Decizia nr. 787 din 15 decembrie 2016

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 172 alin. (4) şi (10) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Florea Mitran în Dosarul nr. 2.063/116/2015 al Tribunalului Călăraşi - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 256D/2016.2. La apelul nominal se prezintă partea Florin Eftene. Lipsesc autorul excepţiei şi celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că, la dosar, partea Ministerul Finanţelor Publice, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, a comunicat concluzii scrise prin care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate.

3.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul părţii prezente, care face referire la situaţia de fapt din dosarul de fond.

4.Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, reţinând, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 172 alin. (4) din Codul de procedură penală, că experţii îşi desfăşoară activitatea potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 2/2000, art. 1 alin. (2) din acest act normativ definind noţiunea de expert tehnic judiciar, acelaşi text făcând referire la faptul că experţii validaţi, prin actul normativ evocat, dobândesc titulatura de expert oficial. Art. 5 din acelaşi act normativ prevede expres că experţii îşi pot exercita activitatea în orice formă agreată de ei, individual sau în asociere. Aşadar, consideră că Ordonanţa Guvernului nr. 2/2000 conferă suficiente garanţii pentru desfăşurarea activităţii de expertiză. De altfel, apreciază că motivele invocate de către autor cu privire la normele procesual penale criticate sunt probleme de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor criticate, întrucât autorul este nemulţumit de faptul că nu există un anumit tip de expert judiciar într-un domeniu de activitate, în condiţiile în care Ordonanţa Guvernului nr. 2/2000 creează cadrul necesar pentru validarea experţilor în orice domeniu în care ar putea fi necesar a se realiza expertize, totodată, stabilind posibilitatea acreditării unor experţi străini. Cât priveşte critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală, apreciază că şi aceasta este neîntemeiată, şi, în acest sens, reţine că actul normativ care reglementează activitatea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală prevede expres că inspectorii antifraudă pot fi detaşaţi în cadrul parchetului, că aceştia efectuează acte de investigare economică din ordinul procurorului, iar, pe perioada detaşării, aceştia nu au niciun fel de subordonare faţă de agenţie, astfel încât există garanţii suficiente cu privire la imparţialitatea lor.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

5.Prin Încheierea din 23 februarie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 2.063/116/2015, Tribunalul Călăraşi - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 172 alin. (4) şi (10) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Florea Mitran într-o cauză penală în care autorul excepţiei a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de deţinere în afara antrepozitului fiscal sau comercializarea pe teritoriul României a produselor accizabile supuse marcării.

6.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul susţine, în esenţă, că efectuarea expertizei tehnice de către experţi oficiali, care fac parte din laboratoare sau instituţii de stat şi care primesc salariul de la stat, nu se bucură de prezumţia de imparţialitate. Aşa încât, având în vedere faptul că statul este parte civilă şi acuzator în cauză, expertiza tehnică trebuie efectuată de către un expert independent şi nu de către o persoană care primeşte salariul de la acesta. Apreciază că sintagma „experţi oficiali“ este neconstituţională, întrucât creează impresia că aceşti experţi sunt experţii statului care este şi parte în proces. Consideră că, pentru garantarea dreptului la un proces echitabil, statul trebuie să asigure existenţa unor corpuri de experţi independenţi în toate domeniile de activitate. Faptul că nu există experţi independenţi în tehnologia prelucrării tutunului şi produselor din tutun este culpa statului român care nu a organizat, prin Ministerul Justiţiei, examen pentru dobândirea calităţii de expert independent în acest domeniu cu mare impact economic şi social.

7.Cu privire la constatare, susţine că efectuarea acesteia de către un specialist din cadrul organelor judiciare nu poate garanta dreptul la un proces echitabil. Arată că, în cauză, procurorul a dispus, prin ordonanţă, ca specialistul antifraudă - care funcţionează în cadrul instituţiei, fiind detaşat de la Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - să stabilească prejudiciul suferit de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală. Apreciază că numai o constatare realizată de un specialist independent poate garanta respectarea dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la apărare. Apreciază că pretinsa „urgenţă“, la care face referire alin. (10) al art. 172 din Codul de procedură penală, nu are prioritate faţă de dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare.

8.Tribunalul Călăraşi - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, reţine că, potrivit art. 172 alin. (1) din Codul de procedură penală, efectuarea unei expertize se dispune când pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză este necesară şi opinia unui expert. Astfel, expertizele vor fi dispuse când faptele şi împrejurările analizate pot contribui la aflarea adevărului, dar nivelul de cunoaştere necesar depăşeşte cunoştinţele unui jurist, presupunând o efectuare a unor cercetări ce depăşesc limitele unor simple documentări. Potrivit alin. (4) al art. 172 din Codul de procedură penală, expertiza poate fi efectuată de experţi oficiali din laboratoare sau instituţii de specialitate ori de experţi independenţi autorizaţi din ţară sau din străinătate, în condiţiile legii. De asemenea, potrivit alin. (9) al aceluiaşi articol, când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, organul de urmărire penală poate dispune prin ordonanţă efectuarea unei constatări, care se efectuează, potrivit alin. (10), de un specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora. Analizând dispoziţiile procesual penale anterior arătate, instanţa reţine că echivocul sau claritatea concluziilor de constatare sunt lăsate la aprecierea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată, criteriile de apreciere nefiind impuse prin dispoziţii ale legii procesual penale. În situaţia în care, după finalizarea raportului de constatare, când organul judiciar apreciază că este necesară opinia unui expert sau când concluziile raportului de constatare sunt contestate se dispune efectuarea unei expertize. Prin urmare, dispoziţiile art. 172 din Codul de procedură penală oferă organelor de urmărire penală şi instanţelor de judecată mijloace procesuale distincte ce pot fi folosite separat sau în mod coroborat pentru stabilirea adevărului în cauzele penale, prin intermediul expertizelor, mijloace care acoperă toate situaţiile în care instanţele ar putea fi împiedicate să folosească concluziile rapoartelor de constatare în stabilirea adevărului. Reţine că mijlocul de probă - constatarea tehnico-ştiinţifică, efectuată de specialiştii prevăzuţi la art. 172 alin. (1) din Codul de procedură penală - poate fi contestat în faţa instanţei de judecată, în condiţii de contradictorialitate, după ce partea a luat cunoştinţă de existenţa lui prin prezentarea materialului de urmărire penală. În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv Hotărârea din 18 martie 1997, pronunţată în Cauza Mantovanelli împotriva Franţei, şi Hotărârea din 2 iunie 2005, pronunţată în Cauza Cottin împotriva Belgiei, potrivit căreia partea trebuie să aibă posibilitatea de a cunoaşte mijlocul de probă şi de a-l contesta în faţa unui organ independent şi imparţial. Pe de altă parte, Codul de procedură penală nu prevede o anumită valoare probantă a constatărilor, ele urmând a fi analizate, la fel ca restul probelor, prin coroborare cu celelalte probe existente la dosar. În acest sens, art. 103 din Codul de procedură penală, prevede că probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege şi sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză şi că, în luarea deciziei asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului, instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Apreciază că dispoziţiile art. 172 alin. (4) şi (10) din Codul de procedură penală trebuie analizate în coroborare cu prevederile art. 177-180 din acelaşi cod care oferă garanţiile procesuale necesare asigurării dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 6 paragraful 1 şi paragraful 3 lit. b) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

9.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

10.Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Reţine că expertiza şi constatarea sunt procedee probatorii, constituind modalităţi prin care se obţin mijloace de probă. Astfel, efectuarea expertizei se concretizează într-un raport de expertiză, iar constatarea, într-un raport de constatare, cele din urmă fiind mijloace de probă. În ceea ce priveşte constatarea, din prevederile art. 172 alin. (9) din Codul de procedură penală, reţine că aceasta se poate dispune numai în cursul urmăririi penale, are caracter facultativ, necesitatea sa fiind lăsată la aprecierea organului de urmărire penală, poate fi justificată de existenţa unui pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbarea unor situaţii de fapt ori de necesitatea lămuririi urgente a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, se limitează la datele, informaţiile şi materialul puse la dispoziţie sau indicate de organul de urmărire penală. Observă că, spre deosebire de expertiză, în cazul căreia părţile sunt înştiinţate despre obiectul său, pot formula obiective şi pot solicita numirea unui specialist/expert-parte, în cazul constatării părţile nu beneficiază de aceste drepturi. În această materie, însă, legiuitorul recunoaşte inculpatului, celorlalte părţi şi subiecţilor procesuali dreptul de a lua cunoştinţă de conţinutul raportului de constatare şi de a contesta concluziile acestuia, caz în care devine obligatorie pentru organul judiciar dispunerea unei expertize [art. 172 alin. (12) din Codul de procedură penală]. Reţine că diferenţa de regim juridic dintre expertiză şi constatare a fost explicată în doctrină prin „caracterul strict tehnic al aprecierilor înscrise în raportul de constatare, care exclud comentarii sau propuneri de ordin juridic“, dar şi prin circumstanţele speciale în care aceasta poate fi dispusă, şi care justifică urgenţa în efectuarea sa. Apreciază că, prin faptul că i se recunoaşte inculpatului dreptul de a-i fi adus la cunoştinţă raportul de constatare, dreptul de a contesta concluziile procurorului şi de a obţine administrarea unei expertize, legiuitorul asigură caracterul efectiv al dreptului la apărare. De asemenea, întrucât, conform art. 103 alin. (1) din Codul de procedură penală, valoarea probatorie a raportului de constatare nu este dinainte stabilită, ci se apreciază de către organul judiciar în contextul întregului probatoriu administrat, apreciază că nu se încalcă dreptul la un proces echitabil. În ceea ce priveşte expertiza, potrivit art. 172 alin. (4) din Codul de procedură penală, aceasta poate fi efectuată de experţi oficiali din laboratoare sau instituţii de specialitate ori de experţi independenţi autorizaţi din ţară sau din străinătate. Sintagmele „experţi oficiali“ şi „experţi independenţi“ trebuie înţelese prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi art. 41 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2000. Astfel, în sensul art. 1 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2000, orice persoană fizică ce dobândeşte calitatea de expert tehnic judiciar în condiţiile ordonanţei şi este înscrisă în tabelul nominal cuprinzând experţii tehnici judiciari este expert oficial şi poate fi numită de organele de urmărire penală, de instanţele judecătoreşti sau de alte organe cu atribuţii jurisdicţionale pentru efectuarea de expertize tehnice judiciare. Pe de altă parte, delimitându-i domeniul de aplicare, prevederile art. 41 stabilesc că ordonanţa nu este aplicabilă în situaţia în care expertiza urmează să fie efectuată de un serviciu medico-legal, de Institutul Central de Expertize Criminalistice sau de un laborator de expertiză criminalistică, precum şi de orice alt institut de specialitate. Din prevederile anterior menţionate rezultă că atât experţii independenţi, cât şi cei care activează în cadrul laboratoarelor sau instituţiilor de specialitate sunt experţi oficiali în sensul legii, întrucât desfăşoară o activitate autorizată potrivit legii, aşadar, distincţia dintre cele două categorii rezidă exclusiv în forma de exercitare a profesiei. Faptul că un expert funcţionează în cadrul unui laborator sau al unei instituţii de specialitate nu îl face, în mod automat, incompatibil să efectueze expertiza dispusă de organul judiciar într-un proces penal. Pe de altă parte, în măsura în care o astfel de incompatibilitate subzistă, ea poate fi probată de partea interesată în condiţiile art. 174 din Codul de procedură penală, iar consecinţa constatării incompatibilităţii va fi aceea că hotărârea judecătorească nu se va putea întemeia pe constatările şi concluziile raportului de expertiză respectiv. Întrucât legiuitorul recunoaşte inculpatului dreptul de a contesta raportul de expertiză şi de a obţine înlăturarea acestuia din cadrul probatoriului pentru motivul lipsei de imparţialitate a expertului, apreciază că dispoziţiile criticate nu aduc atingere dreptului la un proces echitabil. Totodată, având în vedere că inculpatul are dreptul să recomande un expert care să participe la efectuarea expertizei [art. 173 alin. (4) din Codul de procedură penală], poate formula obiecţiuni în legătură cu întrebările la care expertul este chemat să răspundă [art. 177 alin. (2) din Codul de procedură penală], poate solicita lămuriri cu privire la constatările şi concluziile expertului [art. 179 alin. (1) din Codul de procedură penală], poate solicita suplimentarea raportului [art. 180 din Codul de procedură penală] şi chiar efectuarea unei noi expertize [art. 181 din Codul de procedură penală], apreciază că dispoziţiile criticate nu încalcă dreptul la apărare.

11.Avocatul Poporului apreciază că prevederile art. 172 alin. (4) şi (10) din Codul de procedură penală sunt constituţionale. Evidenţiază faptul că activitatea de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară, precum şi modul de dobândire a calităţii de expert tehnic se organizează şi se desfăşoară în condiţiile prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 2/2000, cu modificările şi completările ulterioare. Potrivit actului normativ indicat, este expert tehnic judiciar orice persoană fizică ce dobândeşte această calitate în condiţiile ordonanţei şi este înscrisă în tabelul nominal cuprinzând experţii tehnici judiciari, întocmit pe specialităţi şi pe judeţe, respectiv pe municipiul Bucureşti. Expertul tehnic judiciar este expert oficial şi poate fi numit de organele de urmărire penală, de instanţele judecătoreşti sau de alte organe cu atribuţii jurisdicţionale pentru efectuarea de expertize tehnice judiciare. Reţine că, în cadrul unui proces penal, pentru efectuarea unei expertize este necesar ca persoana desemnată în acest sens să fie specializată şi recunoscută ca făcând parte din corpul experţilor tehnici judiciari. Astfel, instanţa va desemna expertul care să efectueze expertiza dintre experţii oficiali din laboratoare sau instituţii de specialitate ori dintre experţii independenţi autorizaţi din ţară sau din străinătate. Cât priveşte lipsa de imparţialitate a experţilor, apreciază că această susţinere nu poate fi reţinută, întrucât legiuitorul a instituit incompatibilităţile judecătorului şi pentru expert, motiv pentru care un expert aflat într-una din situaţiile prevăzute de art. 64 din Codul de procedură penală nu poate fi desemnat, iar, în cazul în care a fost totuşi desemnat, hotărârea judecătorească nu se poate întemeia pe constatările şi concluziile acestuia. Motivul de incompatibilitate trebuie dovedit de cel care îl invocă. De asemenea, reţine că experţilor tehnici vinovaţi de abateri comise în exercitarea activităţii de expert li se poate aplica de către Biroul central pentru expertize tehnice judiciare, în raport cu gravitatea abaterii săvârşite, sancţiuni disciplinare [art. 35 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2000]. Pe de altă parte, la efectuarea expertizei pot participa şi experţi independenţi autorizaţi, numiţi la solicitarea părţilor sau a subiecţilor procesuali principali, cu aplicarea prevederilor art. 173 alin. (4) teza întâi din Codul de procedură penală, potrivit cărora „Părţile şi subiecţii procesuali principali au dreptul să solicite ca la efectuarea expertizei să participe un expert recomandat de acestea.“ Faţă de cele reţinute, apreciază că legiuitorul a creat premisele unui proces echitabil, în cadrul căruia părţile implicate beneficiază de suficiente garanţii pentru respectarea dreptului la apărare, în condiţiile în care inculpatul are posibilitatea să solicite şi să administreze toate probele necesare şi utile cauzei.

12.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

13.Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

14.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 172 alin. (4) şi (10) din Codul de procedură penală, având următorul conţinut: „(4) Expertiza poate fi efectuată de experţi oficiali din laboratoare sau instituţii de specialitate ori de experţi independenţi autorizaţi din ţară sau din străinătate, în condiţiile legii.“ [...] „(10) Constatarea este efectuată de către un specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora.“15. Autorul excepţiei susţine că prevederile de lege criticate contravin atât dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil şi art. 24 privind dreptul la apărare, cât şi prevederilor art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi prevederilor art. 47 privind dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

16.Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 172 alin. (4) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că, potrivit normelor procesual penale precitate, expertiza poate fi efectuată de experţi oficiali din laboratoare sau instituţii de specialitate ori de experţi independenţi autorizaţi din ţară sau din străinătate, în condiţiile legii. Curtea reţine că expertiza tehnică judiciară poate fi efectuată de experţi atestaţi în domeniile strict determinate prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 199/C/2010 pentru aprobarea Nomenclatorului specializărilor expertizei tehnice judiciare, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 78 din 4 februarie 2010 şi, totodată, activitatea de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară, precum şi modul de dobândire a calităţii de expert tehnic se organizează şi se desfăşoară în condiţiile prevăzute în Ordonanţa Guvernului nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 26 din 25 ianuarie 2000, aprobată prin Legea nr. 156/2002, cu modificările şi completările ulterioare.

17.Curtea reţine că, potrivit art. 1 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2000, este expert tehnic judiciar orice persoană fizică ce dobândeşte această calitate în condiţiile ordonanţei şi este înscrisă în tabelul nominal cuprinzând experţii tehnici judiciari, întocmit, pe specialităţi şi pe judeţe, respectiv pe municipiul Bucureşti. Examenul şi interviul pentru atribuirea calităţii de expert tehnic judiciar şi testarea profesională a specialiştilor care efectuează expertize tehnice judiciare se organizează de către Ministerul Justiţiei şi se desfăşoară potrivit regulamentului aprobat prin ordin al ministrului justiţiei [art. 9], iar persoana care a dobândit calitatea de expert judiciar este înscrisă în tabelul nominal cuprinzând experţii tehnici judiciari, întocmit, pe specialităţi şi pe judeţe, de Biroul central pentru expertize tehnice judiciare [art. 11 alin. (1)], birou care funcţionează în cadrul Ministerului Justiţiei [art. 4 alin. (1)]. Expertul tehnic judiciar este „expert oficial“ şi poate fi numit de organele de urmărire penală, de instanţele judecătoreşti sau de alte organe cu atribuţii jurisdicţionale pentru efectuarea de expertize tehnice judiciare [art. 1 alin. (2)]. Aşadar, în accepţiunea Ordonanţei Guvernului nr. 2/2000, expertul oficial este persoana care a dobândit calitate de expert tehnic judiciar în condiţiile actului normativ precizat şi este înscrisă în tabelul nominal cuprinzând experţii tehnici judiciari. Potrivit aceluiaşi act normativ, expertiza tehnică efectuată din dispoziţia organelor de urmărire penală, a instanţelor judecătoreşti sau a altor organe cu atribuţii jurisdicţionale, de către expertul sau specialistul numit de acestea, în vederea lămuririi unor fapte sau împrejurări ale cauzei, constituie „expertiză tehnică judiciară“ [art. 2]. La cererea persoanelor fizice sau juridice se poate efectua „expertiză tehnică extrajudiciară“ [art. 3]. Expertiza extrajudiciară se realizează, de asemenea, în condiţiile Ordonanţei Guvernului nr. 2/2000, iar organizarea examenului în vederea atribuirii calităţii de expert tehnic extrajudiciar şi eliberarea legitimaţiei de expert tehnic extrajudiciar revin ministerelor şi altor instituţii centrale, fiecare în domeniul său de specialitate, stabilit conform legii [art. 27]. Expertul tehnic extrajudiciar poate efectua numai expertize tehnice extrajudiciare în specialitatea pentru care a fost atestat, la solicitarea persoanelor fizice şi juridice [art. 30 alin. (2)], de asemenea, expertiza tehnică extrajudiciară putând fi efectuată şi de expertul tehnic judiciar, la solicitarea persoanelor fizice şi juridice [art. 30 alin. (1)].

18.Având în vedere prevederile normative precitate, Curtea reţine că expertiza se poate dispune când pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză este necesară şi opinia unui expert [art. 172 alin. (1) din Codul de procedură penală]. Curtea reţine, totodată, că procesul penal este activitate reglementată de lege, desfăşurată de organele judiciare, de părţi şi de celelalte persoane care participă într-o cauză penală la înfăptuirea de către instanţele judecătoreşti a justiţiei, în vederea constatării la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni şi a pedepsirii făptuitorilor potrivit vinovăţiei lor. Expertiza este un mijloc de probă strict reglementat de Codul de procedură penală, fiind realizată de experţi calificaţi drept persoane care participă la înfăptuirea de către instanţele judecătoreşti a justiţiei în cauzele penale.

19.În aceste condiţii, Curtea reţine că legiuitorul are competenţa exclusivă de a stabili sfera persoanelor care participă la înfăptuirea justiţiei de către instanţele judecătoreşti din punct de vedere al efectuării expertizei, precum şi condiţiile de acces în profesia menţionată, condiţii care trebuie să asigure certitudinea îndeplinirii actului profesional în mod imparţial şi la un standard ridicat. Or, prevederile legale precitate nu fac altceva decât să stabilească aceste condiţii necesar a fi îndeplinite de persoanele care doresc dobândirea calităţii de expert judiciar. Faptul că Biroul central pentru expertize tehnice judiciare funcţionează în cadrul Ministerului Justiţiei şi îndrumă metodologic activitatea experţilor demonstrează preocuparea legiuitorului ca acest corp de experţi să fie sub autoritatea statului, fără ca actul profesional al expertului să fie cenzurat de minister. Mai mult, îndrumarea metodologică se constituie întrun instrument eficient în standardizarea expertizelor efectuate, ceea ce denotă grija legiuitorului ca activitatea de expertiză să se desfăşoare unitar. Aşadar, Curtea constată că dispoziţiile legale precitate asigură, din punct de vedere normativ, imparţialitatea şi un grad ridicat de profesionalism în întocmirea raportului de expertiză, raportul de expertiză întocmit de către experţii tehnici judiciari şi extrajudiciari fiind o garanţie în sensul asigurării dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţie.

20.Totodată, Curtea constată că imparţialitatea, transparenţa şi corectitudinea expertizei sunt garantate de îndeplinirea condiţiilor cerute de normele procesual penale în vigoare în activitatea de întocmire a raportului de expertiză. Astfel, Curtea reţine că legiuitorul a reglementat o serie de incompatibilităţi referitoare la expert în cuprinsul art. 174 din Codul de procedură penală, potrivit căruia persoana aflată în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 64 din Codul de procedură penală nu poate fi desemnată ca expert, iar, în cazul în care a fost desemnată, hotărârea judecătorească nu se poate întemeia pe constatările şi concluziile acesteia. Totodată, în aceeaşi cauză, o persoană nu poate avea atât calitatea de expert desemnat de organul judiciar, cât şi pe aceea de expert recomandat de unul dintre subiecţii procesuali, şi, de asemenea, nu poate fi desemnată ca expert recomandat de părţi în aceeaşi cauză o persoană care funcţionează în cadrul aceleiaşi instituţii medico-legale, institut sau laborator de specialitate cu expertul desemnat de conducerea instituţiei respective la solicitarea organului judiciar.

21.De asemenea, Curtea reţine că, atunci când instanţa este cea care dispune efectuarea expertizei, obiectivele, desemnarea expertului, desemnarea experţilor consultanţi, necesitatea acesteia sunt discutate în şedinţa publică, în contradictoriu cu toate părţile şi subiecţii procesuali principali din cauză, aceştia putând formula observaţii cu privire la întrebări, pot cere modificarea şi completarea lor, pot formula obiecţii şi alte cereri [art. 177 alin. (1)-(3) din Codul de procedură penală]. De asemenea, părţile sau subiecţii procesuali principali au dreptul de a desemna experţi independenţi autorizaţi care să participe la efectuarea expertizei [art. 172 alin. (8), art. 173 alin. (4), art. 177 alin. (4) din Codul de procedură penală], expertul parte având aceleaşi drepturi pe care le are şi expertul desemnat de către instanţă, iar, în situaţia în care are o opinie diferită faţă de cea exprimată de expertul desemnat, expertul parte poate întocmi un raport cu opinia separată ori poate consemna în raportul său eventuale inadvertenţe pe care le constată. În situaţia în care expertiza a fost efectuată în lipsa părţilor ori a subiecţilor procesuali principali, aceştia sau avocatul lor sunt încunoştinţaţi cu privire la întocmirea raportului de expertiză şi cu privire la dreptul la studierea raportului [art. 178 alin. (5) din Codul de procedură penală]. De asemenea, raportul de expertiză va cuprinde, pe lângă menţiunile formale, prevăzute de art. 178 alin. (4) din Codul de procedură penală, şi descrierea în amănunt a operaţiilor de efectuare a expertizei, obiecţiunile sau explicaţiile părţilor, analiza acestor obiecţii sau explicaţii, metodele, programele şi echipamentele utilizate, iar, în final, concluziile care trebuie să fie clare şi neechivoce. Totodată, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, expertul poate fi audiat de organul de urmărire penală sau de instanţă, la cererea procurorului, a părţilor, a subiecţilor procesuali principali sau din oficiu, dacă organul judiciar apreciază că audierea este necesară pentru lămurirea constatărilor sau concluziilor expertului [art. 179 alin. (1) din Codul de procedură penală], iar când organul de urmărire penală sau instanţa constată, la cerere sau din oficiu, că expertiza nu este completă, iar această deficienţă nu poate fi suplinită prin audierea expertului, dispune efectuarea unui supliment de expertiză de către acelaşi expert [art. 180 alin. (1) din Codul de procedură penală]. În acelaşi mod, se poate dispune efectuarea unei noi expertize atunci când concluziile raportului de expertiză sunt neclare sau contradictorii ori între conţinutul şi concluziile raportului de expertiză există contradicţii, iar aceste deficienţe nu pot fi înlăturate prin audierea expertului [art. 181 alin. (1) din Codul de procedură penală].

22.Totodată, Curtea reţine că organul de urmărire penală sau instanţa de judecată nu are obligaţia de a adopta concluziile raportului de expertiză, iar valoarea probantă a expertizelor nu este prestabilită de către Codul de procedură penală, aceasta fiind supusă, potrivit art. 103 alin. (1) din Codul de procedură penală, liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză. Aşadar, toate probele, inclusiv cele tehnico-ştiinţifice, trebuie raportate la ansamblul probator, acestea nefiind suficiente ca să asigure condamnarea unei persoane. De altfel, Curtea reţine că dispunerea condamnării are loc doar atunci când acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă, aspect de natură a conferi procesului penal un caracter echitabil, în condiţiile în care, potrivit art. 4 alin. (2) din Codul de procedură penală, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului.

23.Prin urmare, Curtea constată că normele procesual penale precitate reprezintă garanţii ale drepturilor fundamentale prevăzute la art. 21 alin. (3) şi art. 24 din Constituţie, invocate de autorul excepţiei, menite să asigure atât dreptul la un proces echitabil, cât şi posibilitatea părţilor de a se apăra în cadrul procesului penal în care sunt dispuse expertize.

24.Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că procedeul probatoriu având denumirea „constatare“ presupune examinarea unor situaţii de fapt, mijloace de probă sau persoane de către specialişti, medici legişti sau tehnicieni care funcţionează în cadrul organului de urmărire penală ori în cadrul altor organe, când există pericol de dispariţie a mijloacelor de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt, ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. Potrivit art. 172 alin. (9) din Codul de procedură penală, constatările se dispun când sunt întrunite două condiţii, respectiv există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. Aşadar, ceea ce este specific în cazul constatării, ca mijloc de probă, este urgenţa, consemnarea anumitor elemente care constituie probe în procesul penal, înainte ca acestea să dispară sau să fie distruse sub acţiunea timpului sau prin acţiunea persoanelor implicate. Prin constatare se stabileşte dacă elementele de la locul faptei constituie indicii sau pot conduce la suspiciunea rezonabilă că a fost săvârşită o faptă penală.

25.Curtea reţine că efectuarea unei constatări se poate dispune numai în cursul urmăririi penale, prin ordonanţă, de organul de urmărire penală, constatarea având caracter facultativ. Constatarea se efectuează de către un specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora, asupra persoanei, materialului şi datelor puse la dispoziţie sau indicate de către organul de urmărire penală. Potrivit art. 181^1 din Codul de procedură penală, obiectul constatării, întrebările la care trebuie să răspundă specialistul şi termenul în care urmează a fi efectuată lucrarea constatării este stabilit de organul de urmărire penală prin ordonanţă, iar rezultatul activităţii desfăşurate de specialist se consemnează într-un raport de constatare care va cuprinde descrierea operaţiilor efectuate de specialist, a metodelor, programelor şi echipamentelor utilizate şi concluziile constatării.

26.Totodată, Curtea reţine că, potrivit art. 172 alin. (12) din Codul de procedură penală, după finalizarea raportului de constatare, concluziile raportului de constatare pot fi contestate de părţi sau subiecţii procesuali principali, în această situaţie organul judiciar putând dispune efectuarea unei expertize. Se poate dispune efectuarea unei expertize şi atunci când, deşi raportul de constatare nu este contestat, faţă de complexitatea cauzei, organul judiciar apreciază că este necesară întocmirea unui raport de expertiză. Totodată, după finalizarea raportului de constatare, când organul judiciar apreciază că este necesar, se poate solicita opinia unui expert.

27.Potrivit art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală, criticat în prezenta cauză, specialiştii care pot efectua constatări funcţionează în cadrul organului de urmărire penală sau în afara organelor de urmărire penală. Autorul excepţiei susţine că efectuarea constatării de către un specialist din cadrul organelor judiciare nu este de natură a garanta dreptul la un proces echitabil şi egalitatea de arme. Arată că, în cauză, procurorul a dispus, prin ordonanţă, ca specialistul antifraudă - care funcţionează în cadrul instituţiei, fiind detaşat de la Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - să stabilească prejudiciul suferit de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală. Apreciază că numai o constatare realizată de un specialist independent poate garanta respectarea dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la apărare.

28.Faţă de susţinerile autorului excepţiei din prezenta cauză, Curtea reţine că, potrivit art. 3 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, inspectorii antifraudă din cadrul Direcţiei de combatere a fraudelor sunt detaşaţi în cadrul parchetelor, în condiţiile legii, pe posturi de specialişti, în vederea acordării de suport tehnic de specialitate procurorului în efectuarea urmăririi penale în cauzele având ca obiect infracţiuni economico-financiare, în scopul efectuării cu celeritate şi în mod temeinic a activităţilor de descoperire şi de urmărire a infracţiunilor economico-financiare, pentru clarificarea unor aspecte tehnice în activitatea de urmărire penală. În exercitarea atribuţiilor de serviciu, inspectorii antifraudă din cadrul Direcţiei de combatere a fraudelor efectuează, din dispoziţia procurorului, constatări tehnico-ştiinţifice, care constituie mijloace de probă, în condiţiile legii, investigaţii financiare în vederea indisponibilizării de bunuri, orice alte verificări în materie fiscală dispuse de procuror [art. 3 alin. (4)]. Totodată, potrivit art. 4 alin. (1) din acelaşi act normativ, inspectorii antifraudă detaşaţi în cadrul parchetelor îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea exclusivă a conducătorului parchetului în cadrul căruia funcţionează.

29.Totodată, Curtea reţine că prin Decizia nr. 190 din 3 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 385 din 23 mai 2014, a realizat un control de constituţionalitate cu privire la art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 11 aprilie 2002, aprobată cu modificări prin Legea nr. 503/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 523 din 18 iulie 2002, cu modificările şi completările ulterioare, respingând, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate. Potrivit dispoziţiilor de lege criticate, „(1) În cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie sunt numiţi, prin ordin al procurorului şef al acestei direcţii, cu avizul ministerelor de resort, specialişti cu înaltă calificare în domeniul economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum şi în alte domenii, pentru clarificarea unor aspecte tehnice în activitatea de urmărire penală.

(2)Specialiştii prevăzuţi la alin. (1) au calitatea de funcţionar public şi îşi desfăşoară activitatea sub directa conducere, supraveghere şi control nemijlocit al procurorilor din Direcţia Naţională Anticorupţie. Specialiştii au drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege pentru funcţionarii publici, cu excepţiile menţionate în prezenta ordonanţă de urgenţă. De asemenea, specialiştii beneficiază, în mod corespunzător, de drepturile prevăzute la art. 26 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 177/2002 privind salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor, cu modificările şi completările ulterioare.

(3)Constatarea tehnico-ştiinţifică efectuată din dispoziţia scrisă a procurorului de specialiştii prevăzuţi la alin. (1) constituie mijloc de probă, în condiţiile legii.

(4)Constatările tehnico-ştiinţifice şi expertizele pot fi efectuate şi de alţi specialişti sau experţi din instituţii publice sau private române sau străine, organizate potrivit legii, precum şi de specialişti sau experţi individuali autorizaţi sau recunoscuţi, potrivit legii.“30. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 întrunesc exigenţele impuse de un proces echitabil, inclusiv cea referitoare la necesitatea respectării principiului egalităţii armelor de care părţile pot dispune în cadrul unei proceduri judiciare. Astfel, în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Curtea a reţinut că partea interesată are posibilitatea ca, odată cu prezentarea materialului de urmărire penală, în condiţiile art. 250-254 din Codul de procedură penală (din 1968), să ia cunoştinţă de existenţa constatării tehnico-ştiinţifice ca mijloc de probă efectuat de specialiştii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Subsecvent, poate formula obiecţiuni la raportul de constatare sau se poate contesta în faţa instanţei de judecată, în condiţii de contradictorialitate, mijlocul de probă respectiv. De asemenea, Curtea a observat că, în procesul deliberării, judecătorul verifică şi evaluează materialul probator şi îşi fundamentează soluţia pe întregul probatoriu administrat în cauză, prin coroborarea şi aprecierea probelor, iar nu prin raportarea exclusivă la constatările tehnico-ştiinţifice întocmite de specialiştii prevăzuţi de textele de lege criticate, astfel că informaţiile conţinute în constatările tehnico-ştiinţifice nu pot crea în mod concret riscul unui abuz de procedură. Totodată, cu privire la statutul specialiştilor din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Curtea a constatat că faptul că aceştia îşi desfăşoară activitatea sub directa conducere, supraveghere şi sub controlul nemijlocit al procurorilor nu echivalează cu lipsa de obiectivitate sau de imparţialitate a acestora. Pe de altă parte, soluţia legislativă este firească, de vreme ce procurorul supraveghează întreaga urmărire penală (în acelaşi sens, Decizia nr. 133 din 7 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 209 din 12 aprilie 2013, şi Decizia nr. 242 din 21 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 415 din 9 iulie 2013).

31.Curtea a constatat, totodată, că simpla abrogare a alineatelor (3) şi (4) ale articolului art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, prin legea de punere în aplicare a noului Cod de procedură penală, nu poate fi considerată în sine un argument de neconstituţionalitate şi un element de noutate în măsură să conducă la un reviriment jurisprudenţial, mai ales că dispoziţiile art. 172 alin. (7), (9) şi (10) din noul Cod de procedură penală preiau soluţia legislativă cuprinsă în art. 11 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, abrogarea acestora din urmă având ca scop eliminarea normelor redundante. Astfel, art. 172 din noul Cod de procedură penală prevede că, în anumite cazuri, organul de urmărire penală poate solicita opinia unor specialişti care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau în afara acestora. Rapoartele de constatare întocmite de aceşti specialişti constituie, potrivit art. 97 alin. (2) lit. e) din noul Cod de procedură penală, un mijloc de probă, în condiţiile în care art. 5 alin. (2) din acelaşi cod prevede că organele de urmărire penală au obligaţia de a strânge şi de a administra probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului. În plus, judecata se desfăşoară de către o instanţă independentă şi imparţială, în condiţii de publicitate, oralitate şi contradictorialitate, iar judecătorul îşi fundamentează soluţia pe întregul probatoriu administrat în cauză, verificând, evaluând şi coroborând probele care nu au valoare prestabilită.

32.Considerentele precitate, care au fundamentat deciziile Curţii Constituţionale anterior menţionate, îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză, excepţia de neconstituţionalitate referitoare la dispoziţiile art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală urmând a fi respinsă ca neîntemeiată.

33.Cu privire la prevederile invocate din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Curtea reţine că, astfel cum a statuat Curtea prin Decizia nr. 1.237 din 6 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 785 din 24 noiembrie 2010, „acestea, de principiu, sunt aplicabile în controlul de constituţionalitate în măsura în care asigură, garantează şi dezvoltă prevederile constituţionale în materia drepturilor fundamentale, cu alte cuvinte, în măsura în care nivelul lor de protecţie este cel puţin la nivelul normelor constituţionale în domeniul drepturilor omului“. În speţă, Curtea constată că, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 47 privind dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, considerentele reţinute mai sus abordează toate aceste aspecte, fiind, în consecinţă, valabile şi cu privire la aceste dispoziţii din Cartă.

34.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Florea Mitran în Dosarul nr. 2.063/116/2015 al Tribunalului Călăraşi - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 172 alin. (4) şi (10) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Călăraşi - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 15 decembrie 2016.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Mihaela Ionescu