Decizia nr. 21 din 17 ianuarie 2017

1.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 213 alin. (2) şi ale art. 215^1 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Dragoş George Bîlteanu în Dosarul nr. 389/2/2016 (204/2016) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 241D/2016.2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 13 decembrie 2016, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă, şi au fost consemnate în încheierea din acea dată, când, după închiderea dezbaterilor, s-a prezentat avocatul autorului excepţiei solicitând amânarea pronunţării pentru a i se permite depunerea de concluzii scrise. Având în vedere cererea formulată, în temeiul dispoziţiilor art. 3 şi art. 14 din Legea nr. 47/1992, Curtea a amânat pronunţarea pentru data de 17 ianuarie 2017.

CURTEA,

a vând în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

3.Prin Încheierea din 18 februarie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 389/2/2016 (204/2016), Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 213 alin. (2) şi art. 215^1 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Dragoş George Bîlteanu cu ocazia soluţionării unei plângeri împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a dispus prelungirea măsurii controlului judiciar.

4.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia arată că pe durata controlului judiciar, persoana supusă acestei măsuri va suporta anumite restricţii care vizează ab initio o restrângere/afectare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale statuate prin dispoziţiile art. 26, 41, 44, 45, 48 şi 49 din Constituţie. Apreciază că în anumite situaţii afectarea/ restrângerea acestor drepturi este deosebit de drastică, astfel că trebuie analizat în ce măsură această restrângere respectă cerinţa proporţionalităţii. Sub acest aspect, arată că durata totală a arestării preventive ori a măsurii preventive a arestului la domiciliu în cursul urmăririi penale este de 180 de zile, în timp ce măsura controlului judiciar poate fi dispusă în cursul urmăririi penale pe o durată de 1 sau 2 ani, potrivit distincţiilor stabilite de legiuitor prin art. 215^1 din Codul de procedură penală. Rezultă, aşadar, în mod neechivoc, neconstituţionalitatea dispoziţiei de lege criticate în raport cu prevederile art. 16 din Constituţie. În continuare, arată că, spre deosebire de măsurile preventive privative de libertate, care se deduc din pedeapsa aplicată, măsura preventivă a controlului judiciar nu are niciun efect, din această perspectivă, asupra pedepsei aplicate. Totodată, apreciază că, în acelaşi timp, caracterul discriminatoriu apare ca evident şi în situaţia în care se constată neîndeplinirea condiţiilor angajării răspunderii penale, dreptul la repararea pagubei născându-se numai în cazul persoanei private nelegal de libertate, nu şi în cazul celei în legătură cu care a fost luată măsura controlului judiciar. Sub aspectul proporţionalităţii duratei totale a măsurii controlului judiciar, apreciază că termenele prevăzute de Codul de procedură penală nu respectă acest principiu.

5.În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 213 alin. (2) din Codul de procedură penală, apreciază că acestea sunt neconstituţionale, deoarece nu reglementează termenul de soluţionare a căii de atac împotriva măsurii controlului judiciar dispuse de procuror. Astfel se ajunge la situaţia în care soluţionarea căii de atac intervine după încetarea măsurii controlului judiciar, ceea ce contravine exigenţelor impuse de prevederile art. 53 din Constituţie.

6.Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, dispoziţiile de lege criticate fiind în mod clar şi previzibil redactate sub aspectul stabilirii duratei maxime în care se poate lua măsura controlului judiciar, fără ca prin această măsură să se aducă atingere exerciţiului vreunuia dintre drepturile reglementate în textele constituţionale invocate.

7.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

8.Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că, potrivit art. 211 alin. (1) raportat la art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală, în cursul urmăririi penale procurorul poate dispune luarea măsurii controlului judiciar, măsură care poate fi prelungită de către procuror în condiţiile art. 215^1 alin. (2) din Codul de procedură penală. Potrivit art. 213 alin. (1) şi ale art. 215^1 alin. (5) din Codul de procedură penală, atât luarea măsurii, cât şi prelungirea acesteia pot fi supuse controlului judecătorului de drepturi şi libertăţi prin formularea unei plângeri împotriva ordonanţei prin care aceste măsuri au fost dispuse. Apreciază că, prin reglementarea, în art. 215^1 din Codul de procedură penală, a duratei maxime a controlului judiciar, legiuitorul asigură proporţionalitatea între ingerinţa pe care măsura preventivă o determină în exerciţiul unor drepturi şi libertăţi fundamentale şi scopul urmărit prin aceasta, respectiv desfăşurarea în bune condiţii a instrucţiei penale. De asemenea, întrucât măsura este necesară într-o societate democratică şi se aplică nediscriminatoriu tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei, apreciază că reglementarea criticată este conformă prevederilor art. 53 din Constituţie, iar ingerinţa în drepturile fundamentale invocate de autorul excepţiei, constituţională.

9.În ceea ce priveşte criticile aduse dispoziţiilor art. 213 alin. (2) din Codul de procedură penală, Guvernul apreciază că, între momentul expirării duratei iniţiale a măsurii controlului judiciar şi cel al soluţionării plângerii formulate împotriva ordonanţei de prelungire a măsurii, restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi consecutive controlului judiciar îşi are temeiul în lege şi decurge din efectul imediat al ordonanţei procurorului. De asemenea, Guvernul arată că, întrucât legiuitorul recunoaşte procurorului competenţa de a lua şi de a prelungi măsura preventivă a controlului judiciar, iar inculpatului, dreptul de a contesta măsura la judecătorul de drepturi şi libertăţi, nu se poate susţine că art. 213 alin. (2) din Codul de procedură penală aduce atingere prevederilor art. 53 din Constituţie.

10.Avocatul Poporului arată că a transmis punctul de vedere în dosare anterioare ale Curţii Constituţionale, în sensul că dispoziţiile art. 215^1 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale în raport cu art. 16 alin. (1), art. 21 şi 24 din Constituţie. Astfel, apreciază că, dacă în cazul măsurilor preventive privative de libertate, legiuitorul a prevăzut expres termenul pentru depunerea propunerii de prelungire a arestării preventive, astfel încât inculpatul să îşi poată face apărarea în mod efectiv, nu doar teoretic, în cazul măsurii preventive a controlului judiciar, dispoziţiile art. 211-215^1 din Codul de procedură penală nu conţin o asemenea prevedere. În ceea ce priveşte art. 213 alin. (2) din Codul de procedură penală, arată că punctul său de vedere, formulat în sensul constituţionalităţii acestui text de lege, a fost reţinut în Decizia nr. 712 din 4 decembrie 2014. Arată că măsura preventivă a controlului judiciar se dispune, încetează, se revocă sau se înlocuieşte în condiţiile legii procesual penale şi că aplicarea ei presupune o restrângere a drepturilor constituţionale, conformă cu prevederile art. 53 din Constituţie, respectiv impusă de necesitatea asigurării desfăşurării instrucţiei penale.

11.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, notele scrise depuse la dosar, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

12.Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

13.Deşi instanţa de judecată a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a întregului articol 215^1 din Codul de procedură penală, Curtea observă că autorul acesteia a indicat, în cadrul notelor scrise, ca obiect al excepţiei, dispoziţiile art. 215^1 alin. (6) din Codul de procedură penală. De altfel, din întreaga motivare a excepţiei de neconstituţionalitate, reiese că autorul acesteia critică durata maximă pentru care măsura controlului judiciar poate fi dispusă în cursul urmăririi penale, reglementată de alineatul precitat. Astfel, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 213 alin. (2) şi ale art. 215^1 alin. (6) din Codul de procedură penală, cu următorul conţinut:

–Art. 213 alin. (2): „Judecătorul de drepturi şi libertăţi sesizat conform alin. (1) fixează termen de soluţionare în camera de consiliu şi dispune citarea inculpatului.“;

–Art. 215^1 alin. (6): „În cursul urmăririi penale, durata măsurii controlului judiciar nu poate să depăşească un an, dacă pedeapsa prevăzută de lege este amenda sau închisoarea de cel mult 5 ani, respectiv 2 ani, dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de 5 ani.“14. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 11 referitor la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 15 referitor la universalitate, art. 16 alin. (1) şi (2) referitor la egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) potrivit căruia părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, art. 26 referitor la viaţa intimă, familială şi privată, art. 41 referitor la munca şi protecţia socială a muncii, art. 44 referitor la dreptul de proprietate privată, art. 45 referitor la libertatea economică, art. 48 referitor la familie, art. 49 referitor la protecţia copiilor şi a tinerilor şi art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.

15.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că, prin Decizia nr. 17 din 17 ianuarie 2017*), nepublicată încă în Monitorul Oficial al României, Partea I, la data pronunţării prezentei decizii, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 213 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care soluţionarea plângerii împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat măsura controlului judiciar se face cu aplicarea prevederilor art. 204 alin. (4) din Codul de procedură penală.

17.De asemenea, Curtea a arătat că de esenţa măsurii preventive a controlului judiciar este aplicarea acesteia din momentul în care a fost dispusă, neputându-se suspenda aplicarea până la pronunţarea instanţei de judecată. Astfel, în condiţiile în care instanţa de judecată constată nelegalitatea sau netemeinicia aplicării acestei măsuri preventive, după trecerea unei perioade însemnate de timp de la momentul luării/prelungirii sau chiar după expirarea măsurii, constatările instanţei vor rămâne fără efect în ceea ce priveşte situaţia persoanei faţă de care măsura preventivă a controlului judiciar a fost luată/prelungită.

18.Curtea a reiterat că efectivitatea accesului la justiţie nu se caracterizează doar prin posibilitatea instanţei de judecată de a examina ansamblul mijloacelor, argumentelor şi probelor prezentate şi de a pronunţa o soluţie, ci şi prin faptul că soluţia pronunţată determină înlăturarea încălcării denunţate şi a consecinţelor sale pentru titularul dreptului încălcat.

19.Aşa fiind, Curtea a constatat că, în cazul luării/prelungirii măsurii preventive a controlului judiciar dispuse de către procuror, nereglementarea de către legiuitor a unui termen cert şi imperativ în cadrul căruia plângerea trebuie soluţionată determină lăsarea la aprecierea subiectivă a judecătorului stabilirea acestuia. Or, marja mare de apreciere lăsată instanţelor de judecată ce se manifestă în stabilirea unor termene care se împlinesc după ce măsura dispusă/prelungirea acesteia a expirat sau la un termen îndepărtat faţă de momentul luării/prelungirii măsurii, termene ce pot ajunge la luni de zile, este de natură a lipsi de efectivitate această cale de atac.

20.Curtea a reţinut că, prin modul cum a înţeles să reglementeze soluţionarea plângerii împotriva luării/prelungirii măsurii preventive a controlului judiciar, legiuitorul a introdus un element de incertitudine, de natură să pună în discuţie însăşi efectivitatea acestei căi de atac. Pentru aceste argumente, Curtea a constatat că dispoziţia de lege criticată, prin faptul că nu prevede un termen cert de soluţionare a plângerii împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat/prelungit măsura preventivă a controlului judiciar, determină ca această cale de atac să nu poată fi exercitată efectiv, încălcându-se dispoziţiile art. 21 din Constituţie.

21.Prin urmare, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 213 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt constituţionale doar în măsura în care soluţionarea plângerii împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat măsura controlului judiciar se face cu aplicarea prevederilor art. 204 alin. (4) din Codul de procedură penală.

22.În continuare, Curtea reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie şi ale art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, deciziile Curţii sunt general obligatorii de la data publicării în Monitorul Oficial al României şi au putere numai pentru viitor. Acestea sunt însă opozabile instanţei de contencios constituţional de la data pronunţării lor, împrejurarea că decizia anterioară nu a fost publicată până la momentul pronunţării noii decizii neavând relevanţă faţă de Curte (a se vedea Decizia nr. 124 din 27 martie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 275 din 18 aprilie 2003 şi Decizia nr. 596 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 916 din 16 decembrie 2014). Având în vedere dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 şi reţinând că decizia Curţii Constituţionale, antereferită, a fost pronunţată la data de 17 ianuarie 2017, iar încheierea de sesizare a instanţei de contencios constituţional în prezentul dosar este din 18 februarie 2016, Curtea urmează să respingă, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 213 alin. (2) din Codul de procedură penală.

23.În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 215^1 alin. (6) din Codul de procedură penală, Curtea, răspunzând unei critici identice, a reţinut, prin Decizia nr. 17 din 17 ianuarie 2017, precitată, că proporţionalitatea duratei măsurii preventive a controlului judiciar se analizează din două perspective. Astfel, având în vedere caracteristicile acestei măsuri preventive, Curtea a constatat existenţa unei proporţionalităţi obiective ce se circumscrie stabilirii de către legiuitor a termenului maxim pentru care măsura poate fi dispusă, şi de o proporţionalitate subiectivă ce se circumscrie situaţiei de fapt şi de drept în care inculpatul se găseşte la momentul dispunerii faţă de acesta a măsurii preventive. Curtea a arătat că analiza proporţionalităţii obiective ţine de resortul contenciosului constituţional, pe când analiza proporţionalităţii subiective ţine de resortul instanţei judecătoreşti chemate să se pronunţe asupra luării/prelungirii acestei măsuri.

24.În acest context, Curtea a observat că legiuitorul constituant a apreciat necesară reglementarea la nivelul Legii fundamentale a duratei maxime pentru care se pot dispune, în cursul urmăririi penale, măsurile preventive privative de libertate, stabilind, în consecinţă, că reţinerea nu poate depăşi 24 de ore, iar arestarea preventivă şi arestul la domiciliu (a se vedea Decizia nr. 740 din 3 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 15 decembrie 2015) nu pot depăşi împreună 180 de zile. Astfel, Curtea a reţinut că, nereglementând expres, la nivel constituţional, durata maximă pentru care se poate dispune, în cursul urmăririi penale, măsura preventivă a controlului judiciar, legiuitorul constituţional a lăsat la aprecierea legiuitorului ordinar stabilirea acesteia în cadrul reglementării măsurilor ce ţin de politica penală a statului.

25.Curtea a observat că durata maximă pentru care pot fi dispuse măsurile preventive privative de libertate este de 180 de zile - aproximativ 6 luni, pe când durata maximă pentru care poate fi dispusă măsura preventivă a controlului judiciar este 1 an, respectiv 2 ani. Totodată, Curtea a observat că dispunerea măsurii preventive a controlului judiciar de către organele judiciare are ca scop, conform art. 211-215 din Codul de procedură penală, asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii inculpatului de la urmărire penală sau de la judecată, precum şi prevenirea săvârşirii unor noi infracţiuni. Din această perspectivă, având în vedere scopul pentru care este dispusă măsura preventivă a controlului judiciar, precum şi faptul că măsurile preventive privative de libertate au un caracter mai intruziv decât cea a controlului judiciar, Curtea a statuat că stabilirea unei durate maxime pentru care poate fi dispusă măsura preventivă a controlului judiciar de 1 an, respectiv 2 ani nu contravine principiului proporţionalităţii.

26.De altfel, Curtea a reţinut că dispunerea măsurii preventive a controlului judiciar presupune impunerea în sarcina inculpatului a unor obligaţii şi interdicţii, în vederea supravegherii conduitei acestuia de către organul judiciar. Prin art. 215 din Codul de procedură penală, se instituie, ope legis, o serie de obligaţii pozitive, ce trebuie să fie dispuse cu prilejul luării măsurii controlului judiciar, fără ca acestea să poată fi cenzurate sau înlăturate, precum şi o serie de obligaţii pozitive şi negative, a căror impunere este lăsată la aprecierea organului judiciar. În acest fel, măsura controlului judiciar poate fi individualizată, în funcţie de informaţiile existente despre faptă şi despre persoana făptuitorului, informaţii care permit aprecierea stării de pericol ce determină luarea măsurii (a se vedea în acest sens şi Decizia nr. 333 din 24 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 646 din 23 august 2016, paragraful 14).

27.Având în vedere aceste aspecte, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 215^1 alin. (6) din Codul de procedură penală, ce reglementează durata maximă a măsurii controlului judiciar dispuse în cursul urmăririi penale, sunt constituţionale, necontravenind prevederilor constituţionale invocate de autorul excepţiei.

28.Neintervenind elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, considerentele şi soluţia deciziei amintite îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

29.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1.Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 213 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Dragoş George Bîlteanu în Dosarul nr. 389/2/2016 (204/2016) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală.

2.Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor, în acelaşi dosar, al aceleiaşi instanţe, şi constată că dispoziţiile art. 215^1 alin. (6) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 17 ianuarie 2017.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Daniela Ramona Mariţiu