Decizia nr. 297 din 6 mai 2021

1.Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 11 din anexa nr. II la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, excepție ridicată de Sindicatul Medicilor PROMEDICA în Dosarul nr. 9.224/63/2017 al Curții de Apel Craiova - Secția I civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.840D/2018.2. Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 20 aprilie 2021, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Brezeanu, și a avocatului autorului excepției de neconstituționalitate, Camelia Constantin, și au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, când Curtea, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul dispozițiilor art. 57 și ale art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, a amânat pronunțarea pentru data de 6 mai 2021, când a pronunțat prezenta decizie.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

3.Prin Încheierea din 6 noiembrie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 9.224/63/2017, Curtea de Apel Craiova - Secția I civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 11 din anexa nr. II la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice. Excepția de neconstituționalitate a fost invocată de apelantul-reclamant Sindicatul Medicilor PROMEDICA în cadrul soluționării apelului formulat de autorul excepției împotriva unei sentințe civile a Tribunalului Dolj prin care a fost respinsă acțiunea privind acordarea pentru membrii săi de sindicat a indemnizației de concediu de odihnă aferente celor două funcții - cea de profesor universitar și cea de medic.

4.În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia arată că, potrivit dispozițiilor de lege criticate care fac trimitere la Hotărârea Guvernului nr. 250/1992, salariații care îndeplinesc prin cumul, pe lângă funcția de bază cu o normă întreagă, o altă funcție au dreptul la concediu de odihnă plătit numai la unitatea în care au funcția de bază.

5.Referitor la încălcarea dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (4) și (5) și ale art. 73 alin. (3) lit. p) se susține că norma criticată este neclară, imprecisă și neaccesibilă pentru salariații care au două contracte, dând posibilitatea de a fi statuate printrun act normativ inferior legii elemente esențiale ale contractului de muncă, reglementat printr-o lege organică, cum ar fi dreptul la concediu de odihnă. Norma criticată nu respectă nici normele de tehnică legislativă, de vreme ce, potrivit Legii nr. 24/2000, hotărârile Guvernului cu caracter normativ se emit numai în baza și în executarea legii și trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza și în executarea cărora au fost emise, fără ca prin acestea să poată fi completată legea, sens în care se invocă Decizia Curții Constituționale nr. 244 din 19 aprilie 2016. Or, prin Hotărârea Guvernului nr. 250/1992 se aduc restrângeri normelor legale generale în materia contractului individual de muncă, deoarece nici Codul muncii, nici vreo altă lege privind salarizarea bugetarilor nu prevede o astfel de reglementare privind înlăturarea concediului de odihnă plătit pentru cel de-al doilea contract de muncă. Dreptul la concediu de odihnă plătit nu are un caracter general, în sensul că indiferent de câtă muncă prestezi și de câți angajatori ai poți beneficia doar de o singură perioadă de repaus plătită, ci, dimpotrivă, acest drept de odihnă și plata indemnizației aferente decurg din executarea fiecărui contract de muncă în parte. Astfel, fiecare angajator are obligația de a achita salariul și celelalte drepturi izvorâte din contractul de muncă, cum este dreptul la concediu de odihnă.

6.Referitor la încălcarea dispozițiilor art. 16 din Constituție se susține că prevederile de lege criticate creează o situație discriminatorie pentru cadrele didactice care lucrează cu normă parțială și în cadrul altui angajator, față de alte categorii profesionale. Codul muncii a creat un regim de egalitate pentru toți angajații, inclusiv pentru salariații cumularzi. În cazul cumulului de funcții, fiecare contract este independent de situația celorlalte. În condițiile în care Codul muncii nu face nicio referire la funcția de bază, salariații aflați în serviciul mai multor angajatori au aceleași drepturi și obligații rezultate din fiecare contract de muncă, corespunzător timpului efectiv lucrat. Codul muncii constituie dreptul comun în materie, de la care legiuitorul poate deroga doar prin norme exprese, care să respecte principiul proporționalității și rezonabilității. Dispozițiile art. 3 din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992, act normativ inferior legii, adoptat anterior intrării în vigoare a Codului muncii, nu constituie norme derogatorii, ci norme contrare Codului muncii, astfel că acestea au fost abrogate tacit. În aceste condiții, trimiterea pe care o fac dispozițiile criticate din Legea-cadru nr. 284/2010 la un text dintr-o hotărâre a Guvernului care limitează doar pentru cadrele didactice un drept recunoscut de Codul muncii pentru toate categoriile profesionale este neconstituțională, fiind discriminatorie. Se invocă în acest sens deciziile Curții Constituționale nr. 6 din 25 februarie 1993 și nr. 794 din 15 decembrie 2016, prin care s-a stabilit că o diferență de tratament juridic pe criterii sociale sau categorii de funcționari este discriminatorie.

7.În ceea ce privește încălcarea art. 41 alin. (2) din Constituție se susține că dispozițiile criticate care prevăd că salariații din învățământ care realizează cumul de funcții au dreptul la concediu plătit numai de la unitatea unde au funcția de bază încalcă dreptul la muncă și protecția socială a muncii, dreptul la concediu plătit fiind o componentă esențială a acestuia, pentru munca prestată la al doilea angajator salariatul având un drept distinct de recuperare a capacității de muncă. Art. 41 alin. (2) din Constituție prevede concediul de odihnă plătit, fără vreo limitare legată de un număr minim de zile acordate sau de angajatori. Prin dispozițiile criticate se ajunge la eliminarea unei componente a dreptului la muncă și a protecției sociale, respectiv dreptul la repaus pentru recuperarea capacității de muncă.

8.Referitor la încălcarea prevederilor art. 44 din Constituție se arată că din coroborarea dispozițiilor Codului muncii rezultă că dreptul la concediu de odihnă are două componente care nu se pot disocia, și anume una nepatrimonială (efectuarea concediului în sine prin suspendarea obligației salariatului de a presta munca) și una patrimonială (care acoperă drepturile cuvenite salariatului în perioada concediului de odihnă). Ambele componente constituie o garanție conferită de Constituție, ca drept la protecție socială, câtă vreme art. 41 alin. (2) din Legea fundamentală enumeră expres „concediul plătit“ printre măsurile de protecție socială obligatorii. În pus, componenta patrimonială a acestui drept privește inclusiv proprietatea, garantată prin dispozițiile constituționale. Atât timp cât se recunoaște expres plata unei indemnizații pentru perioada de repaus, înlăturarea plății contravine dreptului de proprietate, neexistând nicio justificare rezonabilă și proporțională cu măsura luată.

9.Curtea de Apel Craiova - Secția I civilă apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Astfel, apreciază că prevederile criticate nu sunt contrare art. 1 alin. (4) și (5) din Constituție, fiind clare și precise, atât sub aspectul conținutului dreptului recunoscut, cât și al modalității de acordare. Textul de lege criticat recunoaște dreptul personalului didactic de a beneficia de concediu de odihnă și de plata indemnizației aferente acestuia, iar numai în privința condițiilor de acordare și a modalității de calcul al indemnizației face trimitere la alte acte normative, respectiv la o lege organică - Legea nr. 128/1997 în ceea ce privește condițiile de acordare a concediului de odihnă și la Hotărârea Guvernului nr. 250/1992 în ceea ce privește modalitatea de calcul al indemnizației pentru concediul de odihnă. Prevederea în cuprinsul unei legi organice a împrejurării că modalitatea de calcul al unui drept recunoscut de respectiva lege urmează a fi stabilită ulterior prin normele de aplicare sau trimiterea la o anumită metodologie de calcul cuprinsă într-un act emis de Guvern, în vigoare la acel moment, nu încalcă normele de tehnică legislativă. Cât privește celelalte dispoziții constituționale invocate, consideră că nici acestea nu sunt încălcate prin prevederile de lege criticate.

10.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

11.Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au transmis punctele de vedere solicitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorulraportor, susținerile avocatului autorului excepției de neconstituționalitate prezentate în ședința publică din 20 aprilie 2021, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

12.Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

13.Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 11 din anexa nr. II FAMILIA OCUPAȚIONALĂ DE FUNCȚII BUGETARE „ÎNVĂȚĂMÂNT“ la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 28 decembrie 2010, cu următorul cuprins: „Personalul didactic beneficiază de dreptul la concediu de odihnă, potrivit art. 103 din Legea nr. 128/1997, cu modificările și completările ulterioare, primind o indemnizație de concediu de odihnă calculată în conformitate cu prevederile Hotărârii Guvernului nr. 250/1992 privind concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților din administrația publică, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare, republicată, cu modificările ulterioare.“ La data sesizării Curții Constituționale, Legea-cadru nr. 284/2010 nu mai era în vigoare, aceasta fiind abrogată prin art. 44 alin. (1) pct. 9 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 28 iunie 2017. În prezent, art. 11 din anexa nr. 1 Familia ocupațională de funcții bugetare „Învățământ“ la Legea-cadru nr. 153/2017 are următorul conținut: „Personalul didactic beneficiază de dreptul la concediul de odihnă, potrivit Legii nr. 1/2011, cu modificările și completările ulterioare, primind o indemnizație de concediu de odihnă calculată conform prevederilor legale aplicabile personalului plătit din fonduri publice.“ Însă, prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea a stabilit că sintagma „în vigoare“ din cuprinsul dispozițiilor art. 29 alin. (1) și ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, este constituțională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare. Astfel, deși nu mai sunt în vigoare, dispozițiile criticate își produc în continuare efectele juridice, deoarece obiectul principal al cauzei în cadrul căreia a fost invocată excepția de neconstituționalitate îl reprezintă acordarea indemnizației de concediu de odihnă aferente celor două funcții - cea de profesor universitar și cea de medic. Prin urmare, Curtea reține că obiect al excepției îl reprezintă art. 11 din anexa nr. II la Legea-cadru nr. 284/2010.

14.În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile de lege criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 1 alin. (4) privind principiul separației și echilibrului puterilor în cadrul democrației constituționale, art. 1 alin. (5) privind principiul legalității, art. 16 privind principiul egalității în drepturi, art. 41 alin. (2) privind dreptul la concediu de odihnă plătit, art. 44 privind dreptul de proprietate privată, art. 73 alin. (3) lit. p) privind reglementarea numai prin lege organică a regimului general privind raporturile de muncă.

15.Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că autorul excepției critică dispozițiile art. 11 din anexa nr. II la Legea-cadru nr. 284/2010, aplicabile personalului didactic, deoarece prevăd că indemnizația de concediu de odihnă este calculată în conformitate cu prevederile Hotărârii Guvernului nr. 250/1992, potrivit căreia salariații care îndeplinesc prin cumul, pe lângă funcția de bază cu o normă întreagă, o altă funcție au dreptul la concediu de odihnă plătit numai la unitatea la care au funcția de bază. Membrii sindicatului care a invocat excepția de neconstituționalitate sunt încadrați la o universitate cu contract individual de muncă cu normă întreagă și la un spital cu contract individual de muncă cu normă redusă. Textul de lege criticat prevede că personalul didactic beneficiază de dreptul la concediu de odihnă, potrivit art. 103 din Legea nr. 128/1997, primind o indemnizație de concediu de odihnă calculată în conformitate cu prevederile Hotărârii Guvernului nr. 250/1992.

16.Referitor la concediul de odihnă al cadrelor didactice, prevederile art. 103 din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 158 din 16 iulie 1997, cu modificările și completările ulterioare, la care fac trimitere dispozițiile de lege criticate, au următorul conținut: „Cadrele didactice beneficiază de dreptul la concediu astfel:

a)concediul anual cu plată, în perioada vacanțelor școlare, respectiv universitare, cu o durată de cel puțin 62 de zile, exclusiv duminicile și sărbătorile legale; în cazuri bine justificate, conducerea instituției de învățământ poate întrerupe concediul legal, persoanele în cauză urmând a fi remunerate pentru munca depusă; normele metodologice referitoare la efectuarea concediului legal vor fi elaborate de Ministerul învățământului împreună cu sindicatele recunoscute pe plan național;

b)perioadele de efectuare a concediului de odihnă pentru fiecare cadru didactic se stabilesc de către consiliul de administrație sau senatul universității și de sindicatele de la nivelul unităților școlare sau universitare, în funcție de interesul învățământului și al celui în cauză; […].“ În prezent, Legea nr. 128/1997 este abrogată prin Legea educației naționale nr. 1/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 18 din 10 ianuarie 2011, dispozițiile privind concediul de odihnă al cadrelor didactice fiind preluate, în esență, în art. 267 și 268 din acest ultim act normativ. De asemenea, potrivit art. 304 alin. (13) din Legea nr. 1/2011, cadrele didactice universitare beneficiază de concediul anual cu plată, în perioada vacanțelor universitare, cu o durată de cel puțin 40 de zile lucrătoare, iar în cazuri bine justificate, conducerea instituției de învățământ poate întrerupe concediul legal, persoanele în cauză urmând a fi remunerate pentru munca depusă. Totodată, prin Ordinul ministrului educației, cercetării, tineretului și sportului nr. 5.559/2011 au fost aprobate Normele metodologice privind efectuarea concediului de odihnă al personalului didactic din învățământ, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 723 din 13 octombrie 2011. 17. Referitor la indemnizația aferentă concediului de odihnă al cadrelor didactice, Curtea reține că, potrivit art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992, la care fac trimitere dispozițiile de lege criticate, „Salariații care îndeplinesc prin cumul, pe lângă funcția de bază, cu o normă întreagă, o altă funcție, au dreptul la concediul de odihnă plătit numai de la unitatea în care au funcția de bază. Unitatea în care salariații cumulează le va acorda, la cerere, un concediu fără plată pentru zilele de concediu de odihnă primite de la cealaltă unitate“.

18.Curtea reține că, după abrogarea dispozițiilor de lege criticate (prin Legea-cadru nr. 153/2017), art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992 a fost abrogat prin Legea nr. 31/2020 pentru abrogarea art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992 privind concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților din administrația publică, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare, publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 271 din 1 aprilie 2020.19. Cu privire la cumulul de contracte individuale de muncă ale aceluiași salariat, Curtea reține că, potrivit art. 35 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, „Orice salariat are dreptul de a munci la angajatori diferiți sau la același angajator, în baza unor contracte individuale de muncă, beneficiind de salariul corespunzător pentru fiecare dintre acestea“. Înainte de republicarea Codului muncii în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, textul art. 35 din acesta cuprindea și alin. (3), potrivit căruia „Salariații care cumulează mai multe funcții sunt obligați să declare fiecărui angajator locul unde exercită funcția pe care o consideră de bază“. Prin Legea nr. 40/2011 pentru modificarea și completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 225 din 31 martie 2011, art. 35 alin. (3) din Codul muncii a fost abrogat, conceptul de „funcție de bază“ fiind eliminat din legislație. Însă se observă că la data intrării în vigoare a dispozițiilor criticate din Legea-cadru nr. 284/2010, care fac trimitere la Hotărârea Guvernului nr. 250/1992 (care prevede că salariații care îndeplinesc prin cumul, pe lângă funcția de bază, cu o normă întreagă, o altă funcție au dreptul la concediul de odihnă plătit numai de la unitatea în care au funcția de bază, iar unitatea în care salariații cumulează le va acorda, la cerere, un concediu fără plată pentru zilele de concediu de odihnă primite de la cealaltă unitate), dispozițiile Codului muncii referitoare la funcția de bază erau în vigoare.

20.Curtea reține că problema de drept pe care o ridică autorul excepției este aceea a acordării a două indemnizații aferente celor două concedii de odihnă în cazul cadrelor didactice care cumulează două contracte de muncă, autorul excepției susținând că este neconstituțională acordarea doar a indemnizației de concediu aferente contractului de muncă cu normă întreagă, deoarece ambele contracte individuale de muncă (atât cel cu normă întreagă, cât și cel cu normă redusă) trebuie respectate, inclusiv sub aspectul acordării concediului de odihnă. În realitate, problema de drept pe care o ridică autorul excepției este aceea de a stabili dacă Hotărârea Guvernului nr. 250/1992 - care reglementează modalitatea de calcul al indemnizației de concediu în caz de cumul de funcții - a devenit caducă prin eliminarea conceptului de „funcție de bază“, operată prin Legea nr. 40/2011. Însă asupra acestei probleme de drept nu se poate pronunța Curtea Constituțională, ci doar instanțele judecătorești.

21.Cu privire la concediul de odihnă, Curtea reține că acesta este reglementat, cu titlu general, în secțiunea 1 - Concediul de odihnă anual și alte concedii ale salariaților din capitolul III - Concediile al titlului III - Timpul de muncă și timpul de odihnă din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii. Potrivit art. 145 alin. (1), durata minimă a concediului de odihnă anual este de 20 de zile lucrătoare. Pe lângă reglementarea generală prevăzută de Codul muncii cu privire la durata minimă a concediului de odihnă anual, prin alte acte normative sunt stabilite durate speciale ale acestui concediu. Astfel, art. 103 lit. a) din Legea nr. 128/1997 la care fac trimitere dispozițiile de lege criticate stabilește pentru cadrele didactice că durata concediului anual cu plată, în perioada vacanțelor școlare, respectiv universitare, este de cel puțin 62 de zile, exclusiv duminicile și sărbătorile legale. Cât privește indemnizația de concediu de odihnă, art. 150 alin. (1) și (2) din Codul muncii prevede că: „(1) Pentru perioada concediului de odihnă salariatul beneficiază de o indemnizație de concediu, care nu poate fi mai mică decât salariul de bază, indemnizațiile și sporurile cu caracter permanent cuvenite pentru perioada respectivă, prevăzute în contractul individual de muncă.

(2)Indemnizația de concediu de odihnă reprezintă media zilnică a drepturilor salariale prevăzute la alin. (1) din ultimele 3 luni anterioare celei în care este efectuat concediul, multiplicată cu numărul de zile de concediu.“22. Pronunțându-se asupra dispozițiilor art. 145 alin. (1) și (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii [devenit art. 150 alin. (1) și (2) după republicare], prin Decizia nr. 385 din 17 aprilie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 353 din 24 mai 2007, Curtea a reținut că aceste reglementări nu reprezintă altceva decât o concretizare a dispozițiilor art. 41 alin. (2) din Constituție, care consacră dreptul salariaților la concediul de odihnă plătit, drept care, ca și celelalte măsuri de protecție socială a muncii, se stabilește prin lege. Astfel, legiuitorul este îndreptățit să stabilească modul de calcul al valorii indemnizației de concediu cuvenite. În acest sens, legiuitorul a prevăzut regula potrivit căreia, în caz de cumul, salariatul beneficiază de un concediu de odihnă corespunzător doar funcției de bază, iar nu și pentru funcția cumulată. Această reglementare se aplică în mod egal tuturor salariaților, fără niciun fel de privilegiu și nicio discriminare.

23.Revenind la dispozițiile criticate din Legea-cadru nr. 284/2010, care constituie obiect al excepției de neconstituționalitate în prezenta cauză, Curtea reține că acestea prevăd că personalul didactic beneficiază de dreptul la concediu de odihnă potrivit art. 103 din Legea nr. 128/1997 și că indemnizația de concediu de odihnă este calculată în conformitate cu prevederile Hotărârii Guvernului nr. 250/1992, potrivit căreia se acordă doar indemnizația de concediu aferentă contractului de muncă cu normă întreagă.

24.Referitor la pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 1 alin. (4) și (5) și art. 73 alin. (3) lit. p) din Constituție, Curtea reține că dreptul la concediu de odihnă - ca element esențial al contractului de muncă - este stabilit, cu titlu general, în Codul muncii și, cu titlu special pentru cadrele didactice, în Legea nr. 128/1997 (abrogată, în prezent, prin Legea nr. 1/2011), în deplină concordanță cu dispozițiile constituțional invocate. Criticile privind modul efectiv de calcul al indemnizației pentru concediul de odihnă în cazul cumulului de contracte de muncă ale personalului didactic vizează, în realitate, prevederile Hotărârii Guvernului nr. 250/1992 - act normativ care nu poate constitui obiect al controlului de constituționalitate, în temeiul dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție și ale art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

25.În ceea ce privește invocarea dispozițiilor art. 16 din Constituție privind principiul egalității în drepturi, Curtea reține că, potrivit jurisprudenței sale, acest principiu constituțional presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite (a se vedea Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Or, contrar susținerilor autorului excepției de neconstituționalitate, textul de lege criticat nu instituie discriminare între cadrele didactice care lucrează cu normă parțială și în cadrul altui angajator și alte categorii profesionale. Textul de lege criticat face parte din anexa referitoare la personalul din învățământ din Legea-cadru nr. 284/2010, anexă care conține dispoziții specifice acestuia, fără a se putea concluziona în sensul că această modalitate de reglementare ar crea discriminări față de altă categorie socioprofesională, astfel că textul de lege criticat nu instituie nicio discriminare pe criterii sociale. De altfel, Hotărârea Guvernului nr. 250/1992, la care face referire textul de lege criticat, prevedea la art. 3 alin. (1) că toți salariații din sistemul bugetar care îndeplineau prin cumul, pe lângă funcția de bază, cu o normă întreagă, o altă funcție aveau dreptul la concediul de odihnă plătit numai de la unitatea în care au funcția de bază.

26.Referitor la critica raportată la dispozițiile art. 41 alin. (2) și ale art. 44 din Constituție, nici aceasta nu este întemeiată, deoarece textul de lege criticat nu neagă dreptul la concediu de odihnă plătit - drept fundamental, ci, dimpotrivă, prevede că personalul didactic are dreptul la concediu de odihnă. Cât privește stabilirea modului de calcul al cuantumului indemnizației aferente concediului de odihnă, în ipoteza cumulului de contracte de muncă ale personalului bugetar, acesta este atributul exclusiv al legiuitorului, neputând constitui o problemă de constituționalitate atât timp cât legiuitorul recunoaște dreptul la concediu de odihnă plătit.

27.În final, Curtea reține că, în jurisprudența sa constantă, a statuat cu valoare de principiu că „stabilirea sistemului de salarizare pentru sectorul bugetar este un drept și o obligație a legiuitorului“ (Decizia nr. 108 din 14 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 8 martie 2006) și că „stabilirea principiilor și a condițiilor de acordare a drepturilor salariale personalului bugetar intră în atribuțiile exclusive ale legiuitorului“ (Decizia nr. 706 din 11 septembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 23 octombrie 2007, Decizia nr. 816 din 24 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 165 din 4 martie 2016).

28.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Sindicatul Medicilor PROMEDICA în Dosarul nr. 9.224/63/2017 al Curții de Apel Craiova - Secția I civilă și constată că dispozițiile art. 11 din anexa nr. II la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel Craiova - Secția I civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 6 mai 2021.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Ioana Marilena Chiorean