Decizie nr. 841 din 10 decembrie 2015

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Valentina Bărbăţeanu - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Luminiţa Nicolescu.

1.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, excepţie ridicată de Gheorghe Oncică în Dosarul nr. 18.648/3/2008 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă şi care constituie obiectul Dosarului nr. 323D/2015 al Curţii Constituţionale.

2.La apelul nominal răspunde, pentru partea Seraphina Ivona Fulicea, doamna avocat Anca Ghencea, membru al Baroului Bucureşti, în calitate de apărător ales, cu delegaţie depusă la dosar. Se constată lipsa celorlalte părţi. Procedura de citare a fost legal îndeplinită.

3.Magistratul-asistent referă asupra faptului că autorul excepţiei şi partea Regia Autonomă a Distribuţiei şi Exploatării Filmului "România Film" din Bucureşti au depus note scrise prin care susţin admiterea excepţiei de neconstituţionalitate.

4.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul apărătorului părţii Seraphina Ivona Fulicea, care solicită respingerea ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate, arătând că asupra constituţionalităţii prevederilor de lege criticate, prin raportare la art. 16 din Legea fundamentală, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat şi a constatat, prin mai multe decizii, că nu este încălcată egalitatea în drepturi a cetăţenilor. Precizează că situaţia de fapt din acele decizii este similară cu cea din cauza de faţă, astfel că se impune menţinerea acestei jurisprudenţe. Mai arată că, în speţă, contestaţia cu privire la respingerea notificării a fost admisă, iar imobilul revendicat a fost restituit în natură, deşi unii dintre contestatori sunt cetăţeni străini. În ce priveşte invocarea art. 20 din Constituţie apreciază că autorul excepţiei nu formulează o veritabilă critică de neconstituţionalitate, ci vizează, de fapt, verificarea prevederilor Acordului româno-francez din 1959 prin raportare la actuala Constituţie, control care nu poate fi, însă, exercitat. Cu privire la critica referitoare la încălcarea art. 148 din Constituţie arată că nu este motivată.

5.Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, menţionând că textul de lege criticat a mai format obiectul controlului de constituţionalitate, Curtea reţinând că acesta nu instituie discriminări sau privilegii între cetăţeni şi nu încalcă principiul egalităţii în drepturi, tratamentul egal impunându-se doar pentru cetăţenii aflaţi în situaţii identice. Precizează că celelalte critici nu pun în discuţie probleme de neconstituţionalitate, ci doar de interpretare şi aplicare a legii la speţă.

6.După strigarea cauzei se prezintă autorul excepţiei, care cere permisiunea de a-şi susţine cauza. Deliberând, Curtea admite cererea.

7.Având cuvântul, autorul excepţiei solicită admiterea acesteia, arătând că opozabilitatea acordurilor internaţionale îşi are temeiul în principiul lex voluntatis, care permite părţilor să aleagă legea aplicabilă. În virtutea acordurilor internaţionale menţionate în anexa nr. 1 la Legea nr. 10/2001, despăgubirea efectivă a cetăţenilor străini s-a stabilit de comun acord între statele cosemnatare, urmând să fie realizată conform procedurilor interne ale statului respectiv. Aşadar, tratatul a transformat dreptul de proprietate al cetăţenilor străini într-un drept de creanţă faţă de statul cosemnatar. Precizează că situaţia juridică a cetăţenilor străini care declară că nu au primit despăgubiri de la statul cosemnatar nu este identică cu cea a cetăţenilor români pentru care nu a existat, anterior Legii nr. 10/2001, nicio măsură de reparaţie pentru bunurile preluate abuziv de statul român în perioada de referinţă a legii menţionate.

8.Faţă de cele susţinute de autorul excepţiei, preşedintele Curţii acordă din nou cuvântul apărătorului părţii Seraphina Ivona Fulicea, care precizează că cele afirmate de autorul excepţiei confirmă faptul că acesta argumentează contrarietatea dintre Acordul româno-francez din 1959 şi Constituţie, iar nu cea dintre art. 5 din Legea nr. 10/2001 şi Legea fundamentală, şi menţionează faptul că autorul excepţiei nu are niciun interes personal în cauză, fiind un simplu locatar în imobilul care are o cale de acces comună cu imobilul revendicat, care este un cinematograf. Totodată, arată că nu s-a făcut niciodată dovada că suma plătită de statul român statului francez ar fi ajuns vreodată în posesia clienţilor săi.

9.Reprezentantul Ministerului Public arată că îşi menţine concluziile de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, susţinute anterior.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

10.Prin Încheierea din 17 decembrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 18.648/3/2008, Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, excepţie ridicată de Gheorghe Oncică, intervenient în interesul pârâtei Regia Autonomă a Distribuţiei şi Exploatării Filmului "România Film" din Bucureşti, într-o cauză având ca obiect soluţionarea cererii reclamanţilor adresată instanţei ca urmare a refuzului nejustificat al pârâtei, în calitate de entitate deţinătoare a unui imobil pe care l-au revendicat în temeiul Legii nr. 10/2001, de a le soluţiona notificarea formulată.

11.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată, în esenţă, că prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 sunt echivoce, dând naştere la două interpretări diferite. Astfel, într-o primă interpretare, cetăţenii străini intraţi sub incidenţa tratatelor internaţionale menţionate în anexa nr. 1 la Legea nr. 10/2001, în baza cărora statul român a plătit către statele cosemnatare despăgubiri negociate în prealabil, pentru anumite bunuri, acolo enumerate, nu sunt îndreptăţiţi să se prevaleze de prevederile Legii nr. 10/2001, chiar dacă susţin că nici ei, nici autorii lor nu au încasat niciun fel de despăgubiri din partea statului cosemnatar. Într-o a doua interpretare, textul de lege criticat ar permite beneficiul Legii nr. 10/2001 şi cetăţenilor străini care, din diverse motive, inclusiv din propria lor culpă, nu ar fi încasat niciun fel de despăgubiri din partea statului cosemnatar şi doresc, în prezent, inclusiv o restituire în natură, deşi dreptul acestora de proprietate a fost convertit, prin efectul tratatelor menţionate, într-un drept de creanţă faţă de statul co-semnatar. Autorul excepţiei susţine că această din urmă interpretare, care se regăseşte şi în una din deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (Decizia nr. 1.927 din 17 iunie 2014), este greşită deoarece îi discriminează pe cetăţenii români faţă de cei străini ale căror proprietăţi au fost naţionalizate în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001. În acest sens arată că cetăţenii români cărora statul le-a naţionalizat proprietăţile nu au beneficiat în trecut de nicio formă de compensare, în schimb, cetăţenilor străini aflaţi în aceeaşi situaţie juridică, adică ale căror bunuri au fost naţionalizate, care au intrat sub incidenţa tratatelor menţionate în anexa nr. 1 a legii, statul român le-a oferit un remediu echitabil ca urmare a faptului că statul cosemnatar a preluat obligaţia despăgubirii individuale a respectivilor cetăţeni străini, în urma plăţii de către statul român către statul cosemnatar a unei despăgubiri. Or, art. 5 alin. (1) din legea menţionată îi tratează pe cetăţenii străini care nu au primit despăgubiri din partea statului cosemnatar, din culpa lor ori a statului cosemnatar, la fel ca pe cetăţenii români afectaţi de măsurile abuzive care nu au avut, însă, la dispoziţie niciun fel de remediu până la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Autorul excepţiei mai susţine că textul de lege criticat introduce un tratament discriminatoriu şi între cetăţenii străini intraţi sub incidenţa aceluiaşi acord, dintre cele menţionate în anexa nr. 1 a Legii nr. 10/2001, după cum au solicitat sau nu statului cosemnatar despăgubirile cuvenite, şi aduce, totodată, grave prejudicii statului român. Astfel, cetăţenii străini care s-au conformat tratatului şi au solicitat despăgubiri de la statul cosemnatar nu mai sunt îndreptăţiţi la nicio reparaţie, chiar dacă au primit despăgubiri infime faţă de valoarea proprietăţilor naţionalizate, în schimb, cetăţenii străini care nu au respectat tratatul şi nu au urmat procedura de despăgubire prevăzută prin acord ar fi, în prezent, îndreptăţiţi să primească despăgubiri de la statul român, suplimentare celor plătite deja de stat prin tratat şi fără ca statul român să mai aibă vreo vinovăţie în acest caz, el îndeplinindu-şi toate sarcinile convenite prin acord.

12.Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Precizează, mai întâi, că neconstituţionalitatea nu poate fi dedusă din compararea între ele a prevederilor legale dintr-un anumit domeniu, arătând, în continuare, că textul de lege criticat nu încalcă principiul egalităţii în drepturi, având în vedere că se aplică tuturor persoanelor aflate în situaţia reglementată de aceste dispoziţii, fără să instituie privilegii sau discriminări între cetăţeni pe criterii arbitrare, tratamentul egal impunându-se doar pentru cetăţenii aflaţi în situaţii identice.

13.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

14.Avocatul Poporului opinează că prevederile de lege criticate sunt constituţionale, apreciind că nu este nesocotit principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii. Arată, de asemenea, că, în cauză, se pune în discuţie modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor de lege criticate, ceea ce nu reprezintă o problemă de constituţionalitate, aplicarea şi interpretarea legii excedând competenţei Curţii Constituţionale.

15.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosarul cauzei, susţinerile autorului excepţiei şi ale apărătorului părţii Seraphina Ivona Fulicea, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

16.Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

17.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, prevederile art. 5 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 798 din 2 septembrie 2005. Din motivarea excepţiei, precum şi în considerarea incidenţei în soluţionarea cauzei rezultă că, în realitate, obiect al excepţiei îl constituie doar prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care au următorul conţinut: "Nu sunt îndreptăţite la restituire în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaţionale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, enumerate în anexa nr. 1 care face parte integrantă din prezenta lege."

18.În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 16 alin. (1) şi (2) care statuează cu privire la egalitatea în drepturi a cetăţenilor, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului şi art. 148 alin. (2) care consacră prioritatea prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi a celorlalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu faţă de dispoziţiile contrare din legile interne.

19.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că, în prezenta cauză, autorul excepţiei, intervenient în interesul pârâtei Regia Autonomă a Distribuţiei şi Exploatării Filmului "România Film" din Bucureşti în calitate de entitate deţinătoare a imobilului revendicat de reclamanţi, îşi motivează critica prin referire la cele prevăzute de Acordul dintre Republica Populară Română şi Republica Franceză privind reglementarea problemelor financiare în suspensie dintre cele două ţări, semnat la Bucureşti la 9 februarie 1959, intrat în vigoare la data semnării şi ratificat prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 353 din 25 martie 1959, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 179 din 7 martie 2008.

20.În temeiul acestui acord, Guvernul român s-a angajat să verse Guvernului francez contravaloarea în franci francezi a 21 milioane dolari S.U.A., cu titlu de indemnizaţie globală, forfetară şi definitivă, pentru diferite categorii de probleme financiare în suspensie. La art. 1 lit. a) din acord sunt menţionate "bunurile, drepturile sau interesele statului francez şi ale persoanelor fizice sau juridice, bucurându-se de naţionalitatea franceză, care au fost atinse de măsurile române de naţionalizare, expropriere, rechiziţie şi alte măsuri restrictive similare", iar la art. 11 lit. b) din acord se precizează că un procent de 37% din suma amintită "va fi repartizată de Guvernul francez (...) persoanelor fizice şi juridice franceze atinse prin măsurile de naţionalizare, expropriere, rechiziţie şi alte măsuri restrictive similare şi celor care au drepturi la despăgubiri de război sau restituiri".

21.Prevederi similare se regăsesc şi în celelalte acorduri enumerate în anexa nr. 1 la Legea nr. 10/2001, respectiv cele încheiate de statul român cu Austria - în 1963, cu Regatul Belgiei şi Marele Ducat de Luxemburg - în 1970, cu Regatul Danemarcei - în 1960, cu Grecia - în 1966, cu Italia - în 1968, cu Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord - în 1960, cu Regatul Norvegiei - în 1964, cu Regatul Olandei - în 1967, cu Turcia - în 1965, cu Canada - în 1971 şi cu Statele Unite ale Americii - în 1960.

22.Autorul excepţiei susţine că interpretarea potrivit căreia art. 5 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 ar permite obţinerea bunurilor imobile, în natură sau în echivalent sub formă de despăgubiri băneşti, de către cetăţenii străini care, din diverse motive, inclusiv din propria lor culpă, nu au încasat niciun fel de despăgubiri din partea statului cosemnatar îi discriminează atât pe cetăţenii români faţă de cei străini ale căror proprietăţi au fost naţionalizate în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, cât şi pe cetăţenii străini aparţinând unui stat cu care România a încheiat acorduri similare, după cum aceştia sunt susceptibili de a intra sau nu sub incidenţa aceluiaşi tratat.

23.Autorul excepţiei arată, mai întâi, că cetăţenii români cărora statul le-a naţionalizat proprietăţile nu au beneficiat în trecut de nicio formă de compensare. În schimb, cetăţenilor străini aflaţi în aceeaşi situaţie juridică, adică ale căror proprietăţi au fost naţionalizate, statul român le-a oferit în perioada istorică imediat următoare un remediu echitabil, plătind statelor cosemnatare ale acordurilor de reglementare a problemelor financiare în suspensie o despăgubire justă, negociată, statul cosemnatar preluând prin efectul acordului semnat despăgubirea individuală a respectivului cetăţean străin.

24.Cu privire la această critică, Curtea Constituţională constată că nu poate reţine existenţa unei discriminări, din perspectiva prezentată de autorul excepţiei. Astfel, deşi situaţia premisă este aceeaşi, respectiv pierderea dreptului de proprietate asupra unor bunuri imobile preluate în mod abuziv de statul român într-o anumită perioadă istorică, împrejurarea că fiecare dintre cele două categorii de persoane intră sub incidenţa unor dispoziţii legale diferite nu conduce la o diferenţă nejustificată de tratament juridic, având în vedere că finalitatea prevederilor legale aplicabile este aceeaşi, constând în repararea pierderilor suferite ca urmare a privării abuzive de proprietate. Sub acest aspect, nemulţumirea autorului excepţiei este generată de decalajul temporal dintre momentele în care celor două categorii de persoane li s-a conferit dreptul de a obţine despăgubirile cuvenite. Astfel, persoanele care la data preluării bunurilor de către statul român aveau cetăţenie străină au putut beneficia de despăgubiri ca urmare a încheierii de către statul român a unor acorduri cu statele ai căror cetăţeni erau aceştia, acorduri încheiate începând cu anul 1959 (cu Republica Franceză) şi până în anul 1971 (cu Canada). Cetăţenilor români, însă, statul român le-a recunoscut dreptul la reparaţie pentru pierderile suferite abia după Revoluţia din decembrie 1989, odată cu instaurarea unui nou regim, democratic. În acest sens au fost edictate o serie de legi reparatorii, precum Legea fondului funciar nr. 18/1991 (republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 5 ianuarie 1998), Legea nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940 (republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 18 aprilie 2007), Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 8 din 12 ianuarie 2000), Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 (republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 798 din 2 septembrie 2005), Legea nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505 din 4 iulie 2003) sau Legea nr. 393/2006 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea fostului Regat al Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, în urma aplicării Protocolului privitor la câteva insule de pe Dunăre şi la un schimb de comune între România şi Iugoslavia, încheiat la Belgrad la 24 noiembrie 1923, şi a Convenţiei dintre România şi Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, relativă la regimul proprietăţilor situate în zona de frontieră, semnată la Belgrad la 5 iulie 1924 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 938 din 20 noiembrie 2006). Prin această legislaţie cu caracter reparatoriu, cetăţenilor români, precum şi persoanelor care în prezent au o altă cetăţenie, dar care la data preluării aveau fie cetăţenia română, fie cetăţenia unui stat cu care România nu a încheiat între timp acorduri similare celor în discuţie în vederea reglării unor probleme financiare în suspensie, li se conferă dreptul de a obţine restituirea în natură sau prin echivalent a bunurilor care le-au aparţinut. Aşadar, indiferent de momentul recunoaşterii dreptului, scopul reparator al legislaţiei este atins deopotrivă pentru cetăţenii români şi pentru cei străini, ambele categorii de persoane beneficiind de măsuri adecvate, apte să compenseze abuzurile din legislaţia anterioară anului 1989 în ce priveşte privarea de proprietate.

25.Pentru identitate de raţiune, Curtea constată că nu poate reţine nici critica referitoare la pretinsa discriminare apărută, din perspectiva legislaţiei româneşti, între cetăţenii aceluiaşi stat străin, după cum aceştia aparţin categoriei de persoane care au intrat sub incidenţa acordurilor internaţionale menţionate sau celei a străinilor care, la data preluării bunului imobil, erau cetăţeni români şi care solicită şi au - în virtutea acestei împrejurări - posibilitatea legală de a redobândi imobilul respectiv în natură sau de a obţine despăgubiri dacă dovedesc faptul că au fost titularii dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile pe care le revendică. Astfel, în temeiul Legii nr. 10/2001, cetăţenii români ale căror imobile au fost preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 au posibilitatea de a obţine restituirea în natură a imobilelor care le-au aparţinut sau măsuri reparatorii prin echivalent în cazul în care restituirea în natură nu mai este posibilă. De acelaşi regim juridic se bucură şi cetăţenii străini care la data preluării bunurilor aveau cetăţenia română, dar care, între timp, au dobândit cetăţenia unui alt stat, astfel că nu se poate susţine existenţa unei discriminări nici prin compararea regimului juridic aplicabil celor două categorii de cetăţeni străini, finalitatea măsurilor legislative - constând în repararea pierderii suferite în acea perioadă istorică - fiind atinsă, prin mijloace diferite, respectiv legislaţia naţională reparatorie sau, după caz, acordurile internaţionale încheiate de statul român pentru reglementarea unor chestiuni financiare în suspensie.

26.În continuare, Curtea observă că art. 5 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, criticat în cauză, prevede că nu sunt îndreptăţite la restituire în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaţionale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, enumerate în anexa nr. 1 la legea menţionată. Prin aceste acorduri, statul român s-a obligat să plătească statelor cosemnatare anumite sume de bani cu titlu de "indemnizaţie globală, forfetară şi definitivă" în scopul reglementării unor probleme financiare în suspensie dintre statul român şi fiecare stat cosemnatar, printre care s-a numărat şi problema bunurilor, drepturilor sau intereselor persoanelor fizice sau juridice care aveau cetăţenia sau naţionalitatea respectivului stat, care au fost atinse de măsurile române de naţionalizare, expropriere, rechiziţie şi alte măsuri restrictive similare, anterioare datei semnării fiecăruia dintre acordurile respective.

27.Autorul excepţiei critică prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 din perspectiva faptului că unele instanţe judecătoreşti interpretează acest text de lege în sensul că, în situaţia în care persoanele vizate de ipoteza normei declară pe propria răspundere, prin declaraţie notarială autentificată, că nu au încasat niciun fel de despăgubiri de la statul cosemnatar al acordului, atunci acestea nu intră sub incidenţa prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi, ca atare, au vocaţia de a solicita restituirea în natură sau măsuri reparatorii în echivalent dacă aceasta nu mai este posibilă.

28.Cu privire la această critică, Curtea reţine că din cercetarea jurisprudenţei instanţelor judecătoreşti se observă că, într-adevăr, au fost pronunţate hotărâri în temeiul textului de lege supus controlului de constituţionalitate interpretat în maniera criticată de autorul excepţiei. În aprecierea criticilor referitoare la neconstituţionalitatea interpretării date în practica judiciară textului de lege supus controlului de constituţionalitate, relevantă este examinarea jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de ultim grad de jurisdicţie. Concluzia desprinsă din acest demers este că însăşi instanţa supremă a interpretat în mod diferit prevederile de lege criticate, majoritară fiind, însă, interpretarea în sensul că interdicţia instituită prin art. 5 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este aplicabilă doar în ipoteza în care se dovedeşte că cetăţenii străini interesaţi sau autorii acestora au încasat efectiv despăgubiri băneşti de la statele cosemnatare ale acordurilor internaţionale. Totodată, aceştia ar fi îndreptăţiţi să revendice, potrivit Legii nr. 10/2001, imobilele care au aparţinut lor sau autorilor lor, dacă afirmă, printr-o declaraţie autentică dată pe propria răspundere, că nu au primit nicio sumă de bani de la statul cosemnatar. Ilustrative sub acest aspect sunt, de exemplu, Decizia nr. 10.032 din 7 decembrie 2006, Decizia nr. 3.035 din 15 mai 2008, Decizia nr. 26 din 12 ianuarie 2010, Decizia nr. 5.224 din 13 noiembrie 2013, Decizia nr. 5.576 din 2 decembrie 2013, Decizia nr. 1.927 din 17 iunie 2014 sau Decizia nr. 294 din 29 ianuarie 2015 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă, precum şi Decizia nr. 2.887 din 8 iunie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal.

29.În considerarea prevederilor art. 142 din Constituţie, Curtea reţine că funcţia sa esenţială de a veghea la respectarea supremaţiei Constituţiei, prin mecanismele pe care legiuitorul constituant le-a consacrat, a fost materializată, în jurisprudenţa sa, inclusiv prin verificarea constituţionalităţii prevederilor legale în interpretarea dată acestora de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu prilejul soluţionării unor recursuri în interesul legii ori al pronunţării unor hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Curtea Constituţională având competenţa de a se pronunţa pe fondul excepţiei, asupra textului de lege în interpretarea dată de instanţa supremă. Această competenţă a Curţii Constituţionale rezultă din realitatea conform căreia Constituţia reprezintă cadrul şi măsura în care legiuitorul şi celelalte autorităţi pot acţiona şi, ca atare, şi interpretările care se pot aduce normei juridice trebuie să ţină cont de această exigenţă de ordin constituţional cuprinsă chiar în art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, potrivit căruia în România respectarea Constituţiei şi a supremaţiei sale este obligatorie. Din perspectiva raportării la prevederile Constituţiei, Curtea Constituţională analizează constituţionalitatea textelor legale aplicabile în interpretarea statuată prin deciziile date în soluţionarea recursurilor în interesul legii (Decizia nr. 8 din 18 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 186 din 17 martie 2011, Decizia nr. 854 din 23 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 21 septembrie 2011, sau Decizia nr. 349 din 17 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 4 august 2014) şi prin hotărârile prealabile date în dezlegarea unor chestiuni de drept (Decizia nr. 393 din 28 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 609 din 12 august 2015, sau Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015, nepublicată până la data redactării prezentei decizii), dar şi în interpretări sistemice, date textelor de lege de instanţele judecătoreşti şi confirmate de jurisprudenţa instanţelor de ultim grad de jurisdicţie în litigiile în care prevederile de lege în discuţie au fost aplicate (Decizia nr. 956 din 13 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 838 din 12 decembrie 2012, sau Decizia nr. 448 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 5 din 7 ianuarie 2014). A admite o teză contrară contravine înseşi raţiunii existenţei Curţii Constituţionale, care şi-ar nega rolul său constituţional acceptând ca un text legal să se aplice în limite ce ar intra în coliziune cu Legea fundamentală.

30.Competenţa Curţii Constituţionale de a analiza conformitatea cu Legea fundamentală a unei dispoziţii legale în interpretarea dată acesteia de instanţele judecătoreşti este susţinută şi de cele reţinute în considerentele Deciziei nr. 448 din 29 octombrie 2013, prin care Curtea a apreciat că "deturnarea reglementărilor legale de la scopul lor legitim, printr-o sistematică interpretare şi aplicare eronată a acestora de către instanţele judecătoreşti sau de către celelalte subiecte chemate să aplice dispoziţiile de lege, poate determina neconstituţionalitatea acelei reglementări. În acest caz, Curtea consideră că are competenţa de a elimina viciul de neconstituţionalitate astfel creat, esenţial în asemenea situaţii fiind asigurarea respectării drepturilor şi libertăţilor persoanelor, precum şi a supremaţiei Constituţiei". Mai mult, în vederea asigurării supremaţiei Constituţiei, observând jurisprudenţa instanţelor judecătoreşti chemate să aplice dispoziţiile unui text de lege, altele decât instanţa supremă, Curtea a reţinut, în esenţă, prin Decizia nr. 956 din 13 noiembrie 2012, că se impune înlăturarea oricărei posibile interpretări a legii de natură să nesocotească dispoziţiile Legii fundamentale atunci când textul de lege în discuţie, prin redactarea sa lacunară, dă posibilitatea unei astfel de interpretări ce are drept consecinţă încălcarea unei norme constituţionale. Tot astfel, Curtea a sancţionat neconstituţionalitatea unor texte de lege în interpretarea dată acestora de autorităţile publice însărcinate cu aplicarea acestora (Decizia nr. 223 şi nr. 224 din 12 martie 2012, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie 2012).

31.Având în vedere toate aceste considerente de principiu şi ţinând seama de cele reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în jurisprudenţa sa referitoare la aplicarea prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum s-a precizat la paragraful 28 din prezenta decizie, Curtea Constituţională apreciază că, în cauza de faţă, textul de lege criticat în interpretarea dată de instanţa supremă contravine prevederilor art. 44 alin. (2) din Constituţie potrivit cărora proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. În virtutea interpretării cuprinse în deciziile menţionate la paragraful 28, statul român va fi obligat la o dublă plată pentru aceeaşi creanţă. Astfel, creanţa constând în dreptul de reparaţie al cetăţenilor străini pentru bunurile de care au fost privaţi prin diferite modalităţi în perioada imediat următoare încheierii celui de-al Doilea Război Mondial a fost deja acoperită o dată, prin vărsarea în conturile statelor cu care a încheiat acorduri bilaterale a sumelor stipulate în cuprinsul acestor documente internaţionale. Cetăţenilor străini ale căror bunuri au fost atinse de măsurile române de naţionalizare, expropriere, rechiziţie şi alte măsuri restrictive similare li s-a pus la îndemână posibilitatea de a se adresa statului care a încasat de la statul român suma stabilită de comun acord cu titlu de despăgubire globală, forfetară şi definitivă, acest stat având obligaţia să acorde o sumă corespunzătoare fiecărui solicitant. În ipoteza în care cetăţenii străini în discuţie susţin că nu au primit în mod efectiv de la statul cosemnatar despăgubirea cuvenită, indiferent de cauza care a determinat această situaţie - ca urmare a propriei culpe sau din motive neimputabile acestora şi independente de voinţa lor -, statul român nu poate fi ţinut să facă o a doua plată, nedatorată de această dată, prin aplicarea aceloraşi prevederi de lege care conferă dreptul cetăţenilor români, precum şi celor străini care nu intră sub incidenţa acordurilor bilaterale enumerate în anexa nr. 1 la Legea nr. 10/2001 la obţinerea în natură sau de despăgubiri prin echivalent pentru bunurile imobile revendicate.

32.Aşadar, raţiunea excluderii cetăţenilor acelor state care au primit de la statul român, în baza acordurilor bilaterale încheiate, despăgubiri globale şi forfetare, de la posibilitatea obţinerii restituirii în natură sau prin echivalent a bunurilor imobile rezidă în evitarea unei duble plăţi efectuate de statul român către aceste persoane pentru aceeaşi creanţă: pe de o parte, plata indirectă realizată din acea sumă forfetară de către statul ai căror cetăţeni erau la momentul preluării abuzive şi, pe de altă parte, o a doua plată constând în măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, care, în condiţiile efectuării în precedent a unei alte plăţi, este, din perspectiva statului român, o plată nedatorată, de natură să aducă atingere dreptului de proprietate privată al statului român, prin diminuarea nejustificată a patrimoniului acestuia.

33.Potrivit acordurilor încheiate de statul român cu statele ai căror cetăţeni au suferit pierderi în maniera arătată, plata integrală a sumelor cu privire la care statul român s-a obligat către statul cosemnatar are "efect liberatoriu pentru statul român, precum şi pentru toate persoanele fizice sau juridice române succesoare ale proprietarilor primitivi" (a se vedea, de exemplu, art. 2 din Acordul româno-francez din 1959). În cuprinsul acestor acorduri bilaterale sunt specificate modalităţile în care cele două state semnatare au convenit să fie făcută plata de către statul român către celălalt stat. Din interpretarea sistematică a prevederilor Acordului româno-francez din 1959, care este incident în cauza de faţă, şi a celor două Protocoale de aplicare, ce fac parte integrantă din acesta, rezultă că statul român şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin acesta, plătind integral suma precizată.

34.Distinct de analiza în cauză a prevederilor Acordului româno-francez din 1959, din care rezultă stingerea obligaţiei statului român faţă de cel francez, Curtea observă că, în cadrul proceselor în care acordurile internaţionale încheiate în vederea reglementării problemelor financiare în suspensie între statul român şi alte state sunt invocate din perspectiva art. 5 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, aceste acorduri au forţă probantă absolută. Nu este necesar să se verifice dacă, şi în ce măsură, statul român şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin intermediul acestora. Fiind tratate internaţionale ce reprezintă rezultatul voinţei concordante a două state în calitate de subiecte de drept internaţional public, acestea sunt supuse unor reguli speciale, astfel că verificarea executării obligaţiilor cuprinse în acestea nu este la latitudinea instanţelor de judecată naţionale, ci este supusă regulilor de drept internaţional public, exterioare raporturilor juridice de drept privat intern ce se stabilesc între subiecţii de drept din sfera naţională, în baza normelor juridice interne.

35.În considerarea prevalenţei acordurilor internaţionale bilaterale din anexa nr. 1 a Legii nr. 10/2001 apare firească precizarea lămuritoare din pct. 5.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 250/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 227 din 3 aprilie 2007, potrivit căreia "Pentru asigurarea exigenţelor art. 5 din lege nu este necesară lista nominală a persoanelor care au beneficiat de măsuri reparatorii în baza unor tratate internaţionale, deoarece este suficientă existenţa acordului internaţional pentru imobilele preluate în mod abuziv".

36.Totodată, Curtea Constituţională observă că, pentru bunurile şi interesele vizate de acordurile în discuţie, statul român nu s-a angajat să plătească direct nicio despăgubire cetăţenilor străini îndreptăţiţi, ci doar statului cosemnatar. Aşadar, prin efectul Acordului româno-francez din 1959, dreptul de proprietate al cetăţenilor francezi ce intră sub incidenţa acestuia s-a transformat într-un drept de creanţă faţă de statul francez, acestuia urmând să i se adreseze cetăţenii francezi care se consideră îndreptăţiţi. Astfel, potrivit art. 11 din acest acord, 37% din suma plătită de statul român celui francez a fost repartizată de Guvernul francez persoanelor fizice şi juridice franceze atinse prin măsurile de naţionalizare, expropriere, rechiziţie şi alte măsuri restrictive similare şi celor care au drepturi la despăgubiri de război sau restituiri. În acelaşi articol se arată expres că "Repartiţia între diferiţii îndreptăţiţi este în competenţa exclusivă a Guvernului francez şi nu angajează în niciun fel responsabilitatea Guvernului român". Mai mult decât atât, potrivit art. 2 din acelaşi acord, plata integrală a sumei la care statul român s-a obligat faţă de cel francez are efect liberatoriu pentru statul român, precum şi pentru toate persoanele fizice sau juridice române succesoare ale proprietarilor primitivi, potrivit legislaţiei române. Textul precizează, totodată, că, din momentul aplicării acestui acord, statul român, precum şi persoanele fizice sau juridice române vor fi liberate de orice obligaţie faţă de statul francez şi de persoanele fizice sau juridice franceze, pentru revendicările prevăzute la art. 1, adică inclusiv cele referitoare la bunurile, drepturile sau interesele statului francez şi ale persoanelor fizice sau juridice, bucurându-se de naţionalitatea franceză, care au fost atinse de măsurile române de naţionalizare, expropriere, rechiziţie şi alte asemenea măsuri restrictive.

37.Curtea observă că prevederi similare celor cuprinse în Acordul româno-francez, mai sus prezentate, se regăsesc în toate acordurile enumerate de anexa nr. 1 la Legea nr. 10/2001. Ca atare, problema plăţii efective a despăgubirilor către persoanele afectate de situaţiile prevăzute în acordurile internaţionale în discuţie nu mai este în sarcina statului român. Efectul liberator al acordurilor, prin plata sumelor cu titlu de indemnizaţie globală, forfetară şi definitivă pentru pretenţiile de orice natură ale statelor în cauză şi ale persoanelor fizice şi juridice străine faţă de statul român şi persoanele fizice şi juridice române, nu poate să conducă decât la stingerea dreptului acestor persoane la a solicita restituirea în natură sau prin echivalent a bunurilor vizate de aceste acorduri. O altă interpretare conduce inevitabil la o plată nedatorată din partea statului român, cu încălcarea prevederilor art. 44 alin. (2) din Constituţie.

38.Aşadar, în acest context, este evident că, în ce priveşte despăgubirile indirecte, nu sunt necesare alte probe, precum listele cetăţenilor străini despăgubiţi de către statele ai cărui resortisanţi sunt sau orice alte dovezi, întrucât acordul este suficient. Tot astfel, nici declaraţiile persoanelor care se consideră îndreptăţite în sensul că nu au încasat niciun fel de despăgubiri de la statul ai cărui cetăţeni sunt, fie ele în formă autentică, nu prezintă nicio relevanţă cu privire la dreptul acestora de a beneficia de măsuri reparatorii şi în condiţiile Legii nr. 10/2001. Aceasta, deoarece, potrivit art. 11 din acordul mai sus citat, nu mai este necesar a se stabili dacă cetăţenii francezi vizaţi au primit sau nu despăgubiri de la statul francez. În caz contrar, ar avea loc o încălcare a principiului constituţional al ocrotirii egale a dreptului de proprietate privată, statuat prin art. 44 alin. (2) din Legea fundamentală.

39.Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 se referă, într-adevăr, la necesitatea prezentării unei declaraţii autentificate date pe propria răspundere, prin care notificatorii declară că ei sau ascendenţii lor, proprietari ai imobilului la data preluării, nu au făcut obiectul acordurilor internaţionale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie şi prin care, totodată, se obligă la restituirea imobilului sau, după caz, la plata de despăgubiri în cazul constatării ulterioare a incidenţei prevederilor art. 5 alin. (1) din lege. Dar aceste declaraţii nu au ca scop dovedirea încasării unor despăgubiri din partea statului ai cărui cetăţeni sunt persoanele care se consideră îndreptăţite. Finalitatea acestora o reprezintă determinarea de către instanţă (sau, după caz, entitatea administrativă învestită cu soluţionarea notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001) a încadrării corecte a bunului în acordul internaţional încheiat de România pentru reglementarea problemelor financiare în suspensie, neavând rol de dovadă în sensul că persoana în cauză a încasat sau nu despăgubirile cuvenite. De altfel, chiar în cuprinsul normelor amintite, se precizează, la pct. 5.2, că "Măsura este justificată de necesitatea contracarării unei repetări a restituirii din partea statului român".

40.Textul de lege criticat implică a se stabili dacă bunul solicitat a fost preluat în mod abuziv anterior semnării acordului internaţional, cu alte cuvinte, dacă intră sub incidenţa acordului, iar în situaţia în care se dovedeşte că acesta a fost trecut în patrimoniul statului român ulterior acestui moment, atunci persoanele care erau titulare ale dreptului de proprietate privată asupra bunului şi care nu aveau cetăţenia română pot solicita restituirea, în natură sau prin echivalent, potrivit art. 1 din Legea nr. 10/2001. De asemenea, în scopul concretizării dreptului de proprietate privată garantat şi ocrotit de Constituţie, prin intermediul textului de lege ce formează obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, legiuitorul român a conferit posibilitatea de a se prevala de prevederile Legii nr. 10/2001 şi persoanelor sau urmaşilor acestora care, la data preluării bunului de către statul român, aveau cetăţenia română, dar care au pierdut-o sau au renunţat la ea ulterior acestui moment şi au căpătat cetăţenia unuia dintre statele cu care statul român a încheiat un acord de tipul celor în discuţie. Tot astfel, sunt îndreptăţite la obţinerea bunului în natură sau despăgubiri în echivalent potrivit Legii nr. 10/2001 şi persoanele care, la data preluării abuzive, aveau cetăţenia unui stat cu care statul român nu a încheiat, ulterior, vreun acord în vederea reglementării problemelor financiare generate de aceste privări de proprietate. Aşadar, conform intenţiei legiuitorului de a oferi mijloacele concrete de valorificare a dreptului de proprietate privată al persoanelor care se consideră îndreptăţite şi, în acelaşi timp şi în mod egal, de a ocroti şi dreptul de proprietate privată al statului, asemenea informaţii trebuie să conţină declaraţiile la care se referă Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, iar nu împrejurarea primirii efective a unei sume cu titlu de despăgubire, care, aşa cum s-a arătat, este irelevantă. Ca atare, din această perspectivă trebuie stabilit dacă persoana care a formulat notificarea intră sau nu sub incidenţa acordurilor pentru a se putea aprecia dacă aceasta poate beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, astfel încât statul român să nu suporte o diminuare nejustificată a patrimoniului prin plata dublă, nedatorată, a unei creanţe deja achitate, cu nesocotirea art. 44 alin. (1) din Legea fundamentală.

41.În fine, Curtea observă că art. 148 din Constituţie privind integrarea în Uniunea Europeană, invocat în motivarea excepţiei, nu are incidenţă în cauză.

42.În ceea ce priveşte jurisprudenţa sa anterioară, Curtea Constituţională reţine că, prin Decizia nr. 594 din 19 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 581 din 23 august 2007, şi Decizia nr. 965 din 12 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 673 din 21 septembrie 2011, a analizat constituţionalitatea prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prin prisma dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală şi a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate, apreciind că textul de lege criticat nu instituie privilegii sau discriminări între cetăţeni şi nu încalcă principiul constituţional al egalităţii în drepturi, tratamentul egal impunându-se doar pentru cetăţenii aflaţi în situaţii identice. În cauza de faţă, soluţia interpretativă ce urmează să se pronunţe este rezultatul examinării aceluiaşi text de lege prin raportare la un alt reper constituţional, şi anume dispoziţiile art. 44 alin. (2) din Legea fundamentală, astfel că nu are semnificaţia unui reviriment jurisprudenţial.

43.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Gheorghe Oncică în Dosarul nr. 18.648/3/2008 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă şi constată că prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sunt constituţionale în măsura în care nu permit restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent persoanelor care intră sub incidenţa acordurilor încheiate de România cu alte state privind reglementarea problemelor financiare în suspensie enumerate în anexa nr. 1 a Legii nr. 10/2001.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 10 decembrie 2015.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Valentina Bărbăţeanu