Decizie nr. 268 din 22 iunie 2004

Ion Predescu - preşedinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Aspazia Cojocaru - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Şerban Viorel Stănoiu - judecător

Nicoleta Grigorescu - procuror

Florentina Geangu - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 279 alin. 1 din Codul de procedură penală şi ale art. 206 din Codul penal, excepţie ridicată de Codrina Oana Potârniche în Dosarul nr. 15.829/2003 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, apreciind că textele legale criticate nu încalcă dispoziţiile constituţionale invocate de autoarea excepţiei.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

Prin Încheierea din 3 martie 2004, pronunţată în Dosarul nr. 15.829/2003, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 279 alin. 1 din Codul de procedură penală şi ale art. 206 din Codul penal, excepţie ridicată de Codrina Oana Potârniche, inculpată în dosarul menţionat, pentru săvârşirea infracţiunii de calomnie, la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, Oana Roxana Taban.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea excepţiei arată că dispoziţiile art. 279 alin. 1 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale în raport cu prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, întrucât, ca urmare a plângerii prealabile a persoanei vătămate, se pune în mişcare acţiunea penală, persoana chemată în judecată devenind "inculpat" fără a se administra, în prealabil, probe care să ateste vinovăţia sa. În consecinţă, aceste dispoziţii creează pentru persoana vătămată o situaţie privilegiată, în sensul că drepturile procesuale ale acesteia sunt mult mai largi decât ale făptuitorului, citat ca inculpat în cauză, deşi legea îl prezumă "nevinovat" până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pronunţate de instanţa de judecată. Punerea în mişcare a acţiunii penale "la simpla cerere" a persoanei vătămate îi conferă acesteia posibilitatea exercitării abuzive a dreptului său procesual, sens în care sunt încălcate şi dispoziţiile art. 22 alin. (1) din Constituţie, deoarece prin formularea plângerii prealabile o persoană este expusă riscului de a suporta consecinţele unei acţiuni penale şicanatoare, fără a exista împotriva sa indicii sau probe de vinovăţie. De asemenea, în susţinerea excepţiei s-a arătat că dispoziţiile art. 206 din Codul penal încalcă prevederile art. 30 alin. (1) din Constituţie şi ale art. 19 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, referitoare la libertatea de exprimare şi de opinie, fiind implicit contrare art. 20 alin. (1) din Legea fundamentală. În opinia autorului excepţiei, dispoziţiile legale criticate contravin şi art. 23 alin. (8) din Constituţie [preluate de art. 23 alin. (11), după republicarea Constituţiei, cu actualizarea denumirilor şi renumerotarea articolelor], conform căruia, "Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată". Persoana reclamată are ab initio calitatea de inculpat, iar pe de altă parte, art. 206 din Codul penal instituie o prezumţie de vinovăţie în sarcina inculpatului, pe care acesta o poate răsturna numai probând un interes legitim. Totodată, sunt încălcate prevederile art. 20 din Constituţie, prin raportare la reglementările internaţionale referitoare la prezumţia de nevinovăţie, cuprinse în art. 11 pct. 1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi în art. 6 pct. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti apreciază că excepţia este neîntemeiată, deoarece dispoziţiile art. 279 alin. 1 din Codul de procedură penală sunt în concordanţă cu prevederile art. 16 alin. (1) şi ale art. 22 alin. (1) din Constituţie, republicată, iar dispoziţiile art. 206 din Codul penal nu încalcă prevederile art. 20 alin. (1), art. 30 alin. (1) şi ale art. 23 alin. (11) din Constituţie, republicată. În acest sens se arată că art. 279 alin. 1 din Codul de procedură penală reglementează procedura punerii în mişcare a acţiunii penale numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară o astfel de plângere, norma procedurală criticată aplicându-se fără discriminări sau privilegii tuturor persoanelor învinuite de săvârşirea unei infracţiuni pentru care o asemenea plângere este necesară. Nu se poate considera că această normă prevede îngrădiri ale exercitării drepturilor procesuale pentru inculpat sau privilegii pentru partea vătămată, simpla distincţie între calitatea părţilor în procesul penal neechivalând cu o încălcare a egalităţii în faţa legii. Totodată, procedura reglementată de dispoziţiile art. 279 alin. 1 din Codul de procedură penală nu poate fi considerată o încălcare a dreptului la viaţă, integritate fizică şi psihică ale persoanei, garantat prin prevederile art. 22 alin. (1) din Constituţie, republicată, deoarece punerea în mişcare a acţiunii penale la plângerea prealabilă a persoanei vătămate nu poate aduce atingere, în nici un caz, drepturilor constituţionale enumerate.

În opinia instanţei dispoziţiile art. 206 din Codul penal nu contravin prevederilor art. 30 alin. (1) din Constituţie, republicată, deoarece sancţiunea prevăzută de textul penal, aplicabilă persoanelor care au săvârşit fapte ce întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de calomnie, nu reprezintă o încălcare a dreptului la libertatea de opinie şi de exprimare. Se mai arată că textul constituţional indicat nu trebuie interpretat izolat, ci prin raportare la prevederile art. 30 alin. (6) şi art. 57 din Constituţie, republicată, potrivit cărora libertatea de exprimare nu poate prejudicia onoarea, demnitatea şi dreptul la propria imagine ale persoanelor, cetăţenii fiind obligaţi să-şi exercite drepturile şi libertăţile fundamentale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile celorlalţi.

Art. 206 din Codul penal nu contravine, în opinia instanţei, nici prevederilor art. 19 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, deoarece, potrivit art. 12 din acest act internaţional, nimeni nu poate face obiectul unor atingeri aduse onoarei şi reputaţiei sale, restrângere ce se regăseşte şi în art. 10 pct. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Se arată că art. 206 din Codul penal nu contravine prevederilor art. 23 alin. (11) din Constituţie, republicată, referitoare la prezumţia de nevinovăţie, deoarece textul în discuţie prevede doar fapta care poate constitui infracţiunea de calomnie şi sancţiunea aplicabilă, fără însă să instituie o prezumţie de vinovăţie a persoanei căreia îi este imputată. Formularea plângerii prealabile pentru calomnie nu înseamnă că persoana căreia i se impută fapta este considerată vinovată înaintea pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive. Ca şi în cazul celorlalte infracţiuni, vinovăţia pentru calomnie se stabileşte numai după administrarea de probe, iar persoanele judecate în urma unei plângeri prealabile beneficiază fără excepţii de toate garanţiile unui proces echitabil, inclusiv prezumţia de nevinovăţie.

Potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

Guvernul arată că, în ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate adusă art. 279 alin. 1 din Codul de procedură penală, în raport cu prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, republicată, referitoare la egalitatea în drepturi, aceasta este neîntemeiată. Norma procedurală criticată consacră o excepţie de la principiul oficialităţii procesului penal, înscris în art. 2 alin. 2 din Codul de procedură penală. Potrivit art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, competenţa şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege. Se invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care a statuat constant că procedura plângerii prealabile nu este contrară principiilor constituţionale, ci exprimă principii de politică penală democratice şi umaniste în legătură cu soluţionarea conflictului de drept penal. Această procedură nu prevede discriminări sau privilegii pentru persoana vătămată.

Se mai arată că dispoziţiile art. 279 alin. 1 din Codul de procedură penală nu contravin nici prevederilor art. 22 alin. (1) din Constituţie, republicată, referitoare la dreptul la viaţă şi la integritatea fizică şi psihică ale persoanei, deoarece nu conţin dispoziţii de natură să aducă atingere acestor drepturi fundamentale ale omului, ci reglementează doar procedura de punere în mişcare a acţiunii penale numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară o asemenea plângere. Pe de altă parte, împotriva unei inculpări vădit nefondate şi tendenţioase inculpatul se poate plânge pentru denunţare calomnioasă.

Cu privire la art. 23 alin. (11) din Constituţie, republicată, în raport cu care a fost invocată atât neconstituţionalitatea art. 279 alin. 1 din Codul de procedură penală, ca efect al dobândirii calităţii de inculpat de către persoana indicată în plângere ca fiind autorul faptei, cât şi neconstituţionalitatea art. 206 din Codul penal, întrucât ar institui o "prezumţie de vinovăţie" în sarcina inculpatului, Guvernul arată că susţinerile autoarei excepţiei nu pot fi reţinute, deoarece calitatea procesuală de inculpat nu reprezintă o prejudecare a cauzei şi nu răstoarnă prezumţia de nevinovăţie, iar persoana inculpată îşi poate exercita dreptul la apărare şi poate solicita administrarea oricăror probe legale pentru combaterea susţinerilor formulate în acuzare.

Pe de altă parte, art. 206 din Codul penal nu instituie în sarcina inculpatului o prezumţie de vinovăţie, ci stabileşte numai faptele care pot constitui infracţiunea de calomnie şi pedepsele aplicabile. Persoanele judecate pentru calomnie beneficiază de toate garanţiile unui proces echitabil, inclusiv de prezumţia de nevinovăţie.

Stabilirea prin lege a unor restrângeri şi sancţiuni privind exercitarea libertăţii de exprimare nu este incompatibilă cu caracterul inviolabil al acesteia, consacrat de art. 30 alin. (1) din Legea fundamentală, deoarece într-o societate democratică exercitarea acestei libertăţi nu este absolută, ci comportă o serie de îndatoriri şi responsabilităţi şi, ca urmare, restrângeri necesare pentru protecţia reputaţiei şi a drepturilor altora. Una dintre aceste limitări este incriminarea calomniei, care, aşa cum se vede din textul art. 206 din Codul penal, priveşte fapte concrete, determinate cu privire la o persoană ori imputate acesteia. Pe de altă parte, în vederea apărării unui interes legitim, chiar individual, legea permite celui care dovedeşte că a avut un astfel de interes, în apărarea căruia a făcut afirmaţia sau imputarea calomnioasă, să facă proba verităţii acesteia, situaţie în care fapta sa nu constituie infracţiune.

În concluzie, Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate ridicată în cauză este neîntemeiată.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, republicată, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, pe de o parte, dispoziţiile art. 279 alin. 1 din Codul de procedură penală, privitoare la punerea în mişcare a acţiunii penale în cazul procedurii plângerii prealabile, şi, pe de altă parte, dispoziţiile art. 206 din Codul penal, referitoare la infracţiunea de calomnie.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată şi urmează să fie respinsă.

1.O primă critică de neconstituţionalitate constă în susţinerea că prevederile art. 279 alin. 1 din Codul de procedură penală, conform cărora "Punerea în mişcare a acţiunii penale se poate face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară astfel de plângere", contravin dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, republicată, potrivit cărora "Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări", şi ale art. 22 alin. (1) din Constituţie, republicată, care dispun că "Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate". În opinia autoarei excepţiei, prin dispoziţiile legale criticate, în baza cărora la simpla plângere a persoanei vătămate se porneşte procesul penal şi are loc punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva presupusului faptuitor, acesta este pus în condiţii de inferioritate faţă de persoana vătămată. Se consideră totodată că inculpatul este obligat să suporte consecinţele unei acţiuni penale şicanatoare fără să existe împotriva sa probe de vinovăţie, ceea ce aduce atingere dreptului său la integritate psihică.

Analizând criticile aduse prevederilor art. 279 alin. 1 din Codul de procedură penală, Curtea constată că asupra constituţionalităţii acestora s-a mai pronunţat prin Decizia nr. 162 din 21 septembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 544 din 2 noiembrie 2000. Cu acel prilej Curtea Constituţională a reţinut: "Condiţionarea punerii în mişcare a acţiunii penale de existenţa plângerii prealabile a persoanei vătămate reprezintă o excepţie de la regula generală a oficialităţii procesului penal, înscrisă la art. 2 alin. 2 din Codul de procedură penală". Aceste reglementări sunt de natură procedurală, iar, potrivit prevederilor constituţionale, competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege. Calitatea procesuală de inculpat este definită la art. 23 din Codul de procedură penală, potrivit căruia "Persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală este parte în procesul penal şi se numeşte inculpat". Această calitate de inculpat nu reprezintă o prejudecare a cauzei şi nu răstoarnă prezumţia de nevinovăţie prevăzută la art. 23 alin. (8) [în prezent art. 23 alin. (11), după republicarea Constituţiei, cu actualizarea denumirilor şi renumerotarea articolelor], iar textul de lege criticat "nu contravine nici prevederilor art. 22 alin. (1) din Constituţie, republicată, referitoare la garantarea dreptului la viaţă, precum şi a dreptului la integritate fizică şi psihică al persoanei, deoarece în mod evident nu conţine dispoziţii de natură să aducă atingere acestor drepturi fundamentale ale omului, obiectul reglementării sale constituindu-l doar procedura de punere în mişcare a acţiunii penale numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară o astfel de plângere".

De asemenea, prin Decizia nr. 163 din 21 septembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 544 din 2 noiembrie 2000, şi prin deciziile nr. 195 şi nr. 197 din 12 octombrie 2000, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 543 din 1 noiembrie 2000, Curtea a soluţionat şi alte excepţii de neconstituţionalitate privind art. 279 alin. 1 din Codul de procedură penală, statuând, în mod constant, că aceste dispoziţii sunt constituţionale.

Soluţiile şi considerentele deciziilor menţionate sunt valabile şi în prezenta cauză, întrucât nu au intervenit elemente noi de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii.

2.Cea de-a doua critică de neconstituţionalitate are ca obiect dispoziţiile art. 206 din Codul penal, care prevăd că "Afirmarea sau imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară, ori dispreţului public, se pedepseşte cu închisoare de la 2 luni la 2 ani sau amendă.

Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală".

Autoarea excepţiei de neconstituţionalitate susţine că aceste prevederi contravin dispoziţiilor art. 23 alin. (11) din Constituţie, republicată, potrivit cărora, "Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată", deoarece condiţionează proba verităţii de dovedirea existenţei unui interes legitim, ceea ce înseamnă o prezumţie de vinovăţie. Pe cale de consecinţă, se susţine şi încălcarea prevederilor art. 20 din Constituţie, republicată, prin raportare la reglementările internaţionale referitoare la prezumţia de nevinovăţie, cuprinse în art. 11 pct. 1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi art. 6 pct. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Totodată, se afirmă că prevederile art. 206 din Codul penal contravin şi dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Constituţie, republicată, coroborate cu cele ale art. 19 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, care reglementează libertatea de exprimare şi de opinie.

Examinând susţinerile autoarei excepţiei, Curtea Constituţională constată că prin dispoziţiile art. 206 din Codul penal legiuitorul incriminează şi sancţionează fapta de calomnie ca infracţiune contra demnităţii persoanei, valoare esenţială prevăzută în art. 1 alin. (3) din Constituţie, republicată. Prin acest text de lege este sancţionată penal afirmarea ori imputarea în public a unei fapte determinate, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară ori dispreţului public.

Caracterul inviolabil al libertăţii de exprimare prevăzute la art. 30 alin. (1) din Constituţie, republicată, nu justifică atingerea adusă demnităţii persoanei şi dreptului acesteia la propria imagine. De altfel, toate prevederile din Constituţie şi din actele internaţionale, prin care se consacră libertatea de exprimare, cuprind precizarea că această libertate nu poate fi absolută, ea putând suferi restrângeri dacă acestea sunt necesare pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor altora. Una dintre aceste limitări este incriminarea calomniei, care, după cum rezultă din textul art. 206 din Codul penal, priveşte fapte concrete, determinate cu privire la o persoană ori imputate acesteia. Pe de altă parte, în vederea apărării unui interes legitim, chiar individual, legea permite celui care dovedeşte că a avut un astfel de interes, în apărarea căruia a făcut afirmaţia sau imputarea calomnioasă, să facă proba verităţii acesteia, situaţie în care fapta sa nu constituie infracţiune.

Din perspectiva celor arătate nu se poate reţine nici încălcarea dispoziţiilor art. 19 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi, implicit, nici a prevederilor art. 20 din Legea fundamentală.

În ceea ce priveşte susţinerea autorului excepţiei de neconstituţionalitate, conform căreia art. 206 din Codul penal ar contraveni art. 23 alin. (8) din Legea fundamentală, Curtea constată de asemenea că aceasta este neîntemeiată. Textul criticat nu încalcă în nici un mod prezumţia de nevinovăţie, principiu fundamental al procesului penal, consacrat atât de art. 23 alin. (8) din Constituţie, cât şi de art. 11 paragraful 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prin art. 6 pct. 2.

Curtea Constituţională s-a pronunţat prin numeroase decizii asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 206 din Codul penal, respingând excepţia de neconstituţionalitate a acestor dispoziţii. Menţionăm dintre acestea Decizia nr. 308 din 15 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 21 din 16 ianuarie 2002, Decizia nr. 337 din 29 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 31 ianuarie 2002, şi Decizia nr. 32 din 31 ianuarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136 din 21 februarie 2002. Argumentele ce au fundamentat această soluţie îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauză, deoarece nu au intervenit motive sau elemente noi care să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii.

Faţă de cele arătate, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, republicată, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.d) şi alin. (3), al art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 279 alin. 1 din Codul de procedură penală şi ale art. 206 din Codul penal, excepţie ridicată de Codrina Oana Potârniche în Dosarul nr. 15.829/2003 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

Definitivă şi obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 22 iunie 2004.

PREŞEDINTE,

ION PREDESCU

Magistrat-asistent,

Florentina Geangu