şi Banca Română de Comerţ Exterior - Bancorex - S.A., faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor nr. 11C/2000, 12C/2000, 13C/2000, 14C/2000, 15C/2000, 16C/2000, 17C/2000, 18C/2000, 19C/2000, 20C/2000 şi 82C/2000 la Dosarul nr. 10C/2000, având în vedere ca părţile sunt aceleaşi, precum şi ca exista o legătură strânsă în ceea ce priveşte obiectul şi cauza fiecăreia dintre aceste pricini. Reprezentanţii părţii prezente sunt de acord cu conexarea, întrucât toate aceste cauze au aceleaşi părţi şi acelaşi obiect. Reprezentantul Ministerului Public este, de asemenea, de acord cu măsura conexarii, pentru aceleaşi considerente. Faţa de aceste sustineri, pentru o mai buna administrare a justiţiei, Curtea, în temeiul art. 164 din Codul de procedură civilă, dispune conexarea dosarelor indicate mai sus la Dosarul nr. 10C/2000.

Magistratul-asistent şef referă cu privire la cererile autorului excepţiei de amânare a cauzelor conexate pentru 11 iulie 2000, când este fixat termen de judecată pentru dosarele nr. 116C/2000, 117C/2000 şi 122C/2000, cu acelaşi obiect şi aceleaşi părţi, arătând în continuare ca, ulterior, autorul excepţiei a depus alte cereri de amânare în aceleaşi dosare pentru data de 19 septembrie 2000, când este fixat termen de judecată în dosarele nr. 138C/2000 şi 139C/2000. Reprezentanţii Agenţiei de Valorificare a Activelor Bancare solicita respingerea cererilor, acestea fiind formulate în scopul vadit al tergiversarii soluţionării cauzei. Reprezentantul Ministerului Public, la rândul sau, pune concluzii de respingere a acestor cereri de amânare. Curtea respinge cererile formulate de autorul excepţiei, întrucât amânarea în vederea conexarii cu alte dosare care au termen ulterior nu se justifica şi ar conduce la tergiversarea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în dosarele care au termen fixat pentru data de astăzi.

Cauza fiind în stare de judecată, reprezentanţii Agenţiei de Valorificare a Activelor Bancare solicita respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a Ordonanţei Guvernului nr. 55/1999. În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituţie, se susţine ca aceasta este nefondata, întrucât dreptul la egalitate în faţa legii nu neagă existenta "dreptului fundamental la diferentiere". În sprijinul acestor sustineri se evoca jurisprudenta Curţii Constituţionale, care a statuat ca principiul egalităţii nu înseamnă uniformitate şi, prin urmare, dacă la situaţii egale trebuie să se aplice un tratament egal, la situaţii diferite tratamentul nu poate să fie decât diferit (deciziile nr. 70/1993, 74/1994 şi 85/1994), aceasta practica fiind în concordanta cu cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului. Prin urmare, pentru soluţionarea acestei critici este esenţial să se observe ca pentru procedura instituită de Ordonanţa Guvernului nr. 55/1999 exista o ratiune suficienta care justifica aceasta reglementare. Astfel, aceasta ordonanţa urmăreşte realizarea creanţelor bancare neperformante preluate la datoria publică, care au un statut asemănător cu creanţele bugetare. De aceea, procedura specială privind executarea silită a creanţelor bancare neperformante preluate la datoria publică este justificată de vocaţia lor, de asemenea, specială.

Cu privire la constituţionalitatea executării printr-o procedură specială a creanţelor bugetare, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin mai multe decizii, constatând constituţionalitatea procedurii instituite prin Ordonanţa Guvernului nr. 11/1996. De asemenea, se susţine că nu este identică nici situaţia debitorilor unor creanţe bancare neperformante cu aceea a altor debitori, deoarece astfel de creanţe, preluate la datoria publică, prezintă un coeficient ridicat de risc. Ele prezintă un risc major şi prin debitori, care de cele mai multe ori sunt insolvabili. Dreptul la diferentiere se justifica prin natura interesului avut în vedere, în speta interesul public. De asemenea, în ceea ce priveşte critica potrivit căreia prin actul normativ se încalcă dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Constituţie, reprezentanţii Agenţiei de Valorificare a Activelor Bancare susţin ca normele referitoare la competenţa şi la procedura de judecată a litigiilor legate de executarea creanţelor neperformante sunt legitimate constituţional de dispoziţiile art. 125 alin. (3) din Legea fundamentală. Referitor la susţinerea ca actul normativ criticat încalcă liberul acces la justiţie, prevăzut la art. 21 din Constituţie, în primul rând, se arata ca, în ceea ce priveşte cauţiunea, în excepţie se omite faptul ca această măsură a fost deja instituită prin Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 51/1998 privind unele măsuri premergătoare privatizării băncilor, astfel cum a fost modificată ulterior. Reglementarea cuprinsă în art. 40 din ordonanţa preia o reglementare anterioară, care însă nu face obiectul excepţiei de neconstituţionalitate. Sub acest aspect, pun concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca fiind lipsită de obiect. În al doilea rând, se susţine ca accesul la justiţie nu este obstructionat de necesitatea plăţii unei cauţiuni, pentru ca aceasta nu stavileste accesul la justiţie, ci este menita sa împiedice folosirea abuzivă a mijloacelor procedurale în scopul tergiversarii executării creanţelor. În legătură cu obligaţia de comunicare prealabilă a acţiunii, a actelor pe care se întemeiază şi a interogatoriului scris, se susţine ca aceasta reprezintă o măsura de celeritate a realizării actului de justiţie, dar nu se încalcă accesul liber la justiţie. Dispoziţiile art. 8 şi ale art. 11 alin. (2) din aceeaşi ordonanţa sunt constituţionale, întrucât nu este încălcat dreptul la apărare, deoarece, potrivit art. 125 alin. (3) din Constituţie, competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege, iar potrivit art. 128 din Constituţie, părţile pot exercita căile de atac în condiţiile legii. În fine, privitor la motivul de neconstituţionalitate a dispoziţiilor care reglementează atribuţiile Agenţiei de Valorificare a Activelor Bancare în ceea ce priveşte executarea creanţelor neperformante cesionate, se arata că nu este cu nimic incalcata competenţa instanţelor judecătoreşti de a soluţiona conflictele ce pot aparea ca urmare a aplicării acestor măsuri.

Reprezentanţii Agenţiei de Valorificare a Activelor Bancare depun concluzii scrise.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei, sustinand ca procedura specială de executare silită, instituită prin ordonanţa, este în concordanta cu prevederile art. 16 din Constituţie şi cu jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului. Mai mult, Ordonanţa Guvernului nr. 55/1999 a fost emisă în baza unei legi de abilitare şi, ca atare, dispoziţiile sale pot deroga de la lege. De asemenea, se arata că nu este încălcat nici liberul acces la justiţie, măsurile procesuale prevăzute de ordonanţa având menirea sa prevină abuzul în exerciţiul unor drepturi procesuale. În legătură cu pretinsa încălcare a dreptului la apărare se arata ca motivul invocat nu este întemeiat, întrucât instituirea unei singure cai de atac, şi anume recursul, nu constituie o lezare a dreptului la apărare.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, retine următoarele:

Prin încheierile din 1 noiembrie 1998, pronunţate în dosarele nr. 2.238/1999, 2.239/1999, 2.240/1999, 2.732/1999, 2.733/1999, 2.734/1999, 2.735/1999, 2.736/1999, 2.738/1999, 2.739/1999 şi 2.740/1999 ale Tribunalului Bucureşti - Secţia comercială, precum şi prin Încheierea din 19 ianuarie 2000, pronunţată în Dosarul nr. 3.214/1999 de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia comercială, Curtea Constituţională a fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a ansamblului dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 55/1999 privind executarea silită a creanţelor bancare neperformante preluate la datoria publică interna, şi, în special, a dispoziţiilor art. 4, 5, 8, 9, art. 11 alin. (2), art. 12, 13, 18, 23, art. 28 alin. (1), art. 32, art. 33 alin. (2), art. 34 alin. (1) şi (2) şi art. 40. Excepţia a fost ridicată de Societatea Comercială "G.C.P. - General Consulting and Procurement" - S.A. din Bucureşti.

Obiectul dosarelor îl constituie apelul declarat împotriva sentinţelor civile pronunţate de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti şi, respectiv, de Tribunalul Bucureşti - Secţia comercială, prin care s-au respins opoziţiile împotriva formelor de executare iniţiate de Banca Română de Comerţ Exterior - Bancorex - S.A. Formele de executare au fost iniţiate prin somaţie de executare referitoare la obligaţia Societăţii Comerciale "G.C.P. - General Consulting and Procurement" - S.A. de a plati o sumă reprezentând valoarea unor bilete la ordin aflate în posesia menţionatei bănci. În temeiul Ordonanţei Guvernului nr. 55/1999 privind executarea silită a creanţelor bancare neperformante preluate la datoria publică interna, Agenţia de Valorificare a Activelor Bancare a succedat în drepturile procesuale ale Băncii Române de Comerţ Exterior - Bancorex - S.A.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine ca Ordonanţa Guvernului nr. 55/1999 este neconstitutionala în totalitatea ei, pentru ca este "vadit partinitoare", incalcand dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Constituţia României, dispoziţii care prevăd ca "Nimeni nu este mai presus de lege". Potrivit motivarii autorului excepţiei, Ordonanţa Guvernului nr. 55/1999 "a fost emisă într-un domeniu în care exista deja o reglementare", făcându-se în acest sens referire la dispoziţii ale Codului comercial, art. 478-489, care reglementau regimul juridic al garanţiilor reale mobiliare până la intrarea în vigoare a Legii nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, care a abrogat dispoziţiile art. 478-489 din Codul comercial, dar a prevăzut în art. 102 alin. (1) ca amanetul sau ipoteca asupra bunurilor, constituită şi înregistrată anterior, rămâne supusă dispoziţiilor legale existente la data constituirii ei. De asemenea, în dezvoltarea motivarii excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia arata ca, în completarea procedurii prevăzute în textele evocate ale Codului comercial, sunt aplicabile şi prevederile Codului de procedura civilă care se referă la procedura executării silite, inclusiv în materie imobiliară. Pe de altă parte, se arata ca însăşi Legea nr. 99/1999 prevede la art. 75 dreptul la opoziţie la vânzarea bunului gajat al debitorului, creditorului sau proprietarului bunului, pe care acesta îl poate exercita în termen de 5 zile libere de la primirea notificării. Or, Ordonanţa Guvernului nr. 55/1999 "instituie o procedură specială în domeniul executării silite mobiliare şi imobiliare, procedura care deroga de la dispoziţiile dreptului comun şi care este valabilă doar în ce priveşte Agenţia de Valorificare a Activelor Bancare şi debitorii acesteia". Astfel, art. 4 stipulează ca titlul executoriu se comunică debitorului şi se pune în executare fără nici o alta formalitate, iar art. 23 din ordonanţa prevede că executarea silită a bunurilor imobile ipotecate şi a bunurilor mobile gajate se poate face în termen de 5 zile de la comunicarea titlului executoriu către proprietarul acestuia, fără încuviinţarea instanţei. Prin titlu executoriu, în baza art. 3 alin. (1) din ordonanţa, se înţelege contractele sau convenţiile de credit dintre banca şi debitorul cedat ori alte titluri constatatoare de creanţe, actele prin care s-au constituit garanţii personale sau reale pentru restituirea acestor creanţe cesionate Agenţiei de Valorificare a Activelor Bancare, precum şi orice alte acte sau înţelegeri încheiate de aceasta pentru realizarea creanţelor preluate.

De asemenea, se arata ca art. 12 din ordonanţa în discuţie prevede un termen de prescripţie mai scurt pentru acţiunile îndreptate împotriva Agenţiei de Valorificare a Activelor Bancare. Se considera ca în acest fel "se creează o inegalitate discriminatorie de tratament juridic între Agenţia de Valorificare a Activelor Bancare, în calitate de creditor, care se supune unei anumite legi - Ordonanţa Guvernului nr. 55/1999 - şi ceilalţi creditori aflaţi în situaţii asemănătoare şi care se supun unei alte legi, cu mult mai dezavantajoase [...]. Pe de altă parte, se creează o discriminare între debitorii Agenţiei de Valorificare a Activelor Bancare şi ceilalţi debitori", inlaturandu-se egalitatea în drepturi consacrată de art. 16 din Constituţie.

Autorul excepţiei invoca în motivarea acesteia şi încălcarea art. 24, care prevede garantarea dreptului la apărare, şi a art. 128 din Constituţie, care reglementează dreptul părţilor interesate de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti. În acest sens se susţine ca, prin art. 11 alin. (2) din ordonanţa criticata, se prevede o singura cale de atac - recursul, lipsind partea interesată de o cale de atac - apelul, ceea ce, potrivit susţinerilor autorului excepţiei, constituie "o atingere grava a dreptului la apărare, mai ales ca apelul este singura cale devolutiva de atac şi provoacă o rejudecare a fondului". Acest aspect este considerat, în acelaşi timp, şi ca o încălcare a egalităţii în drepturi prevăzute la art. 16 din Constituţie. Tot ca o încălcare a dreptului la apărare este considerată şi dispoziţia cuprinsă în art. 9 alin. (3) din ordonanţa, care instituie prezumţia renunţării de către parte la apărările ce puteau fi formulate prin întâmpinare şi la probele în susţinerea acestor apărări, în cazul în care partea nu comunică întâmpinarea prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire înainte de primul termen de judecată, inlaturandu-se astfel aplicarea prevederilor art. 118 din Codul de procedură civilă.

De asemenea, se invoca şi încălcarea prevederilor art. 21 din Constituţie, care consacra liberul acces la justiţie, precizând ca nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. În acest sens se evoca prevederile art. 40 din ordonanţa, care stabilesc ca debitorii pot contesta în justiţie măsurile dispuse de Agenţia de Valorificare a Activelor Bancare numai cu depunerea unei cauţiuni egale cu jumătate din valoarea activului bancar supus valorificării. Un alt text considerat contrar principiului constituţional al liberului acces la justiţie este cel cuprins în art. 9 alin. (1) din ordonanţa, care prevede că reclamantul este obligat sa comunice cererea, actele pe care se întemeiază şi, după caz, interogatoriul scris, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, înainte de depunerea acestora la instanţa, sub sancţiunea neprimirii cererii de către judecător, în timp ce Codul de procedură civilă condiţioneaza primirea cererii de către judecător doar de îndeplinirea unor condiţii de forma pentru cererea respectiva.

Un alt motiv de neconstituţionalitate a prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 55/1999 îl constituie, potrivit susţinerilor autorului excepţiei, încălcarea dispoziţiilor art. 125 din Constituţie, care stabilesc ca justiţia se realizează de Curtea Suprema de Justiţie şi de celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege, prevăzând, în acelaşi timp, ca este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare, iar competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege. Prin faptul ca Ordonanţa Guvernului nr. 55/1999 da în competenţa Agenţiei de Valorificare a Activelor Bancare toată procedura executării silite, cu excepţia litigiilor, autorul excepţiei considera ca, întrucât "executarea silită tine de noţiunea de justiţie, fiind ultima faza a procesului civil", prevederile ordonanţei sunt neconstituţionale.

Curtea de Apel Bucureşti - Secţia comercială, exprimandu-şi opinia asupra excepţiei ridicate în Dosarul nr. 3.214/1999, apreciază ca ordonanţa "instituie o procedură specială în domeniul executării silite mobiliare şi imobiliare, procedura care deroga de la dispoziţiile dreptului comun şi care este valabilă în ce priveşte Agenţia de Valorificare a Activelor Bancare şi debitorii acesteia". În concluzie, considera ca "Dispoziţiile acestei ordonanţe aduc o atingere grava dreptului de apărare, accesului liber la justiţie."

Tribunalul Bucureşti - Secţia comercială îşi exprima opinia în legătură cu excepţia ridicată în celelalte dosare, în sensul că "acest act normativ mai degraba nu delimiteaza în timp şi spaţiu toate chestiunile", apreciind ca textul ordonanţei este "nu neconstitutional, ci neaplicabil [...]".

Guvernul, în punctul sau de vedere, considera ca excepţia de neconstituţionalitate nu este intemeiata, sustinand, în esenta, ca Ordonanţa Guvernului nr. 55/1999 instituie o reglementare specială în materia executării silite pentru realizarea creanţelor bancare neperformante preluate de Agenţia de Valorificare a Activelor Bancare, care, conform Hotărârii Guvernului nr. 387/1999, este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, subordonat Guvernului. Sumele rezultate din valorificarea activelor sunt destinate acoperirii creditelor acordate de băncile cu capital majoritar de stat şi altor plati, iar diferenţa se virează la bugetul de stat. Astfel, este evident ca "activitatea Agenţiei de Valorificare a Activelor Bancare este de interes general, întrucât are ca scop recuperarea unor fonduri ca resurse pentru bugetul de stat, componenta a bugetului public naţional, potrivit art. 137 alin. (1) din Constituţie". Or, conform art. 1725 din Codul civil, în ceea ce interesează "tezaurul public", reglementările proprii, de excepţie de la dreptul comun, sunt de resortul legii speciale. O astfel de reglementare se regaseste în Ordonanţa Guvernului nr. 11/1996 privind executarea creanţelor bugetare, aprobată prin Legea nr. 108/1996, potrivit căreia sunt realizate prin executare silită obligaţiile de plată a unor sume ce reprezintă venituri publice. În continuare se mai arata ca, potrivit dispoziţiilor art. 134 alin. (2) lit. b) din Constituţie, statul trebuie să asigure "protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară". În acest scop, acesta stabileşte măsuri cu caracter economic, prin care se urmăreşte realizarea politicii financiare specifice reformei în acest domeniu. Preluarea de către Agenţia de Valorificare a Activelor Bancare a activelor neperformante de la băncile comerciale la care statul este acţionar majoritar s-a făcut în scopul valorificării acestora cu mai multă celeritate.

Adoptarea Ordonanţei Guvernului nr. 55/1999, prin care s-a instituit un regim juridic special de urmărire şi valorificare a creanţelor preluate de Agenţia de Valorificare a Activelor Bancare, se justifica, potrivit opiniei Guvernului, prin faptul ca aproape toate sumele rezultate din valorificarea activelor bancare se fac venituri la bugetul de stat, ceea ce impune "o recuperare cat mai optima şi într-un timp cat mai scurt a sumelor respective". Prin aceasta ordonanţa "nu sunt incalcate dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Constituţie [...]", toate creanţele de acest fel "fiind recuperate, potrivit legii speciale, în condiţii egale şi fără nici un fel de discriminări".

De asemenea, se apreciază ca "prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 55/1999 nu încalcă nici dispoziţiile constituţionale privitoare la dreptul de apărare, fiecare parte în litigiile ce se nasc în legătură cu executarea unor astfel de creanţe bugetare fiind libera să-şi angajeze un apărător şi dispune de toate garanţiile procesuale".

În legătură cu faptul ca, potrivit art. 11 alin. (2) din ordonanţa, se prevede o singura cale de atac, şi anume, recursul, se arata ca aceasta "nu contravine dispoziţiilor Legii fundamentale, întrucât art. 128 din Constituţie prevede că «Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii», ordonanţa reglementand căile de atac pentru aceasta procedura specială".

Referitor la reglementarea cuprinsă în ordonanţa, potrivit căreia "Nerespectarea obligaţiei de comunicare prezuma renunţarea de către parte la apărările ce puteau fi formulate prin întâmpinare şi la probele în susţinerea acestor apărări", Guvernul susţine ca aceasta "nu încalcă dreptul la apărare, întrucât nimeni nu poate invoca propria culpa, iar părţile cunosc obligaţia pe care o au cu privire la comunicarea întâmpinării şi termenul în care aceasta trebuie îndeplinită".

În ceea ce priveşte dispoziţiile ordonanţei care prevăd obligaţia de a depune o cauţiune în cazul introducerii contestaţiei la executare, se arata ca în cauza "nu este vorba de o taxa judiciară de timbru, astfel cum se arata în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, ci de o cauţiune, deci o garanţie, ce ar putea fi dispusă de instanţa şi în alte litigii privind contestaţia asupra executării silite în baza art. 401 din Codul de procedură civilă, garanţie care, în cazul reglementat de aceasta ordonanţa, devine obligatorie, datorită specificului acestor creanţe".

Cu privire la faptul ca, potrivit prevederilor art. 13 din ordonanţa, procedurile de executare silită pentru valorificarea activelor bancare preluate de agenţie sunt puse în aplicare de corpul de executori ai acesteia sau de executorii judecătoreşti, Guvernul susţine că nu sunt incalcate dispoziţiile art. 125 din Constituţie, întrucât litigiile în legătură cu creanţele bancare neperformante preluate la datoria publică se soluţionează de instanţele judecătoreşti, conform prevederilor art. 8 din ordonanţa, iar potrivit art. 40, "Debitorii pot contesta în justiţie măsurile dispuse de Agenţia de Valorificare a Activelor Bancare şi pot face contestaţie la executare [...]".

Preşedintele Senatului şi preşedintele Camerei Deputaţilor nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor în fiecare dosar, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, retine următoarele:

Curtea constata ca a fost legal sesizată şi este competenţa, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 55/1999 privind executarea silită a creanţelor bancare neperformante preluate la datoria publică interna, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 411 din 27 august 1999. Astfel cum a fost formulată, excepţia de neconstituţionalitate se referă, în primul rând, la ansamblul Ordonanţei Guvernului nr. 55/1999 şi, în mod special, la dispoziţiile art. 4, 5, 8, 9, art. 11 alin. (2), art. 12, 13, 18, 23, art. 28 alin. (1), art. 32, art. 33 alin. (2), art. 34 alin. (1) şi (2) şi ale art. 40 din acest act normativ.

Ulterior sesizării Curţii Constituţionale, actul normativ criticat a fost modificat prin Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 25/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 141 din 3 aprilie 2000, însă criticile de neconstituţionalitate formulate nu au legătură cu textele modificate.

Autorul excepţiei considera ca dispoziţiile ordonanţei criticate sunt neconstituţionale în raport cu prevederile art. 16 alin. (1) şi (2), art. 21 alin. (1) şi (2), art. 24 alin. (1) şi (2), art. 125 şi 128 din Constituţie.

Textele constituţionale invocate în motivarea excepţiei au următorul cuprins:

–art. 16: "(1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.

(2)Nimeni nu este mai presus de lege." ;

–art. 21: "(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.

(2)Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.";

–art. 24: "(1) Dreptul la apărare este garantat.

(2)În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.";

–art. 125: "(1) Justiţia se realizează prin Curtea Suprema de Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.

(2)Este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare.

(3)Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege.";

–art. 128: Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii.".

I. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constata ca, prin Ordonanţa Guvernului nr. 55/1999 privind executarea silită a creanţelor bancare neperformante preluate la datoria publică interna, adoptată în baza Legii nr. 140/1999 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe, se reglementează o procedură specială pentru realizarea creanţelor bancare neperformante preluate de Agenţia de Valorificare a Activelor Bancare şi pentru soluţionarea litigiilor şi cererilor de orice natura în legătură cu aceste creanţe, precum şi pentru executarea silită. Aceasta procedura derogatorie de la dreptul comun prevăzute în special în Codul de procedură civilă, vizează în esenta: titlurile executorii, comunicarea şi punerea în executare a acestora; blocarea conturilor, sechestrarea acţiunilor şi instituirea administrării speciale a societăţilor comerciale debitoare; reguli speciale privind soluţionarea de către instanţele judecătoreşti a litigiilor în legătură cu creanţele neperformante preluate la datoria publică în care este parte Agenţia de Valorificare a Activelor Bancare; organele de executare şi competenţa lor; comunicarea titlului executor şi sechestrul; vânzarea bunurilor urmărite silit.

În legătură cu critica de neconstituţionalitate care priveşte ansamblul Ordonanţei Guvernului nr. 55/1999, critica referitoare la instituirea unei proceduri executionale speciale, care ar favoriza Agenţia de Valorificare a Activelor Bancare, ceea ce, în opinia autorului excepţiei, încalcă dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat asupra principiului egalităţii, statuand în mod constant ca egalitatea nu este sinonima cu uniformitatea, astfel ca, dimpotriva, pentru situaţii diferite, justificate obiectiv şi raţional, trebuie să corespundă un tratament juridic diferit. În acest sens sunt, de exemplu, Decizia nr. 70 din 15 decembrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 27 decembrie 1993, şi Decizia nr. 20 din 2 februarie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 18 februarie 2000. În acelaşi sens este, de altfel, şi jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului (de exemplu, hotărârile pronunţate în cazurile: "Marks împotriva Belgiei", 1979, "Moustaquim împotriva Belgiei", 1991, "Engel şi alţii împotriva Olandei", 1976).

Din aceasta perspectiva Curtea constata ca Ordonanţa Guvernului nr. 55/1999 are în vedere o categorie specială de creanţe, pentru care prevede o procedură executionala specială, şi anume creanţele bancare neperformante preluate la datoria publică interna, asa cum se precizează în titlul ordonanţei, precum şi în cuprinsul unor articole din aceasta (de exemplu, în art. 2, 7, 8 şi 42).

Pe de altă parte, Curtea observa ca exista o strânsă legătură între datoria publică interna (astfel cum aceasta este reglementată prin Legea nr. 91/1999 privind datoria publică) şi bugetul de stat, ceea ce este de natura sa constituie o justificare suficienta pentru diferenţa de tratament juridic în ceea ce priveşte procedura executionala a creanţelor preluate la datoria publică interna. În acest sens Curtea retine ca şi cu privire la executarea creanţelor bugetare exista o procedură specială (care deroga de la normele dreptului comun), reglementată de Ordonanţa Guvernului nr. 11 din 23 ianuarie 1996 (aprobată, cu modificări şi completări, prin Legea nr. 108 din 10 octombrie 1996), cu modificările ulterioare. De altfel, procedura executionala specială, prevăzută de Ordonanţa Guvernului nr. 11/1996, cu modificările şi completările ulterioare, a fost examinata de Curtea Constituţională, sesizată cu excepţii de neconstituţionalitate privind unele texte ale acesteia care se refereau la caracterul derogator de la normele Codului civil şi ale Codului de procedura civilă în ceea ce priveşte executarea silită. Prin deciziile astfel pronunţate Curtea Constituţională a reţinut ca dispoziţiile criticate ale Ordonanţei Guvernului nr. 11/1996 sunt constituţionale. În acest sens sunt, de exemplu: Decizia nr. 135 din 20 octombrie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 4 februarie 1999; Decizia nr. 158 din 10 noiembrie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 24 februarie 1999; Decizia nr. 31 din 2 martie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 196 din 5 mai 1999.

În ceea ce priveşte susţinerea autorului excepţiei ca ordonanţa încalcă prevederea constituţională din art. 16 alin. (2), care stabileşte ca "Nimeni nu este mai presus de lege", Curtea retine ca aceasta sustinere nu este relevanta în cauza, întrucât, asa cum s-a mai arătat, prin lege pot fi instituite tratamente juridice diferite, justificate obiectiv şi raţional, pentru situaţii diferite. În speta însă tratamentul juridic diferit se justifica prin natura specială a creanţelor preluate la datoria publică interna.

Curtea mai retine ca într-adevăr, prin conţinutul sau, Ordonanţa Guvernului nr. 55/1999 reglementează procedura executării creanţelor bancare neperformante preluate la datoria publică, cuprinzând norme de procedura privind executarea, precum şi unele norme de competenţa, care deroga de la dispoziţiile Codului de procedura civilă, cat şi de la alte dispoziţii cuprinse în legi speciale. Prin aceasta însă ordonanţa nu încalcă normele constituţionale, întrucât, potrivit art. 125 alin. (3) din Constituţie, "Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege". Conform acestei dispoziţii constituţionale, legea privind competenţa şi procedura nu este, în sensul Constituţiei, lege organică, ci lege ordinară, astfel ca norme în aceste materii pot fi stabilite şi prin ordonanţe date în baza unei legi speciale de abilitare adoptate de Parlament, asa cum Curtea Constituţională a afirmat constant în jurisprudenţa sa. În acest sens este, de exemplu, Decizia nr. 718 din 29 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 396 din 31 decembrie 1997.

În motivarea criticii de neconstituţionalitate care vizează încălcarea, prin prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 55/1999, a accesului liber la justiţie, consacrat de art. 21 din Constituţie, autorul excepţiei susţine ca aceasta critica are în vedere, mai întâi, dispoziţiile art. 40 din ordonanţa, care condiţioneaza posibilitatea de a face contestaţie la executare de depunerea unei cauţiuni egale cu jumătate din valoarea activului bancar supus valorificării, precum şi, în al doilea rând, dispoziţiile art. 9 alin. 1 din ordonanţa, potrivit cărora reclamantul este obligat sa comunice cererea, actele pe care se întemeiază şi, după caz, interogatoriul scris, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, înainte de depunerea acestora la instanţa, sub sancţiunea neprimirii cererii fără dovada îndeplinirii obligaţiei de comunicare.

Curtea observa, în legătură cu aceasta critica de neconstituţionalitate, ca se face o confuzie între, pe de o parte, stabilirea unor condiţii privind exercitarea unor drepturi prevăzute în ordonanţa, care nu contravin principiului accesului liber la justiţie, condiţii de natura sa împiedice abuzul de drept şi, în acelaşi timp, să asigure celeritatea procedurii de realizare a creanţelor prevăzute de ordonanţa, şi, pe de altă parte, îngrădirea accesului la justiţie. În realitate cele doua condiţii prevăzute în textele de lege criticate sunt justificate în contextul măsurilor derogatorii prevăzute de ordonanţa şi nu constituie îngrădiri ale accesului liber la justiţie. De altfel, în ceea ce priveşte obligarea la cauţiune, Curtea constata ca art. 401 din Codul de procedură civilă, în materia contestaţiei la executare, prevede o asemenea măsura chiar în cadrul procedurii obişnuite.

O alta critica de neconstituţionalitate se referă la încălcarea dreptului la apărare, prevăzut la art. 24 din Constituţie. Potrivit susţinerilor autorului excepţiei, prin aceasta ordonanţa, la art. 11 alin. (2) se prevede o singura cale de atac împotriva hotărârii pronunţate de instanţa, şi anume recursul, lipsind astfel partea interesată de calea de atac a apelului, "singura cale devolutiva de atac care provoacă o rejudecare a fondului, ceea ce constituie o garanţie a dreptului de apărare". De asemenea, în conceptia autorului excepţiei, dreptul la apărare este încălcat şi prin faptul ca, "prin dispoziţiile art. 9 alin. (3) din ordonanţa, se instituie prezumţia renunţării de către parte la apărările ce puteau fi formulate prin întâmpinare şi în susţinerea acestor apărări în cazul în care partea nu comunică întâmpinarea, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, înainte de primul termen de judecată".

Curtea observa ca, asa cum rezultă din întreaga motivare a excepţiei de neconstituţionalitate, aceasta se întemeiază de fapt pe negarea oricărei posibilităţi de reglementare prin ordonanţa a unei proceduri speciale, derogatorii de la dreptul comun, atât în ceea ce priveşte executarea silită a creanţelor la care se referă ordonanţa, cat şi în ceea ce priveşte procedura de soluţionare de către instanţa a litigiilor în legătură cu creanţele neperformante preluate la datoria publică, precum şi cu privire la normele de competenţa a instanţelor judecătoreşti, ceea ce nu corespunde prevederilor constituţionale.

Analizând dispoziţiile cuprinse în ordonanţa, Curtea retine ca acestea sunt compatibile cu exercitarea dreptului la apărare pentru părţile interesate, oferind posibilitatea accesului la justiţie pentru soluţionarea litigiilor. Ordonanţa cuprinde, în cap. IV, reguli speciale care, deşi prevăd condiţii de natura să asigure celeritatea judecării proceselor prin scurtarea unor termene şi comunicarea actelor, nu împiedica totuşi partea interesată să îşi valorifice drepturile sau sa combata susţinerile adversarului şi nu aduc atingere dreptului de a-şi angaja avocat. Faptul ca, potrivit ordonanţei, hotărârile pronunţate de instanţa nu sunt susceptibile de a fi atacate cu apel, ci numai cu recurs, iar instanţa competenţa sa judece litigiul în fond este curtea de apel, ceea ce atrage competenţa Curţii Supreme de Justiţie pentru soluţionarea recursului, nu este de natura sa aducă atingere dreptului constituţional de apărare al părţii interesate. De altfel, este de menţionat ca şi Codul de procedură civilă cuprinde dispoziţii care prevăd competenţa de fond a curţilor de apel (art. 3), precum şi ca reglementează situaţii în care hotărârile pronunţate pot fi atacate numai cu recurs (de exemplu, art. 299). Împrejurarea ca pentru hotărârile judecătoreşti pronunţate în soluţionarea anumitor categorii de litigii nu este prevăzută şi calea de atac a apelului, ci numai cea a recursului, nu poate fi considerată neconstitutionala, întrucât însăşi Legea fundamentală prevede, în art. 128, ca "Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii". Curtea constata ca aceasta prevedere constituţională, coroborata cu dispoziţiile art. 24 privind dreptul la apărare, permite ca prin lege sau prin ordonanţa a Guvernului, emisă în temeiul delegării legislative, să se reglementeze în mod diferit căile ordinare de atac. De altfel, jurisprudenta Curţii Constituţionale a stabilit în mod constant ca nici o dispoziţie constituţională nu limitează dreptul legiuitorului la o anumită reglementare a unei cai de atac, cu condiţia de a nu se aduce atingere altor texte constituţionale. În acest sens sunt, de exemplu, Decizia nr. 3 din 30 iunie 1992, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 162 din 15 iulie 1992, şi Decizia nr. 38 din 26 februarie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 13 mai 1998.

Susţinerea autorului excepţiei, în sensul că se încalcă dreptul de apărare prin dispoziţiile art. 9 alin. (3) din ordonanţa, referitoare la obligativitatea întâmpinării şi a depunerii ei până la primul termen de judecată, precum şi la obligativitatea comunicării întâmpinării, a actelor pe care se întemeiază şi, după caz, a interogatoriului scris, sub sancţiunea de a se prezuma renunţarea de către parte la apărările ce puteau fi formulate prin întâmpinare şi la probele în susţinerea acestor apărări, nu poate fi reţinută de Curte, întrucât reglementarea exercitării unui drept procesual, inclusiv prin prevederea anumitor termene şi condiţii de realizare, nu are semnificatia încălcării acelui drept în cazul în care, din lipsa de diligenta a părţii interesate, termenele şi condiţiile respective nu au fost respectate.

În fine, o alta critica de neconstituţionalitate se referă la faptul ca Ordonanţa Guvernului nr. 55/1999 da întreaga procedura a executării silite în competenţa Agenţiei de Valorificare a Activelor Bancare, ceea ce, potrivit susţinerilor autorului excepţiei, constituie o încălcare a prevederilor art. 125 alin. (1) din Constituţie, conform cărora "Justiţia se realizează prin Curtea Suprema de Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege", fiind interzisă înfiinţarea instanţelor extraordinare. Se susţine ca aceste texte constituţionale sunt incompatibile cu drepturile largi conferite Agenţiei de Valorificare a Activelor Bancare în materia executării silite, menţionându-se în acest sens prevederile art. 4, art. 5 alin. (1) şi (2), art. 13, art. 18 alin. (1), art. 22, 23, 25, 27, art. 28 alin. (1), art. 32, 33 şi ale art. 34 alin. (1)-(3), texte ce îi dau în competenţa atribuţii care, potrivit dreptului comun, revin instanţei judecătoreşti.

Curtea observa ca aceasta critica de neconstituţionalitate nu face distincţie între activitatea de infaptuire a justiţiei, de soluţionare a litigiilor, care, într-adevăr, este de competenţa exclusiva a instanţelor judecătoreşti prevăzute de Constituţie, şi activitatea de executare silită, reglementată, în principal, prin Codul de procedură civilă, activitate care nu mai are ca scop soluţionarea litigiului, ci punerea în aplicare a unei hotărâri judecătoreşti sau a unui alt titlu executoriu. În legătură cu aceasta distincţie dintre activitatea de infaptuire a justiţiei şi cea de executare a hotărârilor judecătoreşti sau a altui titlu executoriu, edificatoare sunt dispoziţiile art. 2 alin. 2 şi 3 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, care prevăd: "Instanţele judecătoreşti infaptuiesc justiţia în scopul apărării şi realizării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, precum şi a celorlalte drepturi şi interese legitime deduse judecaţii.

Instanţele judeca toate procesele privind raporturile juridice civile, comerciale, de muncă, de familie, administrative, penale, precum şi orice alte cauze pentru care legea nu stabileşte o alta competenţa." În acelaşi timp, art. 138 din Legea nr. 92/1992, republicată, prevede că "Pe lângă tribunale şi judecătorii vor funcţiona executori judecătoreşti, care vor efectua executarea silită a dispoziţiilor cu caracter civil din titlurile executorii şi vor îndeplini orice ale atribuţii date prin lege". Este astfel evident ca executarea hotărârilor judecătoreşti nu reprezintă activitate de infaptuire a justiţiei. De altfel, şi alte acte normative ca, de exemplu, Legea bancară nr. 58/1998, permit băncilor să îşi organizeze corp propriu de executori pentru activitatea strict legată de punerea în executare a titlurilor executorii aparţinând băncilor.

În consecinţa, Curtea Constituţională constata ca, având în vedere distincţia care trebuie să se facă între activitatea de infaptuire a justiţiei - prin soluţionarea litigiilor - şi activitatea de executare a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii, nu poate fi primită critica de neconstituţionalitate, potrivit căreia prin dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 55/1999 se încalcă dispoziţiile art. 125 din Constituţie, sugerandu-se ca Agenţia de Valorificare a Activelor Bancare ar fi dobândit atribuţii de infaptuire a justiţiei.

În legătură cu faptul ca prin Ordonanţa Guvernului nr. 55/1999 pentru Agenţia de Valorificare a Activelor Bancare au fost prevăzute atribuţii în materie de executare silită, care deroga de la prevederile Codului de procedura civilă, nu se poate retine neconstituţionalitatea acestor prevederi, de vreme ce ordonanţa - emisă în baza delegării legislative prin lege specială de abilitare - poate să modifice normele de competenţa şi de procedura, conform art. 125 alin. (3) din Constituţie.

În sfârşit, Curtea mai retine ca ordonanţa stabileşte, în cap. IV, reguli speciale privind soluţionarea litigiilor de către instanţele judecătoreşti, în cap. V, necesitatea autorizării date de instanţa judecătorească pentru anumite acte ale executorilor Agenţiei de Valorificare a Activelor Bancare, iar în art. 40, posibilitatea debitorilor de a contesta în justiţie măsurile dispuse de Agenţia de Valorificare a Activelor Bancare şi de a face contestaţie la executare. Faţa de aceste prevederi ale ordonanţei rezultă ca sunt vadit netemeinice criticile de neconstituţionalitate privind încălcarea liberului acces la justiţie şi a dreptului la apărare.

II. Considerentele expuse mai sus cu privire la critica de neconstituţionalitate a ansamblului Ordonanţei Guvernului nr. 55/1999 sunt valabile şi pentru criticile formulate de autorul excepţiei cu privire la dispoziţiile art. 4, 5, 8, 9, art. 11 alin. (2), art. 12, 13, 18, 23, art. 28 alin. (1), art. 32, art. 33 alin. (2), art. 34 alin. (1) şi (2) şi ale art. 40 din ordonanţa, texte menţionate în mod special în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, întrucât acestea cuprind reglementări care au format, în esenta, obiectul criticilor de neconstituţionalitate care au vizat întregul cuprins al ordonanţei.

Faţa de cele de mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 1, 2, 3, 12, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 55/1999 privind executarea silită a creanţelor bancare neperformante preluate la datoria publică interna, excepţie ridicată de Societatea Comercială "G.C.P. - General Consulting and Procurement" - S.A. din Bucureşti în dosarele nr. 2.238/1999, 2.239/1999, 2.240/1999, 2.732/1999, 2.733/1999, 2.734/1999, 2.735/1999, 2.736/1999, 2.738/1999, 2.739/1999 şi nr. 2.740/1999 ale Tribunalului Bucureşti - Secţia comercială şi în Dosarul nr. 3.214/1999 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia comercială.

Definitivă şi obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 4 iulie 2000.

PREŞEDINTE,

prof. univ. dr. Ioan Muraru

Magistrat-asistent şef,

Claudia Miu