Decizie nr. 424 din 25 mai 2006

Ioan Vida - preşedinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Aspazia Cojocaru - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Ninosu - judecător

Şerban Viorel Stănoiu - judecător

Ion Predescu - judecător

Mihaela Cîrstea - procuror

Marieta Safta - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 18 alin. (3), art. 24 şi art. 50 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi a dispoziţiilor art. 294 alin. 1 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Nicola Daniela Mânecan în Dosarul nr. 2.976/2004 al Curţii de Apel Iaşi - Secţia civilă.

La apelul nominal răspunde, pentru autoarea excepţiei, avocat Romul Petru Vonica, constatându-se lipsa celorlalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Având cuvântul, reprezentantul autoarei excepţiei solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate, reiterând argumentele expuse pe larg în concluziile scrise depuse în dosarul cauzei.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei ca neîntemeiată, arătând că prevederile legale criticate sunt în deplină conformitate cu dispoziţiile constituţionale invocate.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 25 ianuarie 2006, pronunţată în Dosarul nr. 2.976/2004, Curtea de Apel Iaşi - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 18 alin. (3), art. 24 şi art. 50 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi a prevederilor art. 294 alin. 1 din Codul de procedură civilă, ridicată de Nicola Daniela Mânecan în dosarul menţionat.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile art. 18 alin. (3) şi art. 24 din Legea nr. 10/2001 contravin art. 1 alin. (5) şi art. 57 din Legea fundamentală, privind supremaţia Constituţiei şi a legilor în statul român de drept, respectiv exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor şi a libertăţilor fundamentale, deoarece creează posibilitatea acordării de despăgubiri pentru imobilele preluate în mod abuziv şi în alte cazuri decât cele la care se referă art. 44 alin. (3) din Constituţie, privind exproprierea pentru o cauză de utilitate publică.

Referitor la art. 50 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, se susţine că acesta încalcă dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 15 alin. (2) privind neretroactivitatea legii, art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (1) şi (3) referitoare la liberul acces la justiţie şi în art. 44 alin. (1) şi (3) privind dreptul de proprietate privată, deoarece declară valabile actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile preluate abuziv de stat, în situaţia în care subdobânditorul a fost de bună-credinţă. Pentru aceleaşi motive se susţine că textul de lege criticat încalcă dispoziţiile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cuprinse în art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil, art. 13 care consacră dreptul la un recurs efectiv, art. 14 privind interzicerea discriminării, art. 17 referitor la interzicerea abuzului de drept şi în art. 41 privind reparaţia echitabilă, precum şi dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, care se referă la protecţia proprietăţii.

În ceea ce priveşte art. 294 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în opinia autoarei excepţiei, acesta încalcă dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5), art. 21 alin. (1) şi (3), art. 24 privind dreptul la apărare şi în art. 124 privind înfăptuirea justiţiei, deoarece interzice schimbarea cauzei cererii de judecată şi formularea de cereri noi în cadrul judecării apelului. Pentru aceleaşi motive se apreciază că textul de lege criticat încalcă art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care consacră dreptul la un proces echitabil.

Curtea de Apel Iaşi - Secţia civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Guvernul, referindu-se şi la jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

Avocatul Poporului consideră că textele de lege criticate sunt constituţionale.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile autoarei excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Potrivit încheierii de sesizare, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă prevederile art. 18 alin. (3), art. 24 şi art. 50 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 4 aprilie 2005, modificată şi completată prin titlul I din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, precum şi cele ale art. 294 alin. 1 din Codul de procedură civilă.

Din examinarea motivării excepţiei, Curtea constată că autoarea acesteia se referă, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 10/2001 criticate, la cele reglementate de lit. c) a acestui articol, iar în ceea ce priveşte alin. 1 al art. 294 din Codul de procedură civilă, numai la teza întâi a acestui alineat.

De asemenea, Curtea constată că, ulterior modificării prin Legea nr. 247/2005, Legea nr. 10/2001 a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 798 din 2 septembrie 2005, dându-se textelor o nouă numerotare, astfel încât art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 a devenit art. 26 alin. (1) din acelaşi act normativ republicat, iar art. 50 alin. (1) şi (2) a devenit art. 45 alin. (1) şi (2).

Aşa fiind, Curtea urmează să se pronunţe asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 18 lit. c), art. 26 alin. (1) şi art. 45 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 798 din 2 septembrie 2005, precum şi a dispoziţiilor art. 294 alin. 1 teza întâi din Codul de procedură civilă.

Textele din Legea nr. 10/2001 criticate au următorul cuprins:

–Art. 18 lit. c): "Măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent şi în următoarele cazuri: (...)

c)imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale.";

–Art. 26 alin. (1): "Dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită.";

–Art. 45 alin. (1) şi (2): "(1) Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidenţa prevederilor prezentei legi, sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării.

(2)Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă."

Art. 294 alin. 1 teza întâi din Codul de procedură civilă are următorul cuprins:" În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi. (...)"

Prevederile constituţionale invocate în motivarea excepţiei sunt cele cuprinse în art. 1 alin. (5) privind statul de drept, art. 15 alin. (2) referitoare la neretroactivitatea legii, art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (1) şi (3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, art. 24 care consacră dreptul la apărare, art. 44 alin. (1) şi (3) privind garantarea dreptului de proprietate şi condiţiile exproprierii, art. 57 privind obligaţia de exercitare cu bună-credinţă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi art. 124 referitoare la înfăptuirea justiţiei.

Se mai invocă încălcarea, prin textele de lege ce fac obiectul excepţiei, a dispoziţiilor Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cuprinse în art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil, art. 13 care consacră dreptul la un recurs efectiv, art. 14 privind interzicerea discriminării, art. 17 referitor la interzicerea abuzului de drept şi în art. 41 privind reparaţia echitabilă, precum şi a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, care se referă la protecţia proprietăţii.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine următoarele:

I. În ceea ce priveşte art. 18 lit. c) şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, autoarea excepţiei susţine că acestea încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5) şi ale art. 57, deoarece creează posibilitatea acordării de despăgubiri pentru imobilele preluate în mod abuziv şi în alte cazuri decât cele la care se referă art. 44 alin. (3) din Constituţie, privind exproprierea pentru o cauză de utilitate publică.

Examinând aceste susţineri, Curtea constată că prevederile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 reglementează un caz în care măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent, şi anume atunci când imobilul-construcţie a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale. În această situaţie, întrucât nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului, fără a aduce atingere dreptului de proprietate dobândit de către cumpărătorii imobilului cu respectarea dispoziţiilor legale de la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, legiuitorul a instituit măsuri reparatorii în echivalent, asigurându-se, astfel, respectarea drepturilor dobândite cu bună-credinţă. Aşa fiind, textul de lege criticat este în concordanţă cu art. 1 alin. (5) din Constituţie, potrivit căruia respectarea acesteia şi a legilor este obligatorie.

De asemenea, Curtea constată că dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora deţinătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită cu soluţionarea notificării este obligată să acorde persoanei îndreptăţite la restituire, în compensare, alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, atunci când restituirea în natură nu este posibilă, sunt în deplină conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală.

În ceea ce priveşte dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 57 referitoare la exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor şi a libertăţilor constituţionale, precum şi în art. 44 alin. (3) privind exproprierea, invocate, de asemenea, în motivarea criticii de neconstituţionalitate a art. 18 lit. c) şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, se constată că nu au relevanţă în cauză.

II. Prevederile art. 45 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 sunt criticate cu motivarea că, menţinând valabilitatea actelor juridice de înstrăinare ce au ca obiect imobile preluate abuziv de stat, în situaţia în care subdobânditorul a fost de bună-credinţă, contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 15 alin. (2), art. 16, art. 21 alin. (1) şi (3) şi art. 44 alin. (1) şi (3), precum şi dispoziţiilor Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cuprinse în art. 6 paragraful 1, art. 13, 14, 17 şi 41, respectiv celor ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

Curtea constată că aceste prevederi legale, în numerotarea dată anterior republicării succesive a Legii nr. 10/2001, au mai făcut obiect al controlului de constituţionalitate, prin raportare, între alte dispoziţii constituţionale, şi la art. 15 alin. (2), respectiv art. 44 alin. (1) din Legea fundamentală, şi cu o motivare asemănătoare.

Astfel, în ceea ce priveşte pretinsa contrarietate cu dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie, Curtea a statuat, prin Decizia nr. 33 din 28 ianuarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 390 din 5 iunie 2003, că prevederile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 [în prezent art. 45 alin. (1)], recunoscând validitatea actelor juridice de înstrăinare încheiate cu respectarea legilor în vigoare la acea dată, consacră riguros, în materia ce face obiectul reglementării, principiul tempus regit actum, iar prevederile art. 46 alin. (2) din acelaşi act normativ [devenit art. 45 alin. (2)], aplicând principiul ocrotirii bunei-credinţe şi pe cel al aparenţei de drept, nu consacră o soluţie legislativă novatoare şi, prin urmare, nu poate fi socotit retroactiv.

Referitor la pretinsa încălcare, prin acelaşi text de lege, a dispoziţiilor art. 44 din Legea fundamentală, Curtea a statuat, prin Decizia nr. 69 din 18 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 226 din 3 aprilie 2003, că dispoziţiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 [în prezent art. 45 alin. (1)], au în vedere actele juridice de înstrăinare a imobilelor preluate cu titlu valabil, asupra cărora statul a devenit proprietar. Titularul iniţial al dreptului de proprietate, nemaiavând calitatea de proprietar la data înstrăinării bunului de către stat, nu poate să invoce încălcarea unui drept inexistent, astfel încât prevederea legală criticată nu contravine principiului constituţional al garantării dreptului de proprietate consacrat de art. 44 din Legea fundamentală. De asemenea, prin Decizia nr. 145 din 25 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 377 din 29 aprilie 2004, Curtea a reţinut că acelaşi text de lege nu încalcă dispoziţiile constituţionale privind protecţia proprietăţii private, reţinându-se că norma legală criticată recunoaşte validitatea titlului de proprietate al dobânditorului de bună-credinţă a unui imobil preluat de stat fără titlu valabil, însă nu consacră prevalenţa acestuia faţă de titlul proprietarului iniţial, titlu care îi este recunoscut în mod similar, de legiuitor, potrivit prevederilor art. 2 alin. (2) din acelaşi act normativ.

Întrucât nu au intervenit elemente noi de natură să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii, cele statuate prin deciziile mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză, iar pentru aceleaşi motive expuse în cuprinsul acestora nu poate fi reţinută nici pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind protecţia proprietăţii.

Curtea mai constată că este neîntemeiată şi critica art. 45 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 faţă de art. 16 din Legea fundamentală, privind egalitatea în drepturi, respectiv faţă de art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind interzicerea discriminării, dat fiind faptul că acest text de lege se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei legale, fără nicio discriminare pe considerente arbitrare.

În ceea ce priveşte art. 21 alin. (1) şi (3) din Constituţie, privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, art. 6 paragraful 1, art. 14, 17 şi 41 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care consacră: dreptul la un proces echitabil, dreptul la un recurs efectiv, interzicerea abuzului de drept, reparaţia echitabilă, invocate, de asemenea, de autoarea excepţiei în motivarea criticii de neconstituţionalitate a art. 45 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, Curtea constată că nu au relevanţă în soluţionarea excepţiei.

III. Art. 294 alin. 1 teza întâi din Codul de procedură civilă încalcă, în opinia autoarei excepţiei, dispoziţiile art. 1 alin. (5), art. 21 alin. (1) şi (3), art. 24 şi 124 din Constituţie, precum şi pe cele ale art. 6 paragrafele 1 şi 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece interzice formularea de cereri noi în apel, chiar şi atunci când privesc motive de ordine publică.

Curtea constată că s-a mai pronunţat în jurisprudenţa sa asupra constituţionalităţii art. 294 din Codul de procedură civilă, în raport de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 135 din 3 aprilie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 6 iunie 2003, Curtea, respingând excepţia de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, a statuat că interdicţia introducerii unor cereri noi în apel, prevăzută de art. 294 din Codul de procedură civilă, este justificată de caracterul devolutiv al apelului, iar nu de calitatea părţilor, astfel că această soluţie legislativă nu are semnificaţia încălcării principiului constituţional al egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice. Soluţia derivă din rolul instanţei de apel, şi anume acela de a examina regularitatea hotărârii primei instanţe cu privire la pretenţiile ce au fost deduse în faţa sa. S-a constatat, de asemenea, că interdicţia introducerii de cereri noi în apel nu îngrădeşte accesul liber la justiţie, întrucât nimic nu împiedică părţile în proces să formuleze noi pretenţii pe calea unei alte acţiuni civile.

Cele statuate în decizia menţionată îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauză, deoarece nu au intervenit elemente noi de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii.

Întrucât textul de lege criticat nu împiedică în niciun mod părţile interesate să se adreseze justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi intereselor legitime, iar în acest cadru, să beneficieze de toate garanţiile ce caracterizează dreptul la apărare, respectiv dreptul la un proces echitabil, nu poate fi reţinută nici pretinsa încălcare a art. 24 din Legea fundamentală, respectiv a art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

De asemenea, nu se aduce atingere, prin acelaşi text de lege, unicităţii şi imparţialităţii justiţiei, astfel încât nu poate fi primită nici critica de neconstituţionalitate formulată în raport cu art. 124 din Constituţie privind înfăptuirea justiţiei.

Cât priveşte invocarea art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, ce consacră supremaţia Constituţiei şi a legilor în statul român de drept, se constată că acesta nu are relevanţă în soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 294 alin. 1 teza întâi din Codul de procedură civilă.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 18 lit. c), art. 26 alin. (1) şi art. 45 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi a dispoziţiilor art. 294 alin. 1 teza întâi din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Nicola Daniela Mânecan în Dosarul nr. 2.976/2004 al Curţii de Apel Iaşi - Secţia civilă.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 25 mai 2006.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. IOAN VIDA

Magistrat-asistent,

Marieta Safta