Decizie nr. 1.588 din 9 decembrie 2010

Augustin Zegrean - preşedinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Marieta Safta - prim-magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 din Codul penal, art. 262 pct. 1 lit. a) şi art. 378 alin. 1^1 din Codul de procedură penală, excepţie invocată de Cristian Streţco Nedelcovici în Dosarul nr. 1070.2.2./290/2008 al Tribunalului Tulcea - Secţia penală.

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, arătând că dispoziţiile legale criticate nu încalcă prevederile constituţionale invocate de autorul excepţiei.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

Prin Încheierea din 26 ianuarie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 1070.2.2./290/2008, Tribunalul Tulcea - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 din Codul penal, art. 262 pct. 1 lit. a) şi art. 378 alin. 1^1 din Codul de procedură penală, excepţie invocată de Cristian Streţco Nedelcovici în dosarul menţionat.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţin, în esenţă, următoarele:

–art. 281 din Codul penal încalcă dispoziţiile art. 73 alin. (1) din Constituţie, deoarece, câtă vreme Parlamentul nu a adoptat o lege specială cu referire la exercitarea fără drept a profesiei, nu se cunoaşte la ce lege face referire textul de lege criticat; de asemenea, art. 281 din Codul penal încalcă prevederile art. 115 alin. (1) din Constituţie, care consfinţesc împrejurarea că "Parlamentul nu poate adopta decât o singură lege specială - legea prin care Guvernul este abilitat pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice", prin urmare, legea specială invocată de art. 281 din Codul penal nu poate fi Legea nr. 51/1995; se arată în acest sens că este absolut necesar ca instanţa constituţională să pronunţe o decizie prin care să clarifice aceste neconcordanţe între Codul penal şi Constituţia României;

–art. 262 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură penală încalcă dreptul la apărare întrucât, în cauză, în data de 21 martie 2008 procurorul a pus în mişcare acţiunea penală şi a dat rechizitoriul; după punerea în mişcare a acţiunii penale, se arată de către autor, acesta nu a fost chemat la parchet pentru a fi înştiinţat despre inculpare şi pentru a i se prezenta din nou materialul de urmărire penală;

–art. 378 alin. 1^1 din Codul de procedură penală permite magistraţilor să îl reaudieze pe inculpatul achitat, tocmai pentru a găsi probe noi în condamnare; procurorii beneficiază astfel de o armă în plus, armă de care nu ar fi avut nevoie dacă inculpatul era condamnat; de asemenea, dispoziţiile acestui text creează o discriminare de tratament procesual penal. Se invocă şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 112/1998, cu privire la care se arată că "prevede un tratament procesual identic între învinuit şi inculpat".

Tribunalul Tulcea - Secţia penală apreciază că excepţia invocată este neîntemeiată, referindu-se, cât priveşte art. 281 din Codul penal şi art. 262 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură penală, şi la jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie. În ceea ce priveşte art. 378 alin. 1^1 din Codul de procedură penală, instanţa apreciază că, "din contră, acesta reflectă grija legiuitorului pentru a asigura inculpatului dreptul la un proces echitabil".

În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie art. 281 din Codul penal, art. 262 pct. 1 lit. a) şi art. 378 alin. 1^1 din Codul de procedură penală, având următorul cuprins:

–Art. 281 din Codul penal: "Exercitarea fără drept a unei profesii sau a oricărei alte activităţi pentru care legea cere autorizaţie, ori exercitarea acestora în alte condiţii decât cele legale, dacă legea specială prevede că săvârşirea unor astfel de fapte se sancţionează potrivit legii penale, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 1 an sau cu amendă.";

–Art. 262 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură penală: "Dacă procurorul constată că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă, existând probele necesare şi legal administrate, procedează, după caz, astfel:

1.când din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârşită de învinuit sau de inculpat şi că acesta răspunde penal:

a)dacă acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare în cursul urmăririi penale, dă rechizitoriu prin care pune în mişcare acţiunea penală şi dispune trimiterea în judecată.";

–Art. 378 alin. 1^1 din Codul de procedură penală: "Cu ocazia judecării apelului, instanţa este obligată să procedeze la ascultarea inculpatului prezent, potrivit dispoziţiilor cuprinse în Partea specială, titlul II, capitolul II, atunci când acesta nu a fost ascultat la instanţa de fond, precum şi atunci când instanţa de fond nu a pronunţat împotriva inculpatului o hotărâre de condamnare.".

În opinia autorului excepţiei, prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 24 privind dreptul la apărare, ale art. 73 alin. (1), potrivit cărora "Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare", ale art. 115 alin. (1) privind abilitarea Guvernului de către Parlament pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice, cu raportare la art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 10 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil şi art. 14 paragraful 2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, potrivit căruia "Orice persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni penale este prezumată a fi nevinovată cât timp culpabilitatea sa nu a fost stabilită în mod legal".

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate au mai fost supuse controlului său din perspectiva unor critici similare.

Astfel, cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 382 din 13 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 309 din 12 mai 2010, şi a Deciziei nr. 1.293 din 14 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 745 din 8 noiembrie 2010, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 din Codul penal, statuând că atât în Codul penal anterior, cât şi în diferite legi speciale au fost prevăzute dispoziţii incriminatoare pentru nerespectarea normelor privitoare la exercitarea meseriilor sau altor ocupaţii. În vederea sistematizării legislaţiei s-a creat o singură incriminare-cadru la care să se poată face trimitere prin legi speciale, legi care au fost adoptate atât înainte de anul 1989, cât şi ulterior. În prezent sunt în vigoare mai multe astfel de legi speciale care reglementează desfăşurarea unor profesii, meserii sau a altor activităţi şi prevăd că exercitarea nelegală a acestora constituie infracţiune, potrivit art. 281 din Codul penal. Incriminarea şi sancţionarea faptelor de exercitare fără drept a unor profesii sau activităţi, pentru care se cere o anumită pregătire şi, în consecinţă, sunt supuse autorizării, exprimă necesitatea apărării unor valori sociale de o importanţă deosebită, inclusiv viaţa şi integritatea fizică şi psihică ale persoanei, precum şi interesele patrimoniale ale acesteia. Societatea nu poate îngădui ca anumite profesii, precum aceea de medic, de farmacist sau de stomatolog, să fie practicate de persoane fără calificare şi fără răspunderea necesară în caz de urmări periculoase ori păgubitoare. Faptul că aceleaşi cerinţe, cu aceleaşi consecinţe juridice, au fost impuse şi profesiei de avocat este o opţiune a legiuitorului, determinată, astfel cum s-a mai arătat, de o anumită oportunitate, care intră în activitatea de legiferare a Parlamentului. De altfel, în concepţia legiuitorului, avocatura este un serviciu public, care este organizat şi funcţionează pe baza unei legi speciale, iar profesia de avocat poate fi exercitată de un corp profesional selectat şi funcţionând după reguli stabilite de lege. Asigurarea unei asistenţe juridice calificate este un deziderat al legii speciale, iar normele în baza cărora funcţionează nu contravin principiilor constituţionale, cei care doresc să practice această profesie fiind datori să respecte legea şi să accepte regulile impuse de aceasta. Profesia de avocat, ca de altfel şi alte profesii reglementate de norme speciale, se poate exercita numai cu respectarea legii, şi nu împotriva ei, astfel că niciuna dintre prevederile constituţionale şi convenţionale invocate nu este nesocotită prin dispoziţiile de lege criticate.

Cât priveşte dispoziţiile art. 262 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură penală, Curtea constată că nu se poate susţine că acestea aduc atingere dreptului la apărare, întrucât, în măsura în care partea interesată consideră că procurorul a pronunţat în mod discreţionar soluţia menţionată în textul legal criticat, aceasta are posibilitatea, în cazul emiterii rechizitoriului, de a arăta judecătorului în ce constă nelegalitatea comisă, iar în cazul dispunerii unei soluţii de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, pe aceea de a formula, potrivit art. 278 şi 278^1 din Codul de procedură penală, plângere contra actelor procurorului la procurorul ierarhic superior ori la instanţa de judecată, după caz. În acest sens Curtea s-a pronunţat prin Decizia nr. 646 din 29 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 60 din 23 ianuarie 2006.

În sfârşit, cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 1.002 din 7 iulie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 564 din 13 august 2009, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 378 alin. 1^1 din Codul de procedură penală, reţinând, în esenţă, că textul "nu permite magistraţilor să reaudieze inculpatul achitat tocmai pentru a găsi probe noi de condamnare, deoarece instanţa verifică hotărârea atacată nu numai pe baza materialului existent, ci şi a oricăror probe noi administrate în faţa sa, printre acestea regăsindu-se şi declaraţia inculpatului. Or, potrivit art. 70 alin. 2 din Codul de procedură penală, inculpatul are libertatea de a nu da nicio declaraţie, iar în cazul în care consimte să o facă, precizările sale nu constituie ipso facto o declaraţie de culpabilitate, întrucât aceasta, ca de altfel toate mijloacele de probă din procesul penal, are drept scop aflarea adevărului şi poate fundamenta o decizie de condamnare numai în măsura în care se coroborează cu alte fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul tuturor probelor existente într-o cauză. Aşa fiind, prevederile legale criticate satisfac pe deplin exigenţele constituţionale referitoare la art. 23 alin. (11) şi nici nu se aplică discriminatoriu, deoarece toţi inculpaţii aflaţi în cel puţin una dintre cele două situaţii juridice circumscrise de text beneficiază de acelaşi tratament, neputând fi pus semnul egalităţii între inculpaţii neaudiaţi sau achitaţi de instanţa de fond, pe de o parte, şi cei audiaţi sau condamnaţi de prima instanţă, pe de altă parte.

În plus, potrivit art. 371 alin. 2 din Codul de procedură penală, în cadrul limitelor sale referitoare la efectele devolutiv şi extensiv guvernate de principiul non reformatio în pejus, instanţa de apel este obligată să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept, asigurând astfel părţilor suficiente garanţii procesuale în deplin acord cu prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la o ocrotire egală din partea legii".

Deoarece nu au intervenit elemente noi de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele deciziilor mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.

Pentru motivele mai sus arătate, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 din Codul penal, art. 262 pct. 1 lit. a) şi art. 378 alin. 1^1 din Codul de procedură penală, excepţie invocată de Cristian Streţco Nedelcovici în Dosarul nr. 1070.2.2./290/2008 al Tribunalului Tulcea - Secţia penală.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 9 decembrie 2010.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Prim-magistrat-asistent,

Marieta Safta